​Coada se intindea pe mai bine de un kilometru si jumatate. E greu sa astepti in trafic cand fugi din calea razboiului. Cand locuitorii din Semenivka, regiunea Donetk, au auzit ca luptele se apropie de orasul lor, multi dintre ei au decis sa il paraseasca. Un an mai tarziu, Semenivka arata ca un taram de basm al soarecilor, cu case ciuruite ca niste castele din svaiter.

’’Tot ce aveam ne-a fost distrus. Nu avem asternuturi de pat, nu avem furculita, nu avem lingura’’. Cuvintele Nataliei Beskorovana, o femeie de 35 de ani din Semenivka, comprima realitatea de zi cu zi a majoritatii refugiatilor din Ucraina. Coflictul din Ucraina este un razboi in carantina, tinut cumva deoparte in estul tarii, in timp ce, in alte parti, viata isi vede de cursul ei aproape neperturbata. Pacea si razboiul se bucura de o stranie coabitare, asa incat impactul real al conflictului este departe de a fi evident. Iar cifrele ii pot surprinde pe multi: la sfarsitul lui iunie 2015, un an dupa inceperea razboiului, erau peste 1,35 milioane de refugiati interni in Ucraina, plasand fosta tara sovietica pe locul 9 in lume. Peste 900.000 s-au refugiat in tarile vecine, iar numarul persoanelor care au nevoie de ajutor umanitar se ridica deja la cinci milioane, conform unui raport al Comisiei Europene.

Oamenii duc lipsa de mancare, servicii medicale, adapost si medicamente, al caror stoc a scazut ingrijorator de mult. ’’Inainte aveam animale, porci, gaini si rate. si gradina de legume. Cum ii explic copilului meu ca acum nu mai avem nimic?’’ spune Natalia.

Criza nevazuta a refugiatilor ucraineni

La centrul de distributie al UNHCR (Inaltul Comisariat ONU pentru Refugiati) din Kramatorsk, stivele asteapta ca in fiecare dimineata. Afara, vreo douazeci de persoane stau la coada in soare sa le vina randul la paturi, asternuturi, lumanari, oale, scutece pentru bebelusi si ceva haine. Dar asta doar cu documentul care atesta ca sunt intr-adevar refugiati. La strada, o doamna mai in varsta verifica cu curiozitate ce a primit in punga.

Ca sa obtina statutul de refugiat intern, devenind astfel eligibili pentru compensatii din partea statului si pentru ajutor umanitar, oamenii trebuie sa se inregistreze la departamentul de protectie sociala. Sa-l primeasca efectiv poate dura luni. Obstacolele birocratiei nu se opresc insa aici. Persoanele care pleaca din casele lor distruse, dar nu se stabilesc intr-un alt raion administrativ decat cel inscris in pasaportul lor intern, nu pot deveni refugiati interni cu acte in regula. Este problema relocarii la distanta mica.

Alte probleme apar cand se muta conflictul: sunt zone de-a lungul liniei de front pe care guvernul ucrainean nu le recunoaste ca nefiind sub controlul sau si nu le include astfel in decretul oficial care stabileste localitatile de origine din care pot proveni refugiatii. Asa ca oamenii din aceste zone, care fug de bombardamente, nu pot primi statutul, deci nici vreun fel de ajutor. Acestora li se adauga studentii si minorii neinsotiti, care au nevoie de prezenta tutorelui legal pentru a obtine statutul de refugiat intern.

’’Bineinteles ca avem nevoie de mai mult ajutor. Speram la compensatiile de refugiati interni si la banii pentru copil, pentru ca acum chiar suntem nevoiasi’’, spune Oksana. O tine pe Anastasia, fetita ei de 7 ani, de mana, iar pe Maxim il tine in brate. El are doar 3 luni. Pentru ca era bolnava la momentul respectiv, nu a putut sa vina mai devreme din Kirovske, regiunea Donetk, sa nasca aici, in Kramatorsk. Acum, trebuie sa faca cerere la tribunal ca Maxim sa fie admis ca cetatean al Ukrainei, pentru ca nu s-a nascut pe teritoriu ucrainean. Doar asa poate primi indemnizatia post-natala.

