Trebuie sa mentionez ca demersul analitic pe care il intreprind in acest articol este mult mai sumar decat ar trebui sa fie. O analiza geopolitica adevarata nu poate fi cuprinsa in cele cateva randuri pe care le dedic subiectelor diferite. Cred insa ca mai mult decat atat, ar fi nefolositor in paginile unei publicatii generaliste, cu cititori care doresc o informare la modul cel mai concis posibil.
Daca o dorim sau nuglobalizarea si globalitateanu au reusit sa inlature statul national sau sa-i atenueze importanta. Probabil ca apartenenta la o natiune nu poate schimba firea umana, cel putin nu inca. Polaritatea in relatiile internationale exprima felul in care puterea este impartita si exprimata in aceste relatii. Istoria umana a cunoscut toate felurile posibile de a imparti puterea, influenta si resursele planetei intr-un anumit interval de timp istoric. De la unipolaritatea Egipteana (intre 3150 si 1285 î.Hr) la unipolaritatea Elenistica pe timpul lui Alexandru Macedon (intre 331 si 323 î.Hr) si in sfarsit la unipolaritatea reprezentata de Republica si Imperiul Roman (in perioada dintre 188 î.Hr – 395 d.Hr). Ultima perioada de unipolaritate (eu zic aparenta) a fost reprezentata de Statele Unite intre 1991 si 2001(5).
Bipolaritatea reprezinta impartirea puterii intre doua tabere, exact asa cum s-a intamplat pe timpul Razboiului Rece. Bipolaritatea impreuna cu arsenalul atomic au adus cea mai lunga perioada de pace din toate timpurile in Europa. Razboiele se duceau prin “ părţi proxi” si cine putea sa prospere a prosperat.
Probabil ca din 2001-5 lumea a intrat intr-o situatie de multipolaritate internationala, formata din poli de putere mondiali si regionali. Polii de putere mondiali sunt disputati de SUA, Rusia, China, UE.
Europa se afla in pozitia de a-si formula strategiile intr-o situatie interna si externa multipolara, impreuna cu “jucatorii mondiali” pe care partial ii are parteneri si pe teritoriul European. Majoritatea expertilor Europeni au identificat necesitatea unui trialog inter-European, eu vad mai degraba un dialog cvadruplu. Am sa explic mai departe de ce. Expertii Europeni, in special cei afiliati ECFR (European Council on Foreign Relation), au identificat trialogul intre puterile considerate Europene - UE, Rusia si Turcia. Corect, numai ca personal am identificat cateva tendinte puse bine sub preşul ultimului summit NATO.
Intr-un document foarte serios si tehnic bine pregatit (The Spectre of a Multipolar Europe) scriu expertii de la ECFR:
“A European security trialogue. Rather than setting up a new institution, the EU should call for the creation of a regular informal European security trialogue that would build on the Merkel- Medvedev idea of an EU-Russia security dialogue but expand it to include Turkey. The trialogue – which would bring together Europe’s major security powers in the same way that the G20 convenes the world’s economic ones – could meet regularly to discuss the major security issues in our continent and the overlapping neighbourhoods of its central players.”
Conform documentului respectiv, Europa trebuie sa-si angajeze toate fortele economice si militare pentru a fi capabila sa-i inlocuiasca pe americani. Se poate? Nu stiu, in orice caz ar trebuie incercat!
Parerea mea este putin diferita de cea a autorilor si sunt departe de a impartasi optimismul in legatura cu noua postura post-imperiala a Rusiei. Rusia nu va adopta niciodata o postura post-imperiala. Rusii s-au considerat si se considera (indiferent daca este vorba de Rusia Ţarista sau de Rusia Comunista) urmasii Imperiului Bizantin.
Pentru prima oara in ultimi ‘70 de ani interesele Rusiei intalnesc interesele unei Europe care s-a bucurat de bunastare si progres cand o alta parte a cunoscut “binefacerile” Stalinismului si dupa aceea a “umanismului” Sovietic. In tabela de mai sus aveti perametrii celor trei puteri care impart polurile de luat in considerare la nivel European.
Principiile care au stat la baza activitatii Europene si NATO in domeniul securitatii au fost: integrare, interventie, restricţionare si mediere (integration, intervention, containment and mediation); cel putin asta s-a dorit dupa dizolvarea Pactului de la Varsovia. Din nefericire, toate cele patru principii nu au putut fi implementate in cazul dezintegrarii Iugoslaviei si a razboaielor civile care au avut loc acolo. Important de mentionat este ca recunoasterea Republicii Independente Kosovo este pana astazi un subiect extrem de controversat in Uniunea Europeana si NATO. Grecia, Spania si Romania nu au recunoscut aceasta independenta, recunoscuta de majoritatea statelor UE, NATO si SUA.
