Dupa "Ispasire"/"Atonement", britanicul Joe Wright schimba complet registrul si o plaseaza pe formidabila adolescenta Saoirse Ronan in fruntea unui thriller care ne saboteaza pas cu pas asteptarile. Pe scurt, e altfel de cum ne-am astepta. E special - si e foarte bun.
Nu imi vine sa deconspir mai nimic. "Hanna" nu merita spoilere pentru ca isi respecta spectatorii. Ar fi si pacat sa ii decorticam dintr-o miscare coloana vertebrala si sa v-o aruncam din farfurie.
Spre deosebire de thriller-urile de actiune americane unde suntem lamuriti din start ce si cum, aici e nevoie de timp pana cand povestea sa se desfasoare in fata noastra. Chiar daca, intinsa ca un covor, ea releva niste mici imperfectiuni, modelul e atat de savant si atat de deosebit de mocheta cu care am fost obisnuiti incat le trecem cu vederea.
Filmul se deschide cu niste imagini care ne fac sa ne ducem cu gandul mai mult la un succes european gen "Noi albinoi" decat la un thriller de actiune american.
Intr-o zona nelocalizata geografic sau temporar (ar putea fi nordul Europei, Siberia sau Alaska; ar putea fi zilele noastre sau anii '40), o fata (interpretata de Saoirse Ronan) isi petrece zilele straduindu-se, sub ochiul ager al tatalui sau (Eric Bana barbos si cu o expresie aproape christica) sa devina un luptator desavarsit.
Asta presupune nu doar sa stie a manui toate armele, dar si sa cunoasca limbi straine precum si anume informatii care i-ar folosi ca, intr-o anume tara straina (Germania), sa se ascunda sub o identitate falsa.
Scenaristii David Farr si Seth Lochhead infasoara fiecare element al povestii in multa ata si nu vor sa ii prindem repede capatul. Metoda lor si a intregii echipe e, parca, aceea de a evita in permanenta caile batatorite. (Suntem supusi antrenamentului la care Hanna e supusa de tatal ei, acela de a invata sa reactionezi mereu prompt la fiecare element neprevazut).
De la felul cum e scrisa povestea pana la cum sunt alese si folosite locatiile, de la respiratia bine dozata a fiecarei scene pana la alegerea actorilor si lucrul cu ei, filmul ne fractureaza incontinuu orizontul de asteptare uniformizat de filmele comerciale americane
"Hanna" are structura unui thriller, dar o consistenta mult mai densa ca de obicei si aproape imposibil de descris. Sunt, in schimb, la indemana comparatiile.
"The International - Puterea banului", filmul neamtului Tom Tykwer coproductie americano-germana filmata in Germania (cu Clive Owen si Naomi Watts), era tot un thriller de actiune, dar unul atat de oarecare si de lipsit de stil (desi curat ca realizare, aseptic) incat la doi ani dupa premiera abia iti mai amintesti de el.
Din alta familie de cuvinte, "Ispasire"/"Atonement", precedentul film regizat de Joe Wright dupa bestsellerul lui Ian McEwan, era inegal. Dupa o prima parte in care frumusetea vizuala era bine echilibrata de suspans si de pericolul adus de ciudata Briony (interpretata de Saoirse Ronan) in peisajul pastelat al iubirii dintre Cecilia si Robbie, se pierdea pe firul cronologic ratand coerenta si sacrificand emotia in favoarea unui estetism exagerat si monocord.
"Hanna" e, in schimb, coerent si rotund. Forma si continutul se justifica reciproc, iar frumusetea lui vizuala nu devina niciodata falsa, contrafacuta. Desi iti lasa timp sa ii admiri forma bogata, are un ritm interior care il tine pe dinauntru ca un arc.
Ciudat. Are 111 minute si nu te plictiseste nicio secunda. La mentinerea ritmului contribuie in mare masura si coloana sonora compusa de trupa The Chemical Brothers, si felul in care ea e folosita (ca un elastic care sustine secventele de actiune, dar care stie si cand sa se opreasca - atunci cand bioritmul nostru o cere.).
"Hanna" e un film cu suficienta consistenta cat sa reziste la a doua vizionare. Acest lucru nu vine din poveste, cat din felul in care ea e pusa in scena, cu profesionalism si cu dorinta de a face ceva nou.
"Hanna" - regia Joe Wright, cu: Saoirse Ronan, Eric Bana, Cate Blanchett, Tom Hollander, Olivia Williams, Jason Flemyng. Premiera romaneasca - 17 iunie 2011
2
1