Isi aduce aminte cum a aflat ca e insarcinata. ’’Prima oara cand am coborat in subsol sa ne adapostim de bombardamente, mi s-a facut rau. Asa mi-am dat seama ca voi fi din nou mama. Am petrecut trei saptamani si jumatate acolo in subsol. Dupa aceea, s-au taiat gazele, apa si curentul in oras.’’ Acum Oksana si familia ei locuiesc intr-un apartament inchiriat. Are o singura camera. Atat isi pot permite. Chiriile au crescut mult, insa sunt multe cazuri in care localnicii isi dau apartamentele spre folosinta refugiatilor, fara sa le ceara chirie. Trebuie sa plateasca doar utilitatile.

Mai in spate la coada, Irina Pridhodko gaseste puterea sa glumeasca: ’’Eu vreau sa ma marit cu un strain si sa plec in alta tara. Glumesc”, tine ea sa clarifice, „iubesc Ucraina.’’ Tanara de 29 de ani a venit in Kramatorsk pe 1 noiembrie 2014, dupa marea explozie din Donetk. si-a facut rost de permis de trecere a liniei de front la negru, platind in jur de 1000 de grivna pentru a putea sa-si viziteze mama ramasa acolo.

Sentimenul de patriotism al Irinei e puternic si nu intelege cum cei de acasa pot sa-i urasca atat de puternic pe ucraineni. ’’Am avut probleme cu prietenii ramasi in Donetk cand am fost sa-mi vizitez mama. Nu aveam cu cine sa vorbesc pe strada cand ieseam cu copilul la plimbare din cauza divergentelor de opinie. Este foarte neplacut pentru mine sa-i aud spunand ca in Ucraina toti oamenii sunt rai. Aici nu am auzit niciodata zicandu-se ca oamenii din teritoriile ocupate sunt rai. Unii oameni acolo chiar urasc ucrainenii. Pana si cu parintii mei am avut discutii. Situatia nu era deloc asa inainte de conflict.’’

’’Desigur ca se nasc discutii contradictorii intre oameni’’, spune Andrei Nicolaevici, activist civic. ’’Unele familii s-au despartit din cauza opiniilor divergente.’’ Dezbaterile pe tema in Semenivka se poarta in jurul mormintelor rebelilor separatişti. La marginea drumului, in locurile in care aceştia au murit, unii oameni au pus cruci şi insemne religioase. Alţii se intreaba daca este potrivit sa le fie ridicate astfel de “monumente”. “Desigur, au murit oameni, insa aceştia nu erau oameni obişnuiţi, erau separatilşti”, se gandesc unii localnici.

Din capatul unei straduţe aproape pustii incepe sa se ridice praf. Pietrişul se da parca la o parte din calea bicicletei. Un barbat trecut de prima tinereţe descaleca şi işi propteşte bicicleta de o poarta metalica. Verdele ei e intrerupt continuu de gauri de diferite dimensiuni cu contur negru şi ruginiu. işi aprinde o ţigara. in spatele porţii, un fotoliu rapciugos troneaza in ce era pe vremuri sufrageria lui Viktor. “Am plecat cand au inceput luptele. Cand m-am intors totul era distrus.” Forţele separatiste şi-au facut tranşeele la 200 de metri in faţa casei lui Viktor. Cu armata ucraineana la 2 kilometri distanţa pe aceeaşi direcţie, locuinţa sa s-a aflat fix in bataia focului. “Situaţia era chiar buna sub rebelii separatişti”, işi aminteşte Viktor. “Era ordine şi nu cereau decat haine din cand in cand. Nu aveam nevoie sa ne elibereze nimeni, nu aşteptam pe nimeni sa o faca.”

Suparata pe armata ucraineana este şi Oksana Korchma din Mirnoe, o suburbie a Slaviansk-ului. Femeia de 45 de ani este convinsa ca obuzul care i-a distrus casa a venit dinspre poziţiile armatei. Şi asta doar cu trei zile inainte ca oraşul sa fie eliberat pe 5 iulie 2014. “Ce pacat, inca trei zile şi se termina razboiul. in timpul celor doua luni de ocupaţie am trait intr-un loc paşnic, nu se intampla nimic.”, suspina Oksana cu gandul la cele intamplate acum un an.