Prima problema cu care NATO se confrunta este faptul ca diplomatia americana a administratiei Obama sustine o politica cunoscuta sub denumirea de “reset diplomacy”, care promoveaza noi concepte politico-militare fata de Rusia, Orientul Mijlociu, Vestul si Estul Asiei. Acest lucru ar trebui sa ridice multe semne de intrebare in Europa, desi Statele Unite si-au reafirmat cu fermitate rolul de garant al securitatii Europene.
O a doua problema ar fi apropierea de Rusia a Alianţei, aspect care face parte şi din conceptul de politică externă a Germaniei. Germania doreste si indepartarea arsenalelor nucleare din Europa. În plus, Republica Federală doreşte extinderea pactelor de neproliferare: “Dorim ca ultimele arme atomice staţionate în Germania să fie retrase în aşa fel încât Republica Federală să devină o ţară lipsită de armament nuclear”, a spus ministrul german de externe, Guido Westerwelle, cerinta absolut de neacceptat de catre Franta si Marea Britanie, care sustin elementul “descurajarii nucleare” ca pe unul din principalele elemente ale doctrinei militare pe care se bazeaza alianta. Guvernul german solicită însă ca noua strategie NATO să stipuleze ca toate misiunile sale să fie mandatate de ONU, lucru destul de dificil daca intelegem stuctura Consiliului de Securitate al ONU si drepturile la veto ale unora din membrii. Personal, chiar nu vad cum!
Noul plan strategic al Alianţei întrevede o întreagă serie de noi pericole care pot veni din toate direcţiile: atacuri teroriste, atentate asupra resurselor naturale, ale reţelelor de transport sau atacul cu rachete, de pildă din Iran. Nu este evident neglijată nici ipoteza unor atacuri cibernetice asupra reţelelor de calculatoare vitale ale statelor membre.
Însă reforma Alianţei ridică o întreagă serie de întrebări. Poate fi oare un atac virtual asupra unui stat considerat un caz pentru întreaga Alianţă? Poate atacul online atrage după sine activarea Articolului 5 din Tratat care prevede că atacul asupra unui stat membru al NATO este considerat ca un atac împotriva tututor statelor membre şi ca urmare Alianţa este îndrituită să contraatace? Secretarul general Anders Rasmussen explică:“Nici atacurile virtuale şi nici alte forme de atentate nu sunt de la bun început considerate a fi un caz pentru Articolul 5. Este o situaţie pe care o denumesc incertitudine constructivă, acesta fiind şi unul din punctele forte ale Articolului 5.”
Multe intrebari si putine raspunsuri au fost primite la Lisabona. Anders Rasmussen, secretarul general al NATO, a declarat ca pentru ca succesul Alianţei să rămână nealterat şi în viitor, structurile NATO trebuie reformate. După încheierea Războiului Rece şi a perioadei de tranziţie, a sosit momentul adoptării unei noi formule: “NATO 3.0″. Nu stiu cum va arata aceasta versiune, sper ca nu vor fi prea multe greseli logice in algoritmul propus.
Rusia
Pentru a intelege necesitatea unei colaborari intre UE si Rusia ar trebui analizate intersele strategice ale ambelor in punctele de interfata comune. Asadar UE si Rusia au puncte de interfata in trei regiuni diferite. Pentru a nu ingreuna analiza am scos din ecuatie zonele de conflict in fostele republici sovietice care pot fi socotite interese mai mult sau mai putin legitime ale Federatiei Ruse.
Zonele in care interesele UE si ale Rusiei se intalnesc intr-o situatie de divergenta sau convergenta se refera numai la cazurile in care am considera ca NATO nu mai reprezinta si interese americane pure, spre exemplu situatia din Georgia, vazuta diferit de americani si de europeni sau de bazele americane (nu NATO) din zona fost-sovietica si caile de acces spre teatre de lupta din Afganistan.
Intabela (T1)am reprezentat cele trei zone de interese care UE si Rusia se intersecteaza – Balcanii de Vest, Europa de Est care nu este membra UE/NATO si Asia Centrala. Am ajuns la concluzia ca exista o convergenta de interese in doua cazuri si exista interese divergente in alte trei cazuri. Bineinteles ca acomodarea cu aceste divergente este una de ordin politic fara a analiza aspectele militare probabile.
