„Tatăl meu tocmai a fost operat pe inimă, iar fratele şi sora mea sunt la puşcărie. Îmi pare rău, nu vă pot întâlni”. Un praf gri, colţuros, acoperă ecranul telefonului pe care citesc acest mesaj. Praful e al deşertului din buza Cairo-ului, oraş dur, care a pierdut romantismul din pliantele turistice.

Refuzul e al celei mai mici surori a lui Alaa Abd El Fattah, unul dintre cei mai cunoscuţi protestatari din Tahrir, piaţa în care, în urmă cu trei ani, a explodat cea mai cunoscută revoluţie a primăverii arabe. Astăzi vremea primăverii a trecut la Cairo. A început cel mai necruţător anotimp al anului.

Mai degrabă aş fuma o narghilea cu Ahmed Naguib. Aşa, pe seară, când toţi arabii ies din case pentru a se bucura de cele 28 de grade considerate vara a fi răcoarea nopţii. Dar e sfârşitul Ramadanului în Cairo şi, în fiecare seară, la 18:54 fix începe cina de Iftar. E singura clipă din zi când poţi conta pe punctualitatea unui egiptean.

Pe străzi se întind mese, în restaurante se ocupă toate scaunele şi arabii, a căror limbă nu a atins de la răsărit nici umbră de apă sau mâncare, aşteaptă cuminţi sfârşitul rugăciunii pentru a-şi întrerupe postul. E timpul familiei, al prietenilor, astfel că pe Naguib îl întâlnesc dimineaţa, în biroul său corporatist.

Cina de Iftar în Cairo(foto: Ştefan Voinea)

Ştie multe lucruri despre România: cu soţia lui, o bulgăroaică de o frumuseţe odihnitoare, s-a căsătorit într-o moschee din Bucureşti. Romantic. Au ieşit amândoi la protestele din ianuarie 2011, în urma cărora dictatura de trei decenii a lui Hosni Mubarak s-a sfârşit. Mai puţin romantic.

„Am fost atunci foarte aproape de un moment Ceauşescu”, povesteşte Naguib. “Dar Armata l-a protejat pe Mubarak. L-au salvat obligându-l să demisioneze şi l-au trimis în vila lui frumoasă din Sharm el Sheik. Trei luni nici nu a fost atins. Oamenii ar fi trebuit să pună chiar ei mâna pe Mubarak”. Fostul preşedinte, care are 86 de ani, trăieşte astăzi în arest la domiciliu şi sentinţa de închisoare pe viaţă a fost anulată din motive procedurale, procesul fiind reînceput.

“A fost o Revoluţie care a devenit o lovitură de stat”, continuă Naguib care se numără printre fondatorii Consiliului Revoluţionarilor care a negociat în 2011 cu militarii care preluaseră conducerea Egiptului. “Astăzi, generalii numiţi chiar de Mubarak continuă să fie la putere. Niciodată nu s-a mai întâmplat în Egipt ca Armata să aibă un super-statut ca cel de astăzi. Nu-i controlează nimeni, pot trece peste decretele prezidenţiale şi ale Parlamentului, sunt complet deasupra legii. Au dreptul şi să judece civili în tribunalele lor militare”.

E noapte caldă, masa de Iftar s-a terminat şi pe trotuare stau înşiraţi bărbaţii scoţând fum aromat pe nări ca samovarele gata de clocot. Prin fum văd pielea arămie a lui Muhamad Atta, un pantofar din Cairo care câştigă 120 de dolari pe lună. Pe telefonul lui mobil îmi arată cadavrul unui bărbat de 24 de ani, pregătit pentru autopsie.

E fratele lui mai mic. Essam Atta a fost ucis în toamna lui 2011 de poliţie, după ce fusese ridicat de pe stradă şi judecat sumar de un tribunal militar. Trecuse aproape un an de la alungarea lui Mubarak și Egiptul era condus tot de militari.

