EXCLUSIV Interviu cu Ken Loach, Palme d’Or la Cannes, si comentariul asupra contestatului palmares al festivalului

de Iulia Blaga     HotNews.ro
Marţi, 24 mai 2016, 18:24

Ken Loach premiat la Cannes
Foto: Agerpres
Ken Loach povesteste in exclusivitate pentru HotNews.ro despre responsabilitate sociala si cruzimea constienta a sistemului de ajutor social, teme aprofundate in I, Daniel Blake, pentru care a fost distins in 22 mai 2016 cu la Palme d'Or, dar arunca o privire si asupra carierei sale, mai ales ca in iunie face 80 de ani. Tot aici gasiti si comentariul asupra controversatului palmares al editiei proaspat incheiate a Festivalului de la Cannes.

"I, Daniel Blake" e o drama cu accente comice, in nota realista obisnuita a lui Loach, despre un tamplar de aproape 60 de ani, vaduv , care dupa un infarct se trezeste in grija serviciilor sociale pentru ca medicul ii interzisese sa mai lucreze. Cand ajutorul social se opreste si e obligat sa-si caute de lucru, Daniel Blake porneste intr-o odisee birocratica.

Acesta a fost cel de-al doilea Palme d'Or primit de Ken Loach, dupa The Wind That Shakes the Barley (2006). Ken Loach e cineastul cu cele mai multe selectii in Competitia de la Cannes - 13. In acest an, filmul sau nu era printre favoritii criticii, desi avusese o primire onorabila.

In declaratiile de dupa ceremonie, cineastul britanic a atacat programul de austeritate, birocratia institutiilor si neoliberalismul Uniunii Europene. Interviul pe care Ken Loach l-a acordat in exclusivitate pentru presa din Romania a avut loc la Cannes, in ziua de 14 mai 2016.

I, Daniel Blake va fi distribuit in Romania de Independenta Film in aceasta toamna. 

Reporter: Daca tot faceti 80 de ani in curand (17 iunie 2016), vi se intampla sa va ganditi la cum s-a schimbat Marea Britanie de-a lungul anilor?

Ken Loach: Nu mai gandesc retrospectiv, dar da, s-a schimbat enorm. Mai ales constiinta s-a schimbat, ea reflectand colapsul infrastructurii sociale. In perioada de dupa razboi, multe tari europene s-au trezit cu obligatii sociale. Razboiul le-a dat oamenilor senzatia de unitate, indiferent din ce tara proveneau.
Razboiul fusese o experinta intensa, iar in situatia in care eram noi, cu tara bombardata si amenintata de fascism, oamenii s-au strans unii intr-altii. Luptasera doar impotriva aceluiasi dusman.
Dupa razboi a aparut deci ideea bunului comun. Am muncit pentru bunul comun, iar in 1980 totul s-a schimbat cand Margaret Thatcher a venit cu ideea ca nu exista societate si ca fiecare e pentru el: ai grija numai de tine, nu te bagain vorba cu vecinul, nu te baga in vorba cu el, competitie nu colaborare samd.
Deci dupa 40 de ani constiinta sociala a inceput sa se schimbe si acum nu ne mai gandim fiecare decat la sine, la propriul venit, propria casa, nu-mi pasa de tine etc. De aceea infrastructura care ii sprijinea pe toti a cazut. De aceea nu mai exista decat un foarte firav social. Daca esti somer se considera ca e din vina ta.

Reporter: Mai exista azi obligatii sociale sau vorbim despre niste exceptii?

Ken Loach: Depinde unde cauti. La nivel clasei muncitoare inca exista o obligatie sociala, au loc multe campanii - banci de alimente sau campanii pentru someri, persoane cu dizabilitati, persoane fara adapost, copii saraci, imigranti. Multi oameni simt ca au o obligatie sociala, dar asta nu se reflecta in politica unde sloganul e: "Inchide usa si nu-i lasa sa intre".
Multi oameni spun: "Bine ati venit!", dar ei nu au putere politica. Multi oameni care fac acte caritabile sau strang alimente pentru saraci au un sens al datoriei sociale, dar asta e opusul constiintei politice care e sa-i pedepseasca pe saraci.

Reporter: Sistemul birocratic pare sa aiba o strategie de eliminare a celor din afara sistemului.

