Gheorghe Dinica: un orgoliu foarte taranesc si uman al muncii sale

Marţi, 10 noiembrie 2009, 15:10 Actualitate | Film

Gheorghe Dinica se numara printre putinii mari actori romani in egala masura talentati si populari (oricine de la 18 ani in sus stie replica „Nu trage, dom' Semaca! Sunt eu, Lascarica...”). Daca era - si ramane - unul dintre cei mari mari actori romani, era si unul dintre cei mai modesti. Cuvintele despre cat de mare e pierderea sa pentru cinematografie si pentru spiritualitatea noastra sunt, de fapt, inutile, oricat de multe superlative absolute am adauga.

Cele 20 de zile pe care actorul le-a petrecut in spital, din 22 octombrie si pana azi, cand corpul i-a cedat in urma unui infarct, mi-au adus aminte de ultimele zile ale lui Gellu Naum, printre ai carui prieteni se numara  Gheorghe Dinica, de cand jucase in anii 70 alaturi de Marin Moraru in „Nepotul lui Rameau”, a carui adaptare dupa Diderot o semnase Gellu Naum si a carui regie consacrase cariera lui David Esrig.

Si Gellu Naum, si Gheorghe Dinica au petrecut mai mult timp si au sfarsit la terapie intensiva. Sta in natura spiritelor puternice sa lupte pentru viata pana in ultima clipa.

Gheorghe Dinica era un actor mare si un om mare pentru ca, pe langa talentul primit de la Dumnezeu avea inteligenta, putere de munca, o extraordinara vointa (s-a spus ca s-a lasat de fumat cu pachetul de tigari pe masa), un orgoliu foarte taranesc si uman al muncii sale, si o modestie pe care o masca de multe ori printr-o duritate aparenta.

Prestigiul sau, faptul ca era iubit de atata lume, de oameni care poate il stiau numai din filmele lui Sergiu Nicolaescu, era intarit de imaginea pe care oamenii si-o formasera despre el. Parea - si era - o persoana normala, naturala, putin ursuza cand simtea nevoia, si cu un extraordinar simt al umorului. Parea accesibil, dar nu era accesibil jurnalistilor, pentru ca refuza interviurile si declaratiile - din motive lesne de inteles.  

Privind in urma la lunga lista de roluri din filme si de pe scena, e normal sa o gasesti prea scurta. Ar fi trebuit sa i se ofere mai mult. Ar fi trebuit ca cineastii din Noul Val sa nu-l uite. Ar fi trebuit sa fie recunoscut si in afara, mai mult decat sa joace in trei filme straine. Dar, tot privind  lista filmelor in care a jucat, o observatie vine de la sine: oricat de prost era filmul, prezenta lui Gheorghe Dinica il salta. Nu poti spune des despre un actor ca nu l-ai vazut niciodata falsand, dar o poti spune despre Gheorghe Dinica. Umaniza atat de mult personajul incat ti-l facea simpatic, oricat de negativ era.

Stanica Ratiu din Felix si Otilia, Lascarica din Cu mainile curate, Paraipan din Un comisar acuza, Diplomat din Prin cenusa imperiului, Nae din De ce trag clopotele, Mitica?, Georges Duduleanu din Cuibul de viespi, Vasile Potop din Patul conjugal, Frant Tandara din Dupa-amiaza unui tortionar, Pepe din Filantropica sunt cateva dintre personajele interpretate pe ecran si care raman antologice intr-un mod cum nu li s-a intamplat altor actori romani, identificati cu cel mult doua-trei roluri mari.  

Se adauga rolurile din teatru, printre care cele din Nepotul lui Rameau, Capul de ratoi, respectiv Troilus si Cresida, toate in regia lui David Esrig, Moartea lui Danton, in regia lui Liviu Ciulei, Noaptea regilor si Cine are nevoie de teatru?, in regia lui Andrei Serban, Take, Ianke si Cadir, in regia lui Grigore Gonta. Secretul lui Gheorghe Dinica statea in faptul ca muncea fiecare personaj izbutind sa faca din fiecare o persoana.

Avea o capacitate rara de a juca si comedie, si drama - si de a merge la fiecare personaj pana in plasele pentru a-i gasi motorasul, amanuntul care il motiva si care il facea sa para viu - acesta era probabil cauza „tehnica” pentru care personajele sale ne-au mers la inima si ne-au ramas in memorie.

Nu mai avem decat o consolare. Personajele sale raman vii si prin ele, si autorul lor, dar un al doilea Gheorghe Dinica nu se va mai naste niciodata.