INTERVIU Regizorul Cristi Puiu despre filme si copilaria in Balta Alba, menta si ciocolata, R.A.C.L.A si Macanache

de Alina Ciobanu     HotNews.ro
Duminică, 2 iulie 2017, 13:10

Regizorul Cristi Puiu
Foto: Pro Cinema
Cu Cristi Puiu am vorbit mai putin despre film si mai mult despre iubire, moarte si muzica hip-hop intr-o dimineata aproape caniculara, pe la jumatatea lunii iunie, in atelierul lui din zona Agronomiei din Capitala, unde mirosea a lemn proaspat si a vopsele. Imbracat lejer, in pantaloni trei sferturi, tricou de marinar si cu slapi in picioare, il tot sacaia un deget la care se taiase. „Probabil ca taietura asta a trebuit sa fie o plata, un tribut pentru ceva.” Abia ce se intorsese de la TIFF, unde lucrurile s-au intamplat bine, spune el. Am aflat ca-i plac Macanache si Micutzu, ca la sfarsitul anilor 90 filma clipuri rap pentru o emisiune difuzata de Atomic Tv si ca a avut „o copilarie, foarte, foarte misto” in Balta Alba. A fost la scaldat, la furat cirese si  incepea anul scolar cu mainile negre de la culesul nucilor. „Ca-n Creanga, doar ca-n Bucuresti”.

La 7 ani a ucis un pui de rata, experienta care l-a traumatizat, iar de atunci s-a tot intalnit cu moartea. Cand a murit prietenul si vecinul sau din Balta Alba, Costel, ori cand a vazut primul om inecat.

„Mureau frecvent oameni in cartier si erau tinuti in casa, plecau convoaiele astea funerare din cartier, urlete, plansete, se mergea foarte incet, pe la intersectie se aruncau bani, iar noi alergam ca sa-i luam. Erau bani importanti, iti luai o inghetata Parfait si o inghetata Polar”.


Dupa ce a terminat montajul filmului „Marfa si banii” a fost internat la Elias cinci zile si a pierdut foarte mult sange. A suferit de Mallory-Weiss, o afectiune pe care a folosit-o apoi  si in „Moartea domnului Lazarescu”.

Cu o voce calda si duhovniceasca vorbeste despre „nasterea din nou” in crestinism, este casatorit de aproape douazeci de ani cu aceeasi femeie, cu care are trei fete, Smaranda, Ileana si Zoe, formand  o familie care ar putea fi catalogata drept traditionala, dar spune ca nu-l intereseaza cine se pupa cu cine si nu-i plac etichetele. Picteaza.

Intalnirea a durat putin peste trei ore, am pastrat neschimbata ordinea in care au curs intrebarile si raspunsurile, iar transcriptul se intinde pe 16 pagini, asa ca interviul va fi asemenea filmelor lui Puiu, lung.

"Atunci cand dai interviuri ajungi, nu constant, dar ajungi din cand in cand sa spui cam aceleasi lucruri pentru ca intrebarile nu se schimba si atunci nici rapunsurile nu se schimba.  Uneori se schimba ideile. Daca viata te-a pus in situatia de a reconsidera ceea ce credeai despre un lucru sau un altul, dar in general, atunci cand vorbesti despre lucrurile pe care le faci. Eu fac cinema, iar lumea ma intreaba despre filmele mele, multe s-au schimbat, dar multe au ramas la fel si atunci in momentul in care mi se pune o intrebare, doua, trei, o mie legate de cinema, un procent important din raspunsuri sunt neschimbate. Mie nu-mi place sa repet ce am spus, ma plictisesc foarte repede sa ma si aud spunand aceleasi lucruri, dar n-o sa caut alte raspunsuri doar de dragul de a evita plictiseala. Daca alea sunt raspunsurile, alea sunt raspunsurile."

  • Partea 1. Noul val al filmului romanesc. Butonul de ascultare
Intr-un interviu cu Cristi Puiu, de Cristi Puiu, ce v-ati intreba?

„Ce ai da la schimb pentru ca asta sa iasa?” Se intampla la fiecare film pe care il fac sa imi apara intrebarea asta in minte ca si cum cineva din interiorul mintii mele mi-ar pune-o. Ce ai da la schimb?