Ken Loach: Exista si un continut ideologic aici, dincolo de economisirea banilor. Ideea e ca mana de lucru trebuia sa fie ieftina, ca trebuia creata o patura de muncitori prost platiti care sa accepte orice compromis (salarii mici, contracte  pe termen redus etc). Munca trebuie sa fie vulnerabila pentru a fi ieftina.
Ca sa fie vulnerabila, oamenii trebuie sa fie facuti sa creada ca e intr-un fel responsabilitatea lor - pentru ca, daca e responsabilitatea sistemului, atunci trebuie schimbat sistemul. Or responsabilitatea trebuie sa fie individuala. Daca esti sarac, trebuie sa te simti vinovat pentru saracia ta. Ideea de vinovatie face parte dintr-un concept ideologic, asa ca ineficacitatea birocratiei nu e un accident.

Reporter: E eficienta in ineficienta ei.

Ken Loach: Da, e eficienta transforma oamenii in cifre. Oamenii au ajuns sa creada ca sunt saraci din vina lor si ca merita sa fie saraci. In presa populara, intr-o zi o gasesti un articol despre emigranti, a doua zi o unul despre oameni care traiesc din ajutoare sociale. La televizor sunt trei, patru emisiuni despre oameni care traiesc din ajutoare obtinute fraudulos, iar majoritatea oamenilor cred ca 30% din ajutoarele sociale sunt date prin fraude.
De fapt, e vorba de 0.7%, un procent extrem de mic. Faceti o comparatie cu cei care fac evaziuni fiscale de miliarde de lire si o sa sa vedeti diferenta. E vorba despre manipularea constiintei aici.

Reporter:
De ce ati ales povestea lui Daniel Blake cand exista atatea alte povesti azi - despre imigranti, recrudescenta dreptei samd?

Ken Loach: Era o poveste pe care o puteam spune. Multi oameni o cunosc, dar nu e prezenta in viata publica. Am uitat datele statistice, dar in ultimii doi, trei ani erau cam doua milioane de oameni sanctionati. Deci nu e un caz izolat. Si cu toate astea nu stim suficient despre aceasta cruzime sociala.
Documentandu-ne pentru film, am auzit impreuna cu scenaristul Paul Laverty multe povesti. De pilda, un barbat si-a dus sotia la spital pentru ca trebuia sa nasca, a stat cu ea cat a nascut, dar a fost sanctionat pentru ca a intarziat la serviciu. Sau cazul unui barbat care s-a dus la inmormantarea tatalui si iarasi a fost sanctionat. Sunt sute de astfel de povesti.
O femeie cu doi copii a intarziat cinci minute pentru ca ceasul ei era cu cinci minute in urma. A fost sanctionata si n-a mai avut bani sa ia mancare la copii. Lucruri din astea se tot intampla.

Reporter: E ceva dickensian in film, desi pare in acelasi timp nou.

Ken Loach: Pe scala asta, da, e nou. Acest gen de cruzime constienta a devenit evident acum cinci, sase ani. E ca si cum cineva ar pune un sobolan in aceeasi cusca cu tine. Cu telefoanele mobile e ceva clasic: ai nevoie de telefon mobil ca sa-ti cauti de lucru, dar daca iti intarzie ajutorul social, trebuie sa suni la un numar si, desi n-ai bani, platesti cel mai scump tarif (pay as you go), suni, astepti o ora, telefonul te lasa, nu mai poti urmari nici joburile care te intereseaza si iti sunt suspendati si banii.
E un cerc vicios, iar ei stiu asta. Cei de la DWP (Department for Work and Pensions) sunt ei insisi sanctionati daca nu sanctioneaza un anumit numar de oameni, in cadrul a ceea ce se numeste, printr-o formulare orwelliana, Personal Improvement Plan (PIP). Altfel spus, “daca nu esti brutal cu ei, vom fi noi brutali cu tine”. In alte tari e mult mai rau - in Grecia, de pilda. Alte tari nu au deloc un sistem de protectie sociala.

Reporter: La ce v-ati gandit cand ati vazut numele lui David Cameron legat de Dosarele Panama?

Ken Loach: E interesant cum a reactionat sistemul la aceasta stire si cum ar reactiona daca un om infometat ar fura o gaina din supermarket. Omul cu gaina probabil ca ar fi trimis la inchisoare. Stirea cu Cameron a tinut o saptamana, nu mai mult - si Cameron va scapa nepedepsit asa cum se intampla cu cei bogati. Ca sa se intample ceva ar trebui sa se scrie saptamanal in ziare.