Pentru a intelege felul in care este vazuta Rusia de populatia Uniunii Europene, aduc cifrele unui sondaj care face parte dint-o lucrare care am mai mentionat-o in articolele publicate anterior, elaborata de think-tankul ECFR (The European Council on Foreign Relations) . Pentru a nu pierde ceva din cele scrise in aceasta lucrare redau integral citatul respectiv, inclusivtabela (T2), care insotea sondajul respectiv.
Since the financial crisis, European leaders seem to have become less wedded to traditional geopolitical alliances (such as that with the US) or enmities (such as against Russia) than their predecessors. Our survey suggests three key shifts in EU thinking about security. First, there has been a narrowing of the divisions on how to deal with Russia. The Russia-Georgia war has tempered expectations in ‘old Europe’ about the extent to which Russia has been transformed by the EU’s attempts to integrate it into common structures. Meanwhile, ‘new Europe’ has become more sceptical about the prospects of containing Russia. Central Europe is less anti-Russian than most assume, and the Hungarians in our survey even think that Russia might one day join the EU. Similarly, the Baltic states are repositioning themselves: the Latvians in our survey are less worried about Russian troublemaking than about their own government’s capacity to mishandle its side of the bilateral relationship. Most dramatically, Poland – which was once called the ‘new Cold Warrior’ for its hawkish views on Moscow – is now working with Germany, Russia’s ‘strategic partner’, to figure out the right ingredients for the EU policy mix on Russia. [1]
Cred ca interesele Rusiei in apropierea preconizata spre Uniunea Europeana prin asa numita Westpolitik, mentionate de ECFR sunt corecte, dar incomplete. Citez concluziile lor:
-Rusia doreste afirmarea unei identitati Europene;
-Dezvoltarea economica ca obiect principal al deschiderii spre occidentul European;
-Dezvoltarea unei colaborari strategice cu Statele Unite, pastrand contacte puternice cu China, India si Brazilia;
-Concentrarea eforturilor de colaborare strategica cu unele state Europene si mai presus de toate cu Germania, acceptand noile realitati reprezentate de UE. [2]
Pot completa aceste concluzii cu alte cateva, poate mai putin optimiste pentru cetatenii UE din Estul Europei:
-Rusia incearca sa-si pastreze influenta politica si economica in fostele state comuniste, astazi membre UE prin agentii de influenta pastrati de pe timpul vechilor regimuri si alti noi recrutati in perioadele de tranzitie care au avut loc in aceste tari. Lucru complet legitim daca activitatile sunt facute pe fata si pe baza legislatiilor nationale sau a normelor Europene in vigoare.
-Rusia incearca crearea unor investiti strategice in toate fostele state ex-comuniste de mule ori sub acoperirea unor firme create in Uniunea Europena sau cu sedii in UE.
-Rusia incearca sa creeze oportunitati economice prin diferentierea preturilor energiei vandute diferitilor membri ai Uniunii, uneori prin incercari de a carteliza acest comert direct sau prin firme interpuse, ocolind sau subminand orice incercare de reglementare la nivelul Uniunii Europene. [3]
Despre temerile elitelor ruse, in contact cu realitatile exterioare, redam inca un fragment din lucrarea ECFR inclusiv tabela:
“At present, Russia has European birth rates and African life expectancy; it possesses the world’s second biggest nuclear-weapons arsenal but makes less than one per cent of the world’s hi-tech products. Its network of gas and oil pipelines is the longest in the world, but it is more corrupt than Sierra Leone. Russia is a federal state in the terms of its constitution, a centralized state in the ambitions of its rulers and a highly fractured and feudalized entity in the way the power is exercised in reality. These contradictions mean that Russian threat perceptions are complex and constantly evolving. And, like the EU, Russia’s foreign-policy elite today has a very different view of threats and European order than it did just a few years ago.” [4]
Intr-un articolul viitor ma voi ocupa de relatiile UE – Turcia.
Note si citate:
[1] ECFR – The Spectre of a Multipolar Europe Sec. 2:29-30
[2] ECFR – The Spectre of a Multipolar Europe Sec. 2:30
[3] PGA – New Geopoltical Trends p.14
[4] ECFR – The Spectre of a Multipolar Europe Sec. 2:35
Bibliografie Completa:
Articolul este o sinteza a trei articole publicate pe Politeia-net (O Europă multipolară – începuturi;O Europă multipolară – mize şi provocări;Rusia).Toate aceste articole sunt insotite de bibliografia originala care a stat la baza sintezei prezentate.