Care e raspunsul?

As da multe, dar n-as da familia. Totul pana la oamenii de care sunt atasat, atunci ajung chiar sa ma rog invers. Sa le fie lor bine cu riscul de a rata filmul. E o intrebare care revine, legata de film, legata de cum a fost  cat am lucrat la fotografii . Expozitia a iesit bine, oamenii au fost incantati, cred. Astea au fost ecourile. Ma gandesc ca lucrurile s-au intamplat bine, m-am intors de la Cluj si am venit sa vad ce mai e pe aici pe la atelier si m-am accidentat, sunt taiat, de asta stau cu mana in sus. Spun asta ca sa elimin orice fel de suspiciune de aroganta. Probabil ca taietura asta a trebuit sa fie o plata, un tribut pentru ceva.

  „Lumea uita ca ce e val, ca valul trece. Fiecare film pe care il fac e ca si cum ar fi ultimul”

Filmul la care lucrez acum e ultimul film pe care il fac. Doresc sa fac multe filme, multe lucruri, dar tine de felul in care ne mobilizam. Alti oameni sunt mai dibaci la capitolul asta si nu au nevoie de schema asta. La mine nu are atat legatura cu o strategie construita de mine, cat are legatura cu experienta mea personala. Mie mi-a fost foarte greu sa fac film, la fiecare film am intampinat obstacole. De la „Marfa si banii” pana aici, la „Sieranevada”, lucrurile au mers in felul acesta. „Marfa si banii” este un film intrerupt, iar fara ajutorul lui Pintilie, care a bagat niste bani, nu ar fi existat si astfel nu ar fi existat noul val de film romanesc. Acest nou val de care se face atata caz. Lumea uita ca ce e val, ca valul trece. 

Si atunci de ce se face atata caz?

Pentru ca suntem o natie complexata, pentru ca am crescut la periferia Imperiilor, pentru ca nu avem o identitate precisa,o identitate pe care o discutam la nesfarsit, asta conteaza mai putin, cat conteaza faptul  ca asa complexati cum suntem, nu avem curajul sa spunem cine suntem. E o chestie de curaj. Apoi e suficient ca unul sa apara si sa spuna propria lui poveste pentru ca ceilalti sa-l bata cu pietre. Cum indraznesti sa spui asta? Nici macar dreptul asta nu-l ai.

Ati fost batut cu pietre, metaforic?

 Am fost injurat foarte tare, foarte tare. Dar nu ma plang, e normal sa fie asa. Oamenii se supara si atunci reactioneaza.

V-au afectat?

Ma afecteaza pentru ca sunt viu, n-o sa ma afecteze cand o sa mor. Ma intristeaza, nu-s de piatra.  De asta nici nu mai citesc ce scriu cronicarii.

Nici macar cronicile bune?

Alea-s cele mai triste. Pentru ca citesti o cronica buna, care a primit o gramada de stele, si descoperi in mod surprinzator ca omul ala a vazut un film pe care l-a fabricat in propria lui minte plecand de la filmul tau si asa isi adanceste singuratatea, mizantropia.

Nu asta facem toti, ne raportam la propriile experiente?

Oamenii fac asta foarte frecvent pentru ca sunt stapaniti de frica. Primul pas ar trebui sa fie punerea in  modul de ascultare. E ca si cum ai apasa un buton pe care scrie „eu acum ascult si vad”. Oamenii se grabesc sa sara la concluzii inainte de a asculta, de a se uita la lucruri, de a se lasa impregnati de experiente.

Adica trec prea repede prin filtrul propriei gandiri?

Nu, nici macar. Ceea ce se intampla in mod frecvent, ma aflu si eu in situatia asta, de multe ori. Ce spun eu aici se bizuie pe experiente personale in mare masura, nu sunt lucruri citite in carti. Enuntul care vine de la celalalt este cel putin teoretic o agresiune. Exista acest risc, ca pozitia celuilalt sa fie incasata ca un gest foarte violent. Iti poate aduce suferinta si atunci te aperi. Cum te aperi? Construiesti o fictiune legata de celalalt, fictiunea aia pe care o imaginezi tu i se va substitui fictiunii venite dinspre celalalt. Tu vii cu o poveste, iar celalat vine cu o poveste despre ceea ce spui tu, si de multe ori se inlocuiesc lucrurile in mintea ta.