Oksana şi soţul ei au in grija zece copii minori, dintre care şapte sunt adoptaţi. Cand a inceput bombardamentul, era in camaşa de noapte. S-au refugiat in subsol şi nici nu şi-au dat seama ca deasupra lor casa ardea. “E un miracol ca suntem in viaţa. Desigur, casa e distrusa, dar suntem bucuroşi ca am supravieţuit. Şi cainele nostru traieşte, papagalii insa au murit.” Oksana işi aminteşte cu emoţie de momentele ce au urmat ieşirii din subsol, cum a mers desculţa prin campul minat, in camaşa de noapte, cu cainele ţinut strans in braţe de frica minelor.

Orasul cu de doua ori mai multi refugiati decat populatia locala

Certurile ideologice nu sunt insa singurele care despart familii ca urmare a acestui conflict. Soţul Olgai Ovsianikova a ramas in Donetk in timp ce familia a fugit in Svyatohirsk. Are o slujba acolo, lucreaza intr-o gara şi este singura modalitate prin care poate caştiga nişte bani ca sa-şi ajute familia, pe Olga si pe Tania, fiica lor bolnava de epilepsie. in Donetk, locuiau foarte aproape de aeroport, epicentrul violenţelor. Cand au fost taiate apa şi electricitatea, Olga s-a hotarat sa işi duca copilul intr-un loc mai sigur. Au trecut prin Siedove, in sudul regiunii Donetk, nu departe de Marea Azov, apoi prin Novoazovsk pana sa ajunga in Sviatohirsk.

Sviatohirsk este un oraşel la 30 km nord de Slaviansk. in vremuri mai bune servea drept staţiune turistica. Acum mai puţin. Acum mai toţi strainii din oraş sunt refugiati interni, nicidecum turişti. Primar de 8 ani in oraş, independentul Alexandr Dziuba, spune ca Sviatohirsk gazduieşte in momentul de faţa in jur de 10000 de refugiaţi interni, in condiţiile in care populaţia locala este de circa 5000 de locuitori. in perioadele cu lupte mai intense au fost şi peste 15000 de refugiaţi aici. Dziuba crede ca printre motivele pentru care oamenii aleg acest loc se numara faptul ca nu a fost niciodata ocupat, dar mai ales pentru ca exista o manastire ortodoxa in oraş, un aspect important pentru mulţi, in opinia primarului.

Manastirea Sviato Uspenska (Munţii Sfinţi) aparţine de Biserica Ortodoxa Rusa şi Patriarhatul de la Moscova. Este insa şi unul din locurile unde mai mulţi refugiaţi interni au gasit adapost. Batrana Galea din Avdiivka, la cei 78 de ani ai ei este unul dintre aceştia. Cu capul mereu acoperit de un batic si cu fusta lunga, aşa cum se cere la manastire, Galea işi trage sufletul pe o banca in timpul plimbarii de seara. Femeia şi-a pierdut soţul la scurt timp dupa inceperea luptelor in Avdiivka. Starea lui de sanatate s-a inrautaţit din cauza bombardamentelor şi a murit. Se simte bine la manastire, are ce manca, oamenii sunt ospitalieri, mai şi lucreaza in bucatarie, dar ii e dor de casa. “Am trait 60 de ani din viaţa acolo. Toate amintirile mele sunt de acolo. Tot ce am avut a ramas acolo. Mi-e dor de locul in care am trait.” Nu toate amintirile din Avdiivka sunt insa placute. Cele mai recente, cu nepotul ei cel mic de 13 ani ghemuindu-se la podea de frica, in timp ce geamurile erau sparte şi pereţii mişcaţi din loc in timpul bombardamentelor, cu siguranţa nu se numara printre ele.

Integrare = capitulare?

Este ingrozitor de cald in micul apartament de doua camere din centrul colectiv pentru refugiaţi “Sfinţii Munţi” in care Olga şi fiica ei traiesc acum. Aburi fierbinţi ies necontenit din cucta electrica pe care Olga o foloseşte de fiecare data cand trebuie sa gateasca ceva. Tanya trage obsesiv, rand pe rand, de toate membrele ursuleţului de pluş portocaliu pe care il ţine in braţe. “E aproape imposibil sa gaseşti un loc de munca aici. Rata şomajului este extrem de ridicata. in plus, eu nici n-aş putea sa-mi iau o slujba pentru ca trebuie sa am grija de Tanya.” Sviatohirsk, ca oraş turistic, nu are nicio fabrica sau unitate productiva care sa creeze locuri de munca. Mulţi dintre localnici parasesc oraşul pentru a-şi incerca norocul in alte locuri. Singura şansa pentru refugiaţi sunt slujbele temporare de pe timpul verii.