Muhamad Atta în Cairo(foto: Ştefan Voinea)

Essam Atta lucra în același atelier de pantofi cu frate-său, Muhamad. Nu era revoluționar. Nu era educat. Nu câștiga mai mult de 120 de dolari pe lună. A ajuns cineva abia după moarte, când brațele arabilor l-au purtat în piața Tahrir, acolo unde sute de mii de oameni i-au scandat numele.

„A fost ca şi când ar fi fost nunta lui. Am simţit că oamenii îl iubeau pe fratele meu”, spune Muhamad. „La noi, la musulmani, dacă pentru un mort se roagă mai mult de 70 de oameni asta înseamnă că va ajunge în Paradis”.

Vreau să ating cu degetele pielea aspră de sub ochii pantofarului. Luceşte în întuneric. De lacrimi? De căldură? „Fratelui meu nu i s-a făcut încă dreptate. Dar nu a murit degeaba. S-a sacrificat pentru noi şi, pentru că el a murit, noi avem acum un drept de sânge”.

Sângele, un cuvânt nedrept de scurt în arabă, revine şi la masa pe care o iau cu Ghaly, un blogger popular de 35 de ani. Suntem aproape de cartierul ambasadelor, într-unul din restaurantele lui Tarek, fiul actorului Omar Sharif. La masa de lângă noi, trei băieţi de 12 ani fumează dintr-o singură ţigară cu siguranţa celor care se ştiu veşnici.

„Să omori câteva sute de oameni într-o singură zi a devenit normal în Egipt. Aşa s-au purtat armata şi poliţia”, spune Ghaly. „Şi dacă nu vor exista îmbunătăţiri tangibile în viaţa zilnică, cred că vom avea un al treilea val de revoluţie. Şi va fi unul sângeros”.

Atelier de pantofi în Cairo(foto: Ştefan Voinea)

În 2012, la primele lor alegeri libere din ultima jumătate de secol, egiptenii l-au ales preşedinte pe Mohamed Morsi, unul dintre conducătorii Frăţiei Musulmane. Pe Mostafa Hussein l-am cunoscut într-o casă din apropierea Al Azhar, cea mai veche universitate islamică din lume. Pe o tablă, desenul unei invenţii a lui Mostafa: un sistem ieftin de încălzire a apei cu ajutorul energiei solare, destinat milioanelor de egipteni care trăiesc sub pragul sărăciei. Pe fereastră, minaretele nisipii din care Mostafa aşteaptă rugăciunea după care-şi va putea întrerupe postul negru de Ramadan.

„Fraţii musulmani sunt diferiţi de fundamentaliştii islamişti”, explică Mostafa. „Sunt foarte buni la activităţile sociale, ştiu cum să aibă grijă de săraci, cum să vorbească cu oamenii la moschee despre facerea de bine. Cred că fraţii musulmani obişnuiţi, care lucrează pe străzi, aveau intenţii bune, dar cei din conducere au folosit religia în scopuri politice”.

La un an de la victoria în alegeri, Morsi şi fraţii musulmani au devenit atât de nepopulari încât, în iunie 2013, peste 10 milioane de egipteni au ieşit împotriva lui în stradă cerând alegeri anticipate. „Da, am votat pentru Morsi şi, după un an, eram în stradă împotriva lui”, spune Mostafa. „Dar, ca mulți alții, votasem pentru Morsi nu pentru că am crezut în el, ci pentru că voiam la putere oameni din afara regimului vechi”.

După doar patru zile de proteste, Armata l-a arestat pe Morsi şi a preluat guvernarea. Cel care a făcut anunţul la televizor, generalul al-Sisi, era un fost director al serviciului secret al Armatei din epoca Mubarak. Revoluţia se transformase din nou într-o lovitură de stat.

„Când am ieșit în stradă împotriva lui Morsi”, povesteşte Mostafa „am cerut şi alegeri anticipate. Dar alegerile anticipate nu au mai fost”. A mai trecut un an până ce, în urma alegerilor prezidenţiale din urmă cu două luni, generalul al-Sisi a fost ales preşedinte al Egiptului.