„Ce face creierul, cine e creierul si who the fuck is Alice?  Ne aparam saracia si nevoile si neamul”


„ Ah, ai spus asta! Nu, nu, am spus asta, iar tu ai spus ca am spus asta”. Se intampla foarte frecvent. Poate fi o forma de aparare, poate fi o strategie, dar nu cred ca o inregistram asa. Nici macar nu o inregistram, spunem lucrurile cat se poate de natural, pac, pac, actionam, ne miscam in virtutea propriilor noastre frici, pulsiuni de tot felul, care sunt ale noastre, prin urmare ne miscam natural. Cat de natural te misti atunci cand esti stapanit de propriile tale frici? De propriul tau creier, care se afla intr-un proces continuu de productie. Creierul nostru produce fictiuni legate de lumea inconjuratoare si noi insine. Ca ne miscam natural. Cine ne miscam si cine natural, ce face creierul, cine e creierul si who the fuck is Alice? Da, cred ca ne protejam si avem asteptari destul de mici de la viata, mici in sensul rau. Ne aparam saracia si nevoile si neamul. Eu imi apar confortul si atunci voi face tot ceea ce-mi sta in putere.
  • Partea 2. Generozitatea actorilor de a se darui pe ei insisi.
O creatie artistica de orice fel poem, simfonie,  actorul pe scena sau actorul in fata camerelor de filmat, nu se naste altfel decat ca un gest generos. Daca actorii vor sa-mi dea ceva, eu ma bucur sa primesc, dar trebuie sa fie cu adevarat ceea ce ei sunt. Spuneau niste oameni mai intelepti decat mine, niste crestini, ca sa fii generos insemana nu sa dai ce ai, ci sa dai ce esti. Daca lucrurile astea se intampla, atunci eu sunt primul care le primeste. Numai ca nu prea se intampla asa. In momentul in care exista calcul, atunci nu mai vorbim despre generozitate, vorbim despre negot. Actorul face ce face in urma unei analize, este intr-un calcul contabil. Steindhart zice ca „diavolul e un contabil”.. E foarte usor sa vezi ca e vorba despre frica. Oamenii sunt eroi, dar ei nu stiu, trebuie sa li se aminteasca din cand in cand, iar din eroi basculeaza in strategi. Generozitatea tine de eroism, iar calculul de strategie.
  • Partea 3.  Tigrul din Oracol si uciderea unui pui de rata
Cristi Puiu alege filmul ori filmul il alege pe el?

 Imi vine sa spun ca eu il aleg, dar daca spun asta inseamna sa gresesc. Daca as spune ca el ma alege, iarasi as gresi. Nu stiu unde se afla lucrurile astea, cum se intampla. Cred ca amandoua enunturile sunt valabile. Cateodata e mai usor de identificat ultima amintire pe care o ai legata de un film. Devine ultima amintire inregistrata. Merg pe strada vara si cineva ma intreaba de unde e plecat ideea, iar pentru a scurta calvarul spun „taica-miu a murit in 2007, la parastas s-au intamplat fel de fel de lucruri, iar mai tarziu, in 2011, 2012 cand m-a sunat Miro, directorul festivalului de la Sarajevo sa ma intrebe daca am un scenariu am zis  n-am, dar pot scrie unul”, aveam in minte acesta poveste. Atunci ma gandeam ca ar trebui spusa povestea aia. Nu neaparat aia, ca nu poate fi spusa, nu mai exista, exista doar amintirea noastra aproximativa despre ceea ce s-a intamplat atunci, doar o poveste legata de o situatie ca asta. Niste oameni se intalnesc la parastas si atunci spun da, uite asa s-a intamplat. Oare chiar asa s-a intamplat? Nu, e mult mai amestecat.