Reporter: Cum se mai poarta presa britanica cu dvstra? Cand ati venit cu Hidden Agenda la Cannes v-a cam trosnit. (N.red. Hidden Agenda, 1990, thriller despre terorismul de stat care trata cazul fictiv al asasinarii in Irlanda de Nord a unui avocat american pentru drepturile omului).

Ken Loach: Depinde, uneori presa britanica e foarte ostila cu filmele mele. Am citit o cronica la I, Daniel Blake in London Evening Paper care se incheia cu fraza: "Filmul acesta ar trebui vazut in bucla de emigranti inainte de a se decide sa vina aici." Cam acesta e nivelul agresiunii… Cu alte cuvinte: "Carati-va! Nu va vrem aici!". Exista insa si cronici bune.

Reporter: Din intreaga dumneavoastra cariera, ce reactie v-a socat cel mai mult?

Ken Loach: Au fost mai multe. Am facut filme despre sindicate, si cand a venit Margaret Thatcher la putere, am aratat cum sindicatele complotau in fabrici, iar aceste filmele au fost interzise (n.red. de pilda, documentarul A Question of Leadership, 1981, urmat de serialul TV Questions of Leadership). Asta a fost dezamagitor. Am facut pe urma un film despre Irlanda in care am aratat ce au facut britanicii acolo (Hidden Agenda) si iarasi am fost atacati brutal.
Cea mai rea dintre toate a fost interzicerea unei piese de teatru pe care am montat-o la Royal Court Theatre in 1987. Piesa trata despre un incident din Ungaria din timpul celui de-al doilea razboi mondial cand s-a facut o intelegere intre nazisti si sefii sionisti ca nu vor spune majoritatii evreilor unde merg trenurile, astfel incat ei sa creada ca merg in Palestina. (n.red. Piesa Perdition, scrisa de Jim Allen si regizata de Loach a fost interzisa cu 36 de ore inaintea premierei.).
Aceasta a fost cea mai socanta reactie pe care am avut-o pentru ca am fost acuzati ca suntem rasisti si antisemiti. De fapt, nu se dorea ca aceasta parte a istoriei Israelului sa fie discutata. Dupa acest incident, am devenit foarte constient de constrangerile politice. Azi, daca critici Israelul esti catalogat drept antisemit.


  • Palmaresul poarta fesul

Intens dezbatut si de cei care au vazut filmele, si de cei care erau la mii de kilometri distanta, palmaresul editiei cu numarul 69 intra in istoria Cannes-ului ca unul dintre cele mai contestate.

Pana sa se anunte deciziile juriului prezidat de australianul George Miller, eram incantati (noi, jurnalistii) ca in acest an au fost multe filme bune si ca va fi bataie pe premii. Cand colo, au fost premiate, cu mici exceptii, cele mai cuminti si uneori chiar cele mai proaste filme din lista.

Shahab Hosseini in The Salesman
Foto: Festival de Cannes
Nu s-a intamplat pana acum prea des ca juriul si criticii sa pice pe acelasi titlu pentru la Palme d'Or (4 luni, 3 saptamani si 2 zile in 2007 sau Winter Sleep in 2014 au fost exceptii), dar nici nu s-a intamplat ca juriul sa ia in calcul doua filme huiduite la proiectiile de presa - e cazul lui Juste la fin du monde, de Xavier Dolan, si Personal Shopper, de Olivier Assayas, si sa le dea premii importante - Grand Prix (al doilea premiu dupa la Palme d'Or), respectiv Premiul de regie ex-aequo.

Palmaresul pare, in general, politizat - aici includ si interesele legate de politica festivalului ori de cinematografia franceza. Sa-i dai filmului iranian The Salesman maximum de premii pe care le putea lua un film conform regulamentului (scenariu si interpretare) echivaleaza cu o incurajare subliniata cu doua linii rosii. S-a mai intamplat in 2010 cu Dupa dealuri, dar filmul lui Cristian Mungiu era mai bun decat The Salesman - desi e inutil sa judecam asa, erau alt juriu si alta selectie.

