Cheia de lectura a filmului lui Andrei Ujica e oferita chiar de afis: pe un fond rosu sangeriu, portretului lui Ceausescu ii lipseste tocmai Ceausescu. E un contur acoperit de negru. O fantoma sau un spatiu gol unde putem veni cu alte figuri. Cu figura noastra, poate. Afisul ne spune mai mult decat ca vina pentru o dictatura cade nu doar in spatele dictatorului. Figura acestuia are necunoscute, zone de umbra pe care putem incerca sa le cunoastem ca sa expediem odata fantoma in coltul ei de istorie.
"Autobiografia lui Nicolae Ceausescu" nu e nici un film facut doar pentru export (de unde s-ar explica marele succes de critica avut pana acum), nici unul doar de uz intern - daca putem spune asa, desi scopul lui e si purgativ. Ce reuseste in mod extraordinar e sa ne demonstreze, folosind chiar imagini de propaganda, ca in orice colt al lumii dictaturile nu au fost opera unei singure persoane, dictatorul, ci a celor care l-au sustinut in mod fatis sau tacit.
Vezi imaginile - caraghioase azi si inexplicabile - cu Jimmy Carter laudandu-l pe Ceausescu, sau cu Ceausescu primit de regina Angliei, sau vizita suprarealista de la Hollywood (oricum, avem de-a face cu un film de fictiune facut din imagini reale.). Lasand la o parte tarile-surori, Coreea de Nord sau China, care lansau trendul in materie de cult al personalitatii si manifestatii populare, din filmul lui Andrei Ujica se vede clar si dezagreabil ca Ceausescu n-ar fi putut deveni si rezista ca dictator daca nu i s-ar fi cantat in struna.
Nu doar de catre alti lideri, dar si de catre "masa populara", de romanii care in film apar ca personaj colectiv, mimand veselia in fata aparatului de filmat, controlandu-si gestica - o masa de manevra pentru un arhitect tot mai nebun.
Filmul nu e un documentar, dupa cum nu e nici fictiune - sustine Andrei Ujica, dar el devine opera de fictiune folosind imagini de arhiva pentru ca reasambleaza secvente disparate alese din peste o mie de ore si se constituie intr-un flashback, in propriul vis al lui Nicolae Ceausescu. Acesta se vede pe sine asa cum i-ar placea ca oamenii sa-si aminteasca de el (ca un conducator de talia lui Stefan cel Mare, strateg genial, respectat de liderii straini, tata de familie responsabil, bon viveur samd), de aici lipsa de masura a nebuniei sale tot mai accentuate pe masura ce anii treceau si discursul i se subrezea.
Ar fi gresit sa consideri ca filmul incearca sa-l reabiliteze pe dictator numai pentru ca nu il acuza cu instrumentele documentarului mainstream, gen "Memorialul durerii". Nu exista un comentariu din off care sa ne spuna ce sa credem si nici o referire la identitatea personajelor de pe ecran, sau una care sa situeze evenimentele in context temporal. Dar tocmai aceasta aparenta lipsa de obiectivitate e importanta.
Armele lui Ceausescu se intorc in timp impotriva lui. Imaginile gandite ca propaganda, reasezate, nu doar ca scot in evidenta oroarea unei dictaturi ca opera a unui artist nebun, ci ii si evidentiaza schelaria. Ofera o perspectiva prin care istoria devine mai usor de inteles (vezi si cat de bine lasa sa se vada "schelaria" momentului decembrie 1989 primul film realizat de Andrei Ujica, impreuna cu Haroun Farocki, "Videograme dintr-o revolutie".).
Andrei Ujica vorbeste despre realizarea "Autobiografiei..." ca despre o problema de "sintactica", pentru ca morfologia - imaginile, erau preexistente. Publicul din Romania nu are acces la imagini inedite cu cuplul Ceausescu - scaldandu-se in mare sau jucand volei -, ca si cum i s-ar fi deschis accesul la documente declasificate, ci e invitat la o confruntare cu trauma.
Pe alt nivel decat cel politic, "Autobiografia lui Nicolae Ceausescu" se intalneste cu "Oncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives" de Apichatpong Weerasethakul (Palme d'Or, Cannes 2010): amandoua refolosesc si recalibreaza trecutul, chestionand instrumentele artei lor. Filmul thailandezului pare modern, dar de fapt e o intoarcere in trecut (nu degeaba e inclus in proiectul numit "Primitive"). Foloseste trucuri retro in loc sa recurga la computer, pelicula in loc de digital, ochii monstrului asa cum apareau odinioara in filme, te trimite fatis la "Rashomon", de Kurosawa etc.
"Mesajul" ar fi ca cinemaul a ajuns la un asa nivel de "performanta" incat singura solutie ar fi sa se faca tabula rasa, sa se revina la chestii foarte simple, primitive. Acest lucru nu se aplica doar la cinema, ci la tot ce traim - revolutie tehnologica samd. In traditia in care a crescut cineastul thailandez exista o multime de spirite - ale casei, ale stramosilor, ale campului de orez etc. Ca sa ai un prezent linistit, trebuie sa mentii o relatie buna cu spiritele, sa nu le superi.
Asta nu inseamna, Doamne fereste!, ca Ceausescu "nu trebuie suparat", ca trebuie reabilitat si umanizat, ci ca raportarea noastra la el trebuie umanizata. Spiritul, fantoma lui Ceausescu traieste in noi si are de-a face cu noi, nu cu defunctul personaj. (Exista cel putin o diferenta mare intre cele doua filme, dincolo de raportarea diferita la spirite - unul e nostalgic, celalalt e rece ca o necropsie.). Punand in discutie atat filmul documentar cat si filmul de fictiune, eseul lui Andrei Ujica e, ca si filmul lui Apichatpong Weerasethakul sau ca mai comercialul "The Social Network" al lui David Fincher un film al epocii sale. Adica al prezentului, nu al trecutului.
Printre altele, de fantoma lui Ceausescu ne putem desparti si razand, ca in genialul trailer (al lui Radu Jude) cu cei doi Beavis and Butt-head autohtoni, comentand secvente din filmul lui Andrei Ujica.
"Autobiografia lui Nicolae Ceausescu" - regia Andrei Ujica, montajul si montajul sonor Dana Bunescu, producator Velvet Moraru. Premiera romaneasca - 29 octombrie 2010.
1
4