 Sunt ca intrebarile alea din Oracol. Sportul preferat, filmul, actorul, ce-ti place la persoana iubita. Iubesti? Esti iubita? Esti iubit? E fun. La un moment dat circulau testele alea psihologice prin scoala si era unul cu animalele.Sa spui vreo cinci animale, primul animal de pe lista este cum ti-ar placea tie sa fii perceput, al doilea este cum esti tu in realitate si al treilea cum esti perceput de catre prieteni, o poveste din asta. La animalul preferat am scris tigrul.

Asa va vedeati sau vroiati sa fiti perceput ca un tigru?

Nu asa ma vedeam, dar cert este ca vorbeam despre o fictiune, un roman care-mi place, da-mi place cum apare in el, era altfel decat la gradina zoologica. Cum ar putea sa-ti placa tigrul, ce stii tu despre tigru? Eu traiam intr-o poveste, dar frate-miu a raspuns gaina si mi s-a parut foarte tare. M-am simtit prost eu fata de mine insumi ca n-am spus cu adevarat ce-mi place, ca nu m-am intrebat cu adevarat. Nu ca tigrul nu-mi placea, imi placea ca fictiune, dar nu ceea ce-mi placea din lumea adevarata, din lumea in care te misti, in care traiesti. Imi amintesc ca  mergeam la bunica la Botosani, unde erau foarte multe gaini, ne jucam cu ele, le dadeam de mancare, mie-mi placea o gaina, sora-mii alta gaina, lu’ frate-miu alta. Le dadusem porecle. Alergam gainile alea, erau foarte funny si induiosatoare, oricat de tampit ar parea ca suna.

Ati omorat vreo gaina? 

Am taiat, da. Sunt si acum traumatizat de asta. Lumea in jur e intr-o chestie, e normal, aia e, aia e. Odata la Tulbureni, m-a pus tanti Nuta sa tai un pui de rata si mi-a dat un cutit, nu era de bucatarie, era un cutit de serviciu, care nu taie de obicei. Si am chinuit puiul ala de rata, n-am reusit sa-i tai gatul, m-a luat plansul. Plangeam eu, plangea si frate-miu. Aveam sapte ani si nu reuseam. Am schimbat cutitul si l-am omorat, dar n-am putut sa-l mananc.



  • Partea 4. La furat. Ca-n Creanga, doar ca-n Bucuresti
Am crescut pe santier, in Balta Alba, pe vremea cat  inca se construia, asa ca am fost destul de accidentat, capete sparte, cuie in talpi si cioburi. Jucam leapsa, hotii si vardistii si mergeam la furat cirese. Ca-n Creanga, doar ca-n Bucuresti. Am fost la furat de pepeni, de porumb, am fost fugariti.A fost action. Noi am crescut la periferia Bucurestiului si apoi urma campul. Peste camp se vedea fabrica de sticla, mai tarziu a aparut ceva mai departe in dreapta IOR-ul, exista si o balta, ii ziceau Izbanda, fusese un cimitir, nu stiu de ce ii zicea izbanda si acolo la Balta mergeam vara si faceam plaja,  baie, ca toti oamenii din cartier. Mi-am luat si bataie din cauza asta. M-a batut tataia ca am fost la scaldat. Aveam 10 ani. Peste camp era fabrica de caramida si ne puteam plimba cu trenurile de marfa. Fugeam si ne agatam de ele. Ii ajutam pe cei din piata sa descarce pepeni si primeam fiecare cate un pepene din care mancam cocosul si apoi ne bateam cu ce ramanea, eram plini de zoaie. Iar toamna, inainte de inceputul scolii mergeam si culegeam nuci. Incepeam anul scolar cu mainile negre. Apoi se scuturau frunzele si faceam movile de frunze pe care saream. Am avut o copilarie foarte misto, foarte misto. Suprapusa aproape exact peste „Amintiri din copilarie”, a lui Creanga. Pupaza n-a existat, dar au existat chestii similare. La Balta  am vazut pentru prima oara un inecat, l-au pescuit pe un militar. Iesea apa din el, il tot apasau, ii faceau masaj cardiac. Eram in clasele 1-4.

Era prima oara cand vedeati un om mort?

