13 februarie a fost pentru Festivalul de film de la Berlin ziua 3D-ului pentru ca toate cele trei filme in 3D din Selectia Oficiala au avut proiectiile de presa. Prima concluzie ar fi ca alegerea a doua dintre ele n-a fost gratuita. Unul sondeaza conditia umana si rostul 3D-ului, altul contextualizeaza arta Pinei Bausch, iar al treilea, ei bine, al treilea e semnat de Werner Herzog.
In "Les contes de la nuit" (primul film in 3D din cursa pentru Ursul de Aur si singurul film frantuzesc din Competitia Oficiala), cunoscutul Michel Ocelot nu foloseste 3D-ul pentru a da carnalitate personajelor, ci pentru a pune in evidenta fundalul. El foloseste, de fapt, pentru prima oara papusi animate in 3D.
Ocelot imagineaza mai multe basme create si interpretate de aceleasi trei personaje. Basmele se petrec in zone diferite ale lumii (Tibet, Africa, Antile etc) si in momente diferite (de pilda, Evul Mediu), dar motorul tuturor este povestea de iubire dintre un baiat si o fata.
Toate personajele apar mai ales din profil (ca in picturile rupestre) si intotdeauna in contre jour, ceea ce face ca fetele lor sa para negre. Daca de la inceput remarci ca eroii sunt intr-o dimensiune, tot de la inceput te surprinde stratificarea decorului de pe fundal, frumusetea lui delicata.
Treptat, filmul incepe sa iti placa si chiar daca momentele de legatura dintre basme suna mai degraba fortat, basmele au un umor si, mai ales, o frumusete speciala. Daca Dieter Kosslick, selectionerul festivalului, a planuit sa aduca o noutate in Competitia Oficiala, ea e justificata de faptul ca, dincolo de intelepciunea povestilor, filmul foloseste in mod original 3D-ul.
Pentru prima oara in materie de 3D nu sunt interesante personajele, ci lumea din spatele lor - mandalele complicate, decorurile pictate in mov, roz si bleu din Tibet, florile albastrii din Evul Mediu, dungile colorate in rosu si galben din basmul din Antile, griul cerului care face ape, orasul de aur din vremea aztecilor. De ce? Pentru ca toate aceste basme exprima o intelepciune valabila pentru toate epocile si geografiile, de cand sunt oamenii, iar fundalul e exact cel care, pardon de expresie, face diferenta.
Al doilea film in 3D de la Berlin, "Pina" - de Wim Wenders, nu vorbeste despre conditia umana, ci foloseste 3D-ul in cu totul alt scop - pentru a da carnalitate operei regretatei coregrafe germane Pina Bausch, de la a carei disparitie se implinesc doi ani.
Cateva dintre spectacolele acesteia sunt reluate de compania ei, Tanztheater Wuppertal Pina Bausch, si reprezentate nu doar pe scena, ci si in locuri inedite din natura. Ii vezi astfel pe membrii companiei dansand pe un trotuar in timp ce in spate trec masini, sau intr-un rau (cu un fals rinocer) sau in trenul suspendat din Wuppertal, intr-o sera din gradina botanica, o constructie neterminata prin ale carei geamuri lumina intra, alba, sau chiar intr-o fabrica.
Cred ca Pinei Bausch i-ar fi placut omagiul adus de prietenul ei pentru ca acesta gaseste de multe ori translatia perfecta de pe lemnul scenei in natura, reinterpretandu-i coregrafiile nu doar in 3D, cat mai ales in intreaga carnalitate, culoare si senzatie olfactiva date de natura.
Asta inseamna si ca Wenders nu vine cu gaselnite "moderno-simpatice", ci le adapteaza perfect lumii Pinei Bausch. Vazand fragmentele din spectacolele acesteia intelegi si mai bine ce facea din ea o mare coregrafa - nu faptul ca nu intelegi nimic din ce vezi, ci expresivitatea celui mai simplu gest, economia de mijloace, universalitatea trairilor.
Wim Wenders si Pina Bausch planuiau de mai demult sa faca un film impreuna, dar moartea brusca a coregrafei, in vara lui 2009, a lasat pregatirile pentru film in aer. Wenders a decis sa continue sa faca filmul pentru Pina daca nu s-a mai putut cu ea, si a inceput sa il filmeze in toamna lui 2009.
El combina elegant fragmente din spectacolele "Le sacre du printemps","Kontakthof", "Cafe Mueller" si "Vollmond" cu fragmente recreate intr-un cadru inedit, strecurand la rastimpuri imagini cu Pina Bausch sau scurte amintiri ale membrilor companiei. Uneori, spre final, filmeaza scena din Wuppertal si primele randuri de spectatori, ca sa ne dea senzatia ca suntem martorii unui spectacol pe viu.
De multe ori, Wenders reuseste momente suprarealiste, dar ele nu ar fi nimic fara coregrafia Pinei Bausch. Filmul lui e un documentar curat si fidel artei celei careia ii e inchinat.
Pestera clautrofoba a lui Werner Herzog
Ultimul film in 3D vazut de jurnalisti (care deja se obisnuisera sa li se reaminteasca de nu stiu cate ori sa nu uite sa returneze ochelarii) este "The Cave of Forgotten Dreams", de Werner Herzog.