Filmul iranianului Asghar Farhadi, inclus in competitie ulterior anuntului oficial din14 aprilie 2016, nu e la fel de bun nici ca A Separation, care i-a adus lui Farhadi Ursul de Aur la Berlin in 2011. E o drama cu accente de thriller bine condusa si atata tot. Cu asa multe filme bune pe lista, juriul putea sa-i dea un singur premiu si sa pastreze al doilea pentru un alt film. Dar Cannes-ul, ca si Berlinul, sprijina libertatea de expresie a cineastilor iranieni - la fel cum politica festivalului e sa promoveze si cinematografii mai putin cunoscute.

Festivalul de la Cannes a avut un rol decisiv in crearea noul val romanesc, selectionand aproape toate filmele importante ale tinerilor (pe atunci) cineasti, incepand cu 2001 (Marfa si banii). Se pare ca de la anul va fi promovata Bulgaria, lucru pe care Thierry Frémaux l-a si spus la premiera cu Caini, lungmetrajul de debut al lui Bogdan Mirica.

Cannes-ul a sustinut in acest an mai mult ca niciodata Romania, selectionand un numar record de filme romanesti - cinci, in Selectia Oficiala. Bacalaureat fusese apreciat si era dat ca favorit la palmares. Odata hotarat premiul pentru Mungiu, Puiu n-avea nici o sansa cu Sieranevada. Nu puteau premia doi romani. Probabil ca asa a si inceput juriul discutia - Puiu sau Mungiu?

Premierea lui I, Daniel Blake, de Ken Loach, cu la Palme d'Or - contrar asteptarilor criticilor straini care l-au considerat empatic dar nespectaculos, poate fi si ea citita ca un statement. Printr-o poveste simpla, veteranul Loach critica anchilozarea statului care nu mai doreste in mod fatis sa ajute cetateanul.

Nu cred ca cineva le-a spus juratilor sa-l voteze pe Loach, dar faptul ca el implineste luna viitoare 80 de ani, ca e probabil ultimul lui film si, nu in ultimul rand, faptul ca povestea e atat de diferita de glamour-ul Cannes-ului ramanand foarte actuala au determinat probabil juriul s-o ia ca pe o obligatie morala transformarea filmului in portdrapelul editiei. In treacat fie zis, compania franceza Why Not Productions e coproducator la filmul lui Loach.

Faptul ca anul trecut Palme d'Or-ul s-a dus la un film care nu era favorit - Dheepan nu era nici cel mai bun film al lui Jacques Audiard, nici cel mai bun film din Competitie - coroborat cu premierea in acest an la regie a unui alt film frantuzesc, Personal Shopper, al lui Olivier Assayas (un thriller paranormal lipsit de viata) ar putea indica tendinta juriilor de a multumi tarii gazde. (Ca o coincidenta, Dheepan era produs de Why Not Productions.).

In 2013 tot un film frantuzesc a castigat, La vie d'Adele, de Abdellatif Kechiche, dar acela macar impartise critica in doua, nu fusese considerat caldut sau ratat.

Despre American Honey se auzise in timpul festivalului ca le-ar fi placut lui George Miller si juratei Kirsten Dunst. Oricum, nu premierea lui a nemultumit (si criticilor le placuse), ci faptul ca alte filme nu meritau sa fie in palmares.

Probabil ca atunci cand doresti un juriu cat mai pestrit - cu cineasti pe val (George Miller, Arnaud Desplechin, Laszlo Nemes), contributii locale decorative (Vanessa Paradis), producatori iranieni sau oricum alesi politic (Katayoun Shahabi), actori respectati (Donald Sutherland, Mads Mikkelsen, Valeria Golino) si supervedete (Kristen Dunst), iti asumi riscul ca si palmaresul sa iasa pestrit.

Daca vrei un juriu cu multi actori sau vedete care sa dea bine pe covorul rosu, macar alege oameni care vad filme in mod constant si stiu sa le aprecieze. Poate ca prezenta atator actori a facut ca stridentul film al lui Xavier Dolan, care are doar doua minute bune, sa ia al doilea premiu din palmares.

Juste la fin du monde sta, teoretic vorbind, in interpretari (el adapteaza piesa lui Jean-Luc Lagarce), dar actorii din juriu au apreciat efortul unor cunoscuti actori francezi (Gaspard Ulliel, Nathalie Baye, Marion Cotillard, Vincent Cassel, Lea Seydoux), nu si rezultatul.