Nu. Mai mureau oameni la bloc.A murit vecinul meu Costel. L-am si sarutat, se invarteau toti in jurul mesei sa-si ia la revedere. El avea 10 ani, eu 9. Tin minte cu precizie. Mureau oamenii  si erau tinuti in casa, plecau convoaiele astea funerare din cartier, urlete, plansete, se mergea foarte incet, pe la intersectie se aruncau bani, iar noi alergam ca sa luam banii.. Erau bani importanti, iti luai o inghetata Parfait si o inghetata Polar. Parfait era o inghetata de cacao, imi placea mie cel mai mult, costa un leu 50. Mai tarziu a aparut cea de vanilie cu glazura de ciocolata si mai tarziu a aparut inghetata Delia, preferata mea, 2 lei 45. Cam scumpa. Inghetata de menta cu glazura de ciocolata. Si acum imi iau la fel, de menta cu glazura de ciocolata. Se zice ca menta e planta berbecului. La mine functioneaza, imi place menta foarte mult.

„Moartea Domnului Lazarescu” e pe locul cinci intr-un top facut de cei de la New York Times cu cele mai bune filme ale secolului 21.

Am vazut, nu inseamna nimic. Au zis „so far”, suntem in 2017, secolul 21 e lung. De ce au nevoie oamenii de lucrurile astea? Pentru ca au nevoie  sa-si vanda presa, sau poate ca era un pretext pentru a mai discuta un pic despre cinema-ul de azi. Topurile sunt foarte prezente. Cinema fara topuri aproape ca nu exista, la fel ca muzica fara topuri. Acuma mai nou li se aplica si cartilor aceasta grila. Si nobelul la fel, o prostioara. Daca ma ajuta povestea asta cu acest top 25  New York Times, publicatia cea mai renumita de pe planeta, sa obtin bani pentru urmatorul meu film, atunci cu atat mai bine. Daca nu ma ajuta, ce folos ca zice cineva esti acolo sau acolo? Iti hraneste orgoliul, vanitatea. O prostie.
  • Partea 5. Puiu si muzica rap
“Banul e dusmanul” e titlul unui slagar romanesc al zilelor noastre, cantat de rapperul Macanache, nu stiu daca ati auzit de el.
 
Am auzit, m-am si uitat pe Youtube dupa el, mi se pare foarte amuzant. E foarte viu. E greu sa imaginezi limba aia daca nu stapanesti limba, chiar daca la o prima vedere pare ca textele rapperilor sunt scrise de niste analfabeti. E foarte gresit sa sa crezi asta, dar n-o sa ma apuc eu sa fac analiza muzicii asteia si a tendintei, dar mi s-a intamplat sa filmez trupe de rap. In  98,’99. Iarna si primavara, dupa aceea in toamna m-am apucat sa filmez „Marfa si banii”. Am filmat o emisiune pe care o incepuse Florin Iepan pentru Atomic Tv, se chema Subcultura, el apoi s-a certat cu producatorii. M-a sunat un prieten si m-a intrebat daca m-ar interesa sa fac chestia asta si am zis da, de ce nu? Am continuat ceea ce Iepan a inceput, am ajuns prin Bucuresti, i-am filmat pe Rimaru, R.A.C.L.A, Delikt, La Familia la un moment dat, urma sa mergem la Tecuci sau Buzau, de unde erau Getto Dacii, dar n-am mai ajuns.Atunci am descoperit lumea asta, e o lume foarte frumoasa, iar acum face parte din istoria mea, finalul anilor 90, inceputul anilor 2000, epoca aia este destul de strasnic impregnata de muzica hip hop. Am ascultat hip-hop atunci, iar in „Marfa si banii” am pus o piesa sau doua, era o trupa se numea KoreKt, „baietii din Korekt... vin acum pe felioasa, nu mai stiu. Beton la microfon ca pasarea maiastra. Ce-i corect e corect ce nu-i corect e impotriva noastra”.

„Am ajuns sa-l ascult si pe Macanache, iar acum cateva zile mi-a trimis cineva un videoclip de-a lui Micutzu, AnTanTe”

Am ascultat mult timp hip-hop si asa am ajuns sa-l ascult si pe Macanache, iar acum cateva zile mi-a trimis cineva un videoclip de-a lui Micutzu, "AnTanTe". Mi s-a parut foarte bine facut si foarte inteligent, l-am dat si eu mai departe petru ca mi s-a parut ca merita, mai ales ca imi evoca amintiri din copilarie, desi el face parte dintr-o cu totul alta generatie.