Este cel mai slab film dintre toate trei, un exemplu nefericit de cum nu poti face documentar pentru marele ecran sau, daca faci documentar pentru TV, sa nu il arati pe marele ecran. Dar Herzog s-a numarat printre putinii fericiti care au avut ocazia sa viziteze si permisiunea de a filma in sudul Frantei, intr-o pestera descoperita recent care are cele mai vechi picturi rupestre din lume.
Pentru ca filmul este coprodus de postul TV History (prin care, probabil, regizorul a primit permisiunea de a filma), documentarul are toate datele unui documentar de televiziune: comentariu din off, talking heads, explicatii legate de cine e persoana care vorbeste.
E si prin structura facut dupa tiparele televiziunii, iar tehnica il face sa semene cu filmuletele de popularizare in 3D facute de Smithsonian Institution. Singurul motiv pentru care poti ramane pana la sfarsit e curiozitatea de a vedea intr-adevar superbele animale pictate pe peretii pesterii Chauvet acum 30.000 de ani, printre care cei mai frumosi cai pe care i-am vazut desenati pana acum de mana omului sau alte animale carora artistul le-a desenat mai multe picioare pentru a da senzatia de miscare.
Daca filmul n-ar fi fost semnat de Werner Herzog, n-ar fi fost luat in Selectia Oficiala, in afara competitiei (la fel ca "Pina"). Pe undeva, suparatul Uwe Boll are dreptate. Filmul lui, "Auschwitz" (la fel de revoltator ca celelalte ale sale) nu a fost selectionat, dar el a declarat revistei "The Hollywood Reporter" ca va da in judecata festivalul pentru ca le pretinde cineastilor care se inscriu sa plateasca o taxa de 125 de euro.
Festivalul a replicat ca cineastii pe care ii invita nu platesc taxa si asta e, iar Boll si-a proiectat filmul tot in Berlin, dar nu in cadrul festivalului, sperand ca publicitatea facuta de "THR" sa-l ajute sa-l vanda.
Alte glasuri, alte pareri
"Terapeutul meu m-a invatat ca o persoana melancolica va fi mult mai calma daca se intampla o catastrofa decat una normala", spune Lars Von Trier pentru "Screen International", intr-un interviu din ianuarie. Danezul n-a venit la Berlin, dar filmul sau, "Melancholia", tulbura apele in European Film Market.
Povestea a doua surori (interpretate de Charlotte Gainsbourg si Kirsten Dunst) in fata sfarsitului lumii e asteptata de jurnalisti la Cannes. Filmul se pare ca incepe chiar cu sfarsitul lumii, dupa care ar urma un flashback.
Tot in EFM e prezent si debutul regizoral al fostului presedinte ceh Vaclav Havel, "Leaving", adaptare a propriei sale piese de teatru publicate pentru prima data in 2007. Fostul presedinte in varsta de aproape 76 de ani nu a venit la Berlin.
Dintre filmele prezentate pana acum in competitie cel mai bine la bursa pariurilor se pare ca sta debutul cineastului american JC Chandor, "Margin Call", in care Kevin Spacey, Demi Moore, Paul Bettany si Jeremy Irons interpreteaza rolurile unor businessmani verosi de pe Wall Street, in fatidicul an 2008.
Nu l-am vazut pentru ca nu ajunsesem in Berlin, dar Tudor Caranfil a gasit ca e mai bun decat "Wall Street 2". Cronici bune a avut si "Almanya - Willkommen in Deutschland" de Yasemin Samdereli - considerat de "Screen International" o poveste foarte bine scrisa si foarte umana despre turcii din Germania.
In schimb, filmul in care joaca fiica lui Lenny Kravitz, Zoe, a fost considerat de toata lumea drept replica nereusita a lui "Precious", si Gaborey Sidibe joaca, numai ca protagonista e o fata subtire si draguta. Vorbim despre "Yelling to the Sky", de Victoria Mahoney.
Am pierdut (pentru ca am ajuns la Berlin ieri seara) si "Gianni e le donne"/"The Salt of Life", realizat de Gianni DiGregorio, in care joaca Kristina Cepraga. Din cronicile pe care le-am citit, pare un film foarte OK, in care regizorul-actor, cunoscut pentru comediile sale, face portretul unui sexagenar impins de prietenul sau sa-si ia o amanta - pentru ca toata lumea la varsta lui are una. Filmul a fost prezentat in afara competitiei, in Berlinale Special.
Nu am gasit insa in nicio cronica vreo referire la Kristina Cepraga, deci banuiesc ca nu are un rol principal, desi am inteles ca ar fi venit si ea la Berlin.
Altfel, a 61-a Berlinala inca infrunta criza. Gentile pe care le primesc jurnalistii au ajuns acum niste traiste ale caror cusaturi se desfac dupa o zi, apa tot pentru jurnalisti nu mai e la jumatate de litru, ci la 0.33, iar jurnalistii cazati de festival primesc mai putine nopti decat anul trecut. Probabil in armonie cu faptul ca in Competitia Oficiala numarul filmelor s-a redus de la 20 la 16.
1
0