„Când văd ce se întâmplă devin frustrat”, spune Mustafa. „Dar nu mai am dorinţa de a ieși în stradă. Până anul trecut mai aveam încă acea senzație de libertate că putem ieși în stradă și ne putem face auzită vocea. Dar gata, s-a terminat. Oricine iese în stradă să protesteze e arestat şi apoi se fabrică un caz în jurul lui. Acum există frică”.

Rugăciune la sfârşitul Ramadanului în Cairo (foto: Ştefan Voinea)

Ameţesc privind ochii adânc întunecaţi ai lui Khaled. Băieţelul, în vârstă de doi ani şi opt luni, vorbeşte puţin şi priveşte mult. Când s-a născut, tatăl său era la închisoare. Astăzi, tatăl său este din nou la închisoare. Dacă sora cea mică a lui Alaa Abd El Fattah nu a mai avut puterea să mă întâlnească, Manal, soţia lui, îmi povesteşte cum tatăl lui Khaled a fost arestat pentru că a protestat în stradă împotriva guvernului.

„Alaa nu a făcut nu ştiu ce chestie. Pur şi simplu au o vendetă împotriva lui. Pentru că vorbeşte liber. Oricine face ceva greşit, el va spune”. La fel ca soția lui, Alaa este softist, dar unul cu 625.000 de urmăritori pe twitter și alte câteva sute de mii pe Facebook. A fost arestat şi în regimul Mubarak, şi în timpul guvernării Frăţiei Musulmane. Astăzi, când Egiptul este din nou în mâinile unui militar, a fost condamnat la 15 ani de închisoare. Pentru că a protestat.

„Cred că au pornit un război împotriva oamenilor tineri şi vor să ia liderii acestor tineri şi să-i bage la puşcărie”, îmi spune Manal. „Vor să dea un exemplu prin pedepsirea lui Alaa şi să dea un mesaj că tinerii trebuie să-şi păstreze dorinţele şi visele pentru ei sau, dacă nu, să şi le ia şi să plece din ţară”.

Soţia şi fiul lui Alaa Abd El Fattah (foto: Ştefan Voinea)

Frică? „Nu mi-e frică. Dar sunt deprimată. Lucrurile se înrăutăţesc de la o lună la alta. Ştiam că va trebui să înfruntăm aşa ceva, ne-am pregătit cât s-a putut pentru asta”.

Îndoială? „Da, pe moment am tot felul de îndoieli. Şi devin foarte epuizată. Cu siguranţă ăsta e şi planul lor. Să te sece de energie. Să ajungi să crezi că nu mai e nimic de făcut”.

Inutil? „Nu e inutil. Dar m-aş bucura să iau o pauză. Am doi membri din familie în închisoare, căci şi una dintre surorile lui Alaa a fost arestată. Am socrul la terapie intensivă. Îl am pe Khaled şi apoi mai e şi munca”.

De ce? „M-aş bucura să avem alte alternative. Să putem spune: nu ne mai pasă de ce se întâmplă în ţara noastră. Dar eu, noi, nu putem funcţiona aşa. Nu putem să nu ne pese”.

Plec înfrânt de la întâlnirea cu Manal. Nu de soarele asupritor, nici de griul deşertului aşezat peste Cairo. Plec înfrânt de amintirea a două rânduri scrise acum câteva luni de Alaa Abd El Fattah. Două rânduri de o luciditate fără antidot: „Simt că nu mai are niciun sens faptul că sunt acum închis. Afară nu mai există nicio rezistenţă. Nu mai există nicio revoluţie”.

• Citiţi în următorul reportaj HotNews cum au ajuns egiptenii să aleagă preşedinte un militar provenit din dictatura Mubarak şi cum sunt percepuţi occidentalii la Cairo.
  

Notă: Acest reportaj a fost realizat cu sprijinul Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Dezvoltare (FOND), căreia îi adresez cuvenitele mulţumiri, prin proiectul "World-wise Europe: A more coherent Europe for a fairer World”, finanțat de Comisia Europeană.