„Mi-ar placea sa am posibilitatea sa scriu ceva pentru actorii care-mi plac. Imi plac multi actori, dar probabil n-o sa lucrez niciodata cu ei”

Micutzu a venit  la casting la „Aurora”. E un actor bun, are un mare potential, mi-ar placea sa scriu ceva pentru actorii care-mi plac, dar nu am aceasta posibilitate. Desi imi plac multi actori, probabil n-o sa lucrez niciodata cu ei. Trebuie sa se si potriveasca cu ceea ce scriu, sa aiba disponibilitate. Asa la distanta imi plac, dar in momentul in care lucrez cu ei, lucrurile se complica, nu in cazul tuturor, dar e suficient daca unul, doi nu sunt acolo. Nu exista criterii, adica exista, dar sunt aparent functionale. E foarte greu sa evaluezi competentele oamenilor cu care ajungi sa lucrezi. Sa faci un film e foarte greu, foarte greu. Ca orice lucru care cere tipul asta de energie. Si atunci este important sa fii inconjurat de buni soldati. De oameni care sa fie solidari cu tine si cu ideea. E foarte important.

„Ordinul se executa, nu se discuta!”


Au fost cativa actori carora le-am spus,” bai, aici suntem pe front, eu sunt generalul, ordinul se executa, nu se discuta!”.  Ajungi sa vorbesti cu un actor, sa-i explici, sa discuti personajul, cu de argumente, nu se poate fara argumente, iar unui argument tu trebuie sa-i opui un contrargument. Cand contrargumentul este „ dar eu nu cred, nu vreau sa fac asa”, nu e un contraargument.” Si atunci tu, excedat, regizorul, ajungi sa spui lucruri de genul asta.

Am citit intr-o carte ca daca fiecare dintre noi s-ar gandi la moarte cate jumatate de ora in fiecare zi, am trai intr-o lume mai buna. Dvs. cugetati des la asta.

Nu stiu daca cuget, asta e un cuvant foarte gras. Nu stiu ce inseamna sa cugeti. Ma gandesc la asta,  poate ca intr-un fel vulgar. Adica nu neaparat profund, metafizic.  Ma gandesc intr-un mod concret de multe ori si de multe ori intr-un mod vulgar. Nu pentru ca concret, ci pentru ca vulgar. Adica imi vin fel de fel de ganduri legate de moarte, iar gandurile astea sunt foarte colorate. Nu sunt toate extrase din putul gandirii, nu sunt toate adanci.

Woody Allen, Ipohondrul de serviciu al cinematografiei planetare

E un gand prezent. Vulgar, pentru ca vulgare sunt toate gandurile pervertite de frica. Cand nu exista frica, cand vine din liniste, din pace se naste gandul legat de moarte, poate ca gandul ala ajunge sa-i foloseasca si altcuiva, dar gandurile care vin din frica, ipohondrie, nu folosesc nimanui. Da, iti folosesc tie ca regizor pentru ca o sa creezi un personaj care are puseuri din astea de ipohondrie, da. Ii folosesc lui Woody Allen care joaca in propriile lui filme. Ipohondrul de serviciu al cinematografiei planetare.
  • Partea 6. Mallory-Weiss. Alb ca hartia
Ati fost aproape de moarte?

Am crezut ca o sa mor, da. Am pierdut foarte mult sange, un litru, doi litri si ma uitam la toate lucrurile care mi se intamplau atunci la terapie intensiva la Elias. Ma uitam asa la ele si ma gandeam ca vor fi ultimele lucruri pe care o sa le vad in fata ochilor, simteam ca ma duc pe topogan in jos, parea totul foarte grav, foarte serios, oamenii care veneau sa ma viziteze imi apareau ca fiind foarte frumosi, nu mai eram suparat pe ei. Dar nu e o chestie, o comanda pe care ti-o dai. In mod natural se intamplau lucrurile asa. Dar nu cred ca am fost pe moarte. Eram alb ca hartia, atat de alb eram si nu puteam sa stau in picioare. M-au hranit acolo in spital vreo cinci zile si apoi m-au trimis acasa.