In treacat fie zis, Juste la fin du monde e o coproductie Franta/Canada.( Daca o luam asa, si Bacalaureat e o coproductie Romania/Franta/Belgia, coproducatorul francez fiind tot Why Not Productions.).
Ma'Rosa, de Brillante Mendoza, a fost premiat doar pentru interpretare feminina. E adevarat, in primele 20 de minute te gandesti ca Jaclyn Jose e grozava si numai buna de premiat, dar pe urma interesul se muta de pe personajul ei si se disperseaza pe intreaga distributie. Probabil ca juriul a dorit sa aiba filmul filipinez in palmares si acesta e rezultatul negocierilor.

Ca filmele apreciate de critici - Toni Erdmann (de Maren Ade), Elle (de Paul Verhoeven), Sieranevada (de Cristi Puiu), Aquarius (de Kleber Mendonca Filho) au fost cu totul trecute cu vederea tine si de hazard.

Deci palmaresul e o sinteza de interese politice &financiare si de gusturi (uneori indoielnice) ale juriului. Asta-i situatia. Nu e sfarsitul lumii.












[P] ​Accepta provocarea unui business fara hartii! E mai simplu decat crezi               

Activitatile noastre zilnice sunt din ce in ce mai orientate catre mediul electronic si online. Traim intr-un ritm care ne-a impus sa adoptam solutii eficiente si sigure pentru a plati facturi si taxe, a face cumparaturi, a verifica soldurile bancare, etc. Este o practica pe care am ales-o din dorinta de a simplifica lucrurile si pe care multi dintre noi ne dorim sa o regasim si in viata profesionala, unde cautam solutii pentru a depasi constrangerile de timp si spatiu atunci cand trebuie sa obtinem  o aprobare, sa  semnam rapid un contract sau sa accesam un document de la distanta.
3617 vizualizari
  • 0 (2 voturi)    
    tare interviul (Marţi, 24 mai 2016, 19:05)

    xanti [utilizator]

    Dupa cum se vede in UK sunt interzise ideile de stanga.
    Socialismul pune in pericol multe din intereselele capitaliste.
  • 0 (0 voturi)    
    dA (Marţi, 24 mai 2016, 19:29)

    Babilou [utilizator]

    Pentru curiosi, mai jos e finalul articoluli din ziarul Le Devoir (Quebec), referitor la prezenta romaneasca la Cannes:
    "Autre chouchou cannois, le Roumain Cristian Mungiu, qui nous avait jetés à terre avec son percutant 4 mois, 3 semaines, 2 jours (palmé d’or en 2007), et impressionnés avec sa fable religieuse et charnelle Au-delà des collines (laurier de scénario, double prix d’interprétation féminine en 2012). Pas dévoré tout cru, son Baccalauréat, mais écorché, avec raison d’ailleurs.

    Sans la force de 4 mois, 3 semaines… ce film trace un portrait de la corruption endémique qui sévit en Roumanie à travers l’histoire d’un médecin intègre, remisant ses principes pour aider sa fille à passer son baccalauréat, après qu’une agression lui eut enlevé ses facultés de concentration. Dans sa petite ville de Transylvanie, il remise ses idéaux, vivaces après la chute du bloc soviétique, perd pied. Baccalauréat constitue le portrait d’une génération désillusionnée. Les éloquents plans-séquences, les dialogues brillants s’essoufflent en cours de route alors que la dernière partie n’apporte rien de nouveau à une démonstration, au départ captivante.

    Pleinement réussi ou pas, le nouveau cinéma roumain se révèle une incroyable fenêtre sur sa société, analysée sous toutes ses coutures, comme le démontrait Sieranevada de Christi Piu en début de festival. Et les notions qu’on possède de ce pays pauvre, mal arrimé à la grande Europe, proviennent beaucoup de son cinéma, qui, de l’aveu de Mungiu, n’intéresse que les étrangers et non les Roumains, amateurs de pur Hollywood. Sans les festivals, ces films-là n’existeraient même plus, sans doute. Sans les critiques qui les mordent non plus. Et tourne le manège…"
    http://www.ledevoir.com/culture/cinema/471416/festival-de-cannes-bruler-ce-qu-on-a-adore


Abonare la comentarii cu RSS





ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version