Nevoile refugiatilor interni se schimba odata cu trecerea timpului. Daca la inceput isi doreau doar siguranta, un adapost si ceva de mancare, la un an de la inceputul conflictului se pune problema integrarii lor in comunitatile in care s-au refugiat. insa cat de departe se poate merge nu este doar o problema economica legata de posibilitatea sau imposibilitatea crearii unor noi locuri de munca, ci si una politica. Se pune astfel intrebarea daca integrarea refugiatilor interni nu va simboliza renuntarea la Donbas.

In prezent, localnicii au in general o atitudine pozitiva faţa de refugiaţii interni. “Eu nu am nicio problema. Imi pare rau pentru aceşti oameni care au fost nevoiţi sa-şi paraseasca casele. Situaţia in care se gasesc este una neobişnuita şi foarte dificila pentru ei”, spune Valentina, o tanara localnica ce lucreaza ca vanzatoare intr-un magazin alimentar. La fel crede şi Iryna, o casnica de 43 de ani, originara din Donetk dar maritata in Sviatohirsk. “Oamenii aceştia sunt speriati. Trebuie sa vina aici unde e linişte, pentru ca nu au de ales.” Cum vor evolua aceste relatii daca se prelungeste conflictul, cum va fi resimtita concurenta pe locurile de munca in orase deja lovite de un somaj ridicat, ramane de vazut. Pana una alta, solidaritatea ucraineana ramane de admirat. “Era bine in Ucraina cand era Ucraina”, adauga Irina cu tristete.

Speranţa intoarcerii acasa

Efectele la nivel psihologic ale acestui conflict sunt evidente. Si nu doar la nivel de reactia copiilor din gradinita din Kramatorsk bombardata de doua ori, care se cuibaresc la pamant de fiecare data cand aud zgomote mai puternice. Ci si la nivel de provocare psihica cu care miile de familii care au pierdut totul, care au fugit din orasele lor asediate, se confrunta zi de zi: alegerea intre a o lua de la capat, a-si reconstrui viata intr-un loc nou sau a astepta sfarsitul razboiului si posibilitatea intoarcerii acasa.

Pentru unii intoarcerea acasa este conditionata nu numai de sfarsitul razboiului, dar si de deznodamantul acestuia. Este cazul Iuliei Lomakina, o refugiata de 39 de ani care lucreaza ca voluntar la centrul de distributie UNHCR din Kramatorsk. ’’Singura situatie in care pot sa ma intorc acasa in Donetk dupa razboi este daca va fi teritoriu ucrainean. Este singura varianta. Nu inteleg valorile Republicii Populare Donetk si nu pot sa traiesc cu ele.’’

Multi dintre refugiatii interni vor ca regiunile Donetk si Lugansk sa ramana in Ucraina. Pentru altii insa, satui de razboi si cu dor de casa, acest aspect ajunge sa nu mai conteze. ’’Desigur ca vreau sa raman in Ucraina. Am fost, suntem si vrem sa fim ucraineni. Dar vrem si pace, asa ca de va fi altfel, nu mai conteaza, atata timp cat nu mai sunt bombardamente si cerul e din nou albastru si senin. Vreau sa ma intorc acasa. Nu in Rusia, dar acasa.’’ spune batrana Galea.

Si Olgai Ovsyanykova ii e dor de casa. O spune cu durere in glas si apoi izbucneste in plans. Ea spera si chiar crede ca cele doua regiuni vor fi din nou parte din Ucraina. ’’Rusia nu are nevoie de noi. Daca ar fi sa comparam cu Crimeea, rusii aveau nevoie de Crimeea. Au luat-o, dar le-au dat oamenilor pensii, beneficii, cetatenie. Au aratat ca sunt pregatiti sa ii accepte. Cat despre Donetk si Lugansk, Rusia nu are nevoie de noi cei de acolo.’’