VIDEO Corespondenta de la Cannes - Meditatie cu Apichatpong si razbunare cu "Ramona"

de Iulia Blaga     HotNews.ro
Miercuri, 20 mai 2015, 1:09

Cemetery of Splendour
Foto: festival-cannes.fr
In vreme ce presa internationala a facut o pasiune unanima pentru "Carol", decorativul love story dintre doua femei din anii 50, thailandezul Apichatpong Weerasethakul (Palme d'Or in 2010) ii da clasa lui Todd Haynes cu o poveste hipnotica unde dragostea e vazuta ca o imersiune in lumea de dincolo.

Lucrurile comunica si se reflecta unele in altele. Mi-a placut "Arabian Nights" (a carui prima parte am laudat-o aici), dar am uitat sa spun ca Miguel Gomes l-a avut director de imagine pe Sayombou Mukdeeprom, DoP-ul obisnuit al lui Apichatpong Weerasethakul.

Ieri am aflat ca cineastul thailandez nu a mai putut turna "Cemetery of Splendor" cu omul lui, asa ca la recomandarea lui Carlos Reygadas l-a luat pe mexicanul Diego Garcia si l-a placut nu doar pentru ca e un bun DoP ci si - o spune in notele de productie -  pentru ca e foarte calm.

Un detaliu important. "Cemetery of Splendor" are atata liniste in el incat iti regleaza pulsul si, fara sa iti dai seama, la un moment dat ceva cupleaza si te trezesti ca te uiti ca hipnotizat la ecran. Nu am vazut niciodata in cinema o definitie mai cuprinzatoare a iubirii ca secventa in care Jen, o femeie care ingrijeste un soldat mult mai tanar intr-un spital unde toti soldatii au aceeasi boala - dorm mult, e condusa de acesta in lumea spiritelor unde haladuiesc soldatii atunci cand dorm.

E incredibil ce poate face acest regizor cu o scenografie minimala. Spitalul e inconjurat de plante uriase (vegetatia thailandeza), care atunci cand sunt filmate prin geamurile deschise aproape ca te aspira afara, dar exterioarele sunt absolut benigne - un lac, niste banci - decorul obisnuit (pentru noi, nu si pentru regizor, care a filmat in orasul natal, Khon Kaen).

Dar langa fiecare pat medicii au instalat niste lampi lunguiete care au un tub cu o masca la capat. Pacientul sta cu masca pe nas, iar lampile isi schimba incet si in acelasi timp culoarea de la roz la bleu sau verde, ajutandu-l pe pacient sa nu aiba cosmaruri. Lampile sunt operatorii principali ai hipnozei noastre colective orchestrate de vrajitorul Apichatpong.



E greu sa comentezi astfel de filme. Cinemaul lui A.W. aproape ca il pune pe spectator intr-o stare de constiinta modificata - ca soldatii care gratie contactului cu lumea spiritelor simt toate mirosurile si percep temperatura lampilor.

Medicii fac la un moment dat o meditatie cu infirmierele, invitandu-le sa-si constientizeze gandul, sa il fixeze pe rand asupra partilor corpului, dupa care sa-l scoata afara pe geam, sa-l urce pana la luna si sa il aduca inapoi plin de energie si gata sa vindece.

Nu e doar credinta locala in spirite care hraneste povestile lui A.W. Filosofia asiatica si-a gasit vehiculul cinematografic ideal in persoana acestui cineast care se misca atat de suplu intre realitate si lumea de dincolo, subconstient sau cum vrem sa-i spunem, pentru ca granitele sunt foarte fluide.

Filmul incepe cu