Dupa ce am terminat montajul la „Marfa si banii” eram foarte obosit si trebuia sa-i rupem turta Ilenei, fetita noastra, a doua. Si atunci am facut barbecue in gradina la nasa Ilenei, juca Romania-Italia, cand am ajuns acasa si am facut dus mi s-a facut foarte rau. Am facut o chestie care se numeste Mallory-Weis, pe care am folosit-o apoi in „Moarte domnului Lazarescu”. L-am facut pe Lazarescu sa sufere de aceasta afectiune, nu e o chestie grava, dar poate fi. Eu am avut noroc.
  • Partea 7. Despre dragoste si alti demoni
Niste oameni au descoperit ca centrul raportulului actului sexual este vecin cu locul unde se intampla iubirea, iar din cauza asta se confunda foarte usor. Ajungi sa crezi ca-i aia, dar nu-i aia, de aici si tulburarea. La fel si modul in care pedaleaza oamenii. Am ajuns in timpurile de azi sa pedalam atata pe sexualitate, se vorbeste despre asta foarte mult, in presa, la televizor, peste tot. De ce oare? Poate ca ar trebui sa ne uitam mai atent la ceea ce suntem noi cu adevarat si ce inseamna de fapt iubirea fata de celalalt.

„De ce sa-ti faci un pacat din asta? Sa-ti masori dragostea? Trebuie sa dai pur si simplu, fara sa astepti nimic in schimb, iar daca se intampla sa se rupa, aia e. Aia e”


Omul din fata ta poate te iubeste, poate nu te iubeste. Daca tu investesti si te tradeaza, o sa suporti consecintele. Ce te faci? Si atunci incepi sa investesti cu taraita, cat mai zgarcit si de fapt nu investesti, totul e pe jumatate, o pacaleala pentru ca frica de esec este foarte, foarte mare. Cand esti in calculul asta contabil, pierzi cateodata linia. Singurul lucru pe care poti sa-l faci este, cred, spun asta azi, sa dai. Sa fii generos. Nu sa astepti ceva la schimb pentru ca atunci e o alta configuratie de comert. Trebuie sa dai fara sa astepti nimic la schimb. Si daca se intampla sa se rupa aia e, aia e. De ce sa-ti faci un pacat din asta? Sa-ti masori dragostea? Cata vreme ai fost in povestea asta, mi se pare ca ar trebui sa fii cu totul. Dar toti ne protejam si ne protejam. Sa nu spui aia, sa faci asa, sau daca zic asta o sa i se para ca nu stiu ce. E ca-n raportul intre doua armate beligerante, exista batalia pe campul de lupta, dar exista toata munca dusa de spioni, sau cum li se zice, cercetasi. Culmea e ca raportul intre doua persoane functioneaza in acelasi cadru, adica da, tu ai o relatie directa pana intr-un punct cu cel din fata ta, cu sotul sau sotia, prietenul, prietena, frate, sora, parinte, ce-o fi, dar in acelasi timp ai si o lupta secreta de care celalalt nu stie. Dar si celalalt are una secreta. Cand descoperi ca lucrurile stau asa, desi pana mai ieri ai fi crezut ca doar tu faci chestia asta si aproape ca ai fi ajuns sa te pedepseti, „bai nu e corect sa ascund lucruri, trebuie sa spun”, descoperi ca de fapt toti oamenii din jurul tau faceau asta fara sa-si faca procese de constiinta. Fiecare individ, atat cat poate, isi ascunde cartile. In parte, este o ipocrizie. De asta vorbeam despre „Nasterea din nou” (in crestinism), atunci toate calculele astea nu mai exista, cel putin asta spun sfintii parinti, si atunci ii iubesti pe toti in mod egal si esti deschis.

Fanatismul, in general


Fanatismul e o plaga, nu fanatismul religios, ci in general. Care e diferenta intre crimele pe care le face fanatismul religios si crimele pe care le face fanatismul stiintific? Care e diferenta intre crimele pe care le face un fan fanatic al lui Liverpool si cele ale unui fan Manchester? Care-i diferenta? Fanatismul ca atare este o problema si asta se intampla pentru ca unii aleg sa se inscrie sub o stea si sa zica „domle, sunt de partea asta”. Bai, dar stai putin! Tu esti unic pe fata pamantului, unic! Judeca cu mintea ta, cu capul tau, bizuie-te pe tine! Scoala nu te ajuta insa in sensul asta, scoala te faulteaza. Dar poate ca si asta e un exemplu bun, sa vedem cat de mult rezista individul, cat de mult rezisti tu in lumea asta plina de obstacole.

„Mai bine sa planga ma-sa decat sa planga ma-ta”


Toti alegem, dar sa alegi impotriva ta cumva pentru binele celuilalt este foarte complicat. E vorba aia din cartier care zice „mai bine sa planga ma-sa decat sa planga ma-ta”. A devenit, cel putin in ultima vreme, reper moral si oamenii functioneaza asa. Pe schema scapa cine poate, dar sa alegi pentru binele celuilalt, asta e un sacrificiu. Mai mic, mai mare, dar sacrifici binele tau pentru binele celuilalt. Si toata lumea este gata sa imbratiseze aceasta formula, dar noi sa fim in pozitia aluia pentru care cineva se sacrifica. Nu invers. Cand e vorba de dragoste neconditionata, pentru partener, pentru copiii tai, e altceva. Aici sunt spectaculoase mamele, femeile, cand te fac sa zici uau. Mamele de fiecare zi. Copilul are febra, i-am dat medicamente, nu-i scade febra. Maine am servici, tre sa ma duc sa ma culc. Nu exista asa ceva. Exista cazuri izolate, insa mama se sacrifica, nu pune pleopa pe pleaopa pana nu se asigura ca e totul in regula. Si nu primeste un salariu pentru asta, nu i se face statuie pentru asta. Nu exista niciun fel de calcul, o face pentru ca nu o poate face altfel. Exista lucruri din astea miraculoase. Oamenii sunt miraculosi, sunt surprinzatori. Eu sunt foarte optimist, sunt absolut convins ca nu exista posibilitate de sfarsit. Oamenii sunt cu adevarat buni si destepti.

 


Citeste mai multe despre   






















VIDEO Economistii-sefi ai primelor 3 banci comerciale, despre evolutia economiei romanesti. Ce proiecte mari de investitii finanteaza bancile la ora actuala?

Economistii sefi ai primelor 3 banci comerciale, Horia Braun (BCR), Florian Libocor (BRD-GSG) si Andrei Radulescu (BT) au discutat luni dimineata, in cadrul unei mesei rotunde organizate de HotNews.ro si Startup Cafe, despre investitiile bancilor in economie romaneasca si starea actuala a economiei, precum si despre fluctuatiile care au tinut prima pagina in ultima perioada.
  • A. Radulescu: Daca statul nu investeste, atunci de ce sa isi asume sectorul privat riscuri?
  • F. Libocor: Banii se duc acolo unde exista certitudini, predictibilitate, stabilitate. Lipsa acestor caracteristici loveste in mai multe zone, cu precadere in investitii.
  • H. Braun: Speram la o dinamica pozitiva, insa trebuie sa puna umarulul statul,bancile, si managementul companiilor.

13361 vizualizari

  • +2 (4 voturi)    
    bun (Duminică, 2 iulie 2017, 13:44)

    zaboo [utilizator]

    mi-a atras atentia, mi-a dat idei, intrebari... bun!
  • +2 (2 voturi)    
    1 si cu una (Duminică, 2 iulie 2017, 18:52)

    eu [anonim]

    ... fac intotdeauna sex. Korekt se numea trupa . Cred ca merita mentionati si ei cu numele... corect. Bineinteles, cu bunavointa redactiei.
  • -1 (7 voturi)    
    Alta data interviul era altceva (Duminică, 2 iulie 2017, 22:49)

    Tambrian [utilizator]

    O fi domnul Puiu mare regizor da sa apari la ziar tolanit si in slabi si in cracii goi nu prea se cade.Are si dumnealui acolo vreo 45-50 de ani. Poate asa o fi moda acum sau poate asa ainsistat reporterul...


Abonare la comentarii cu RSS

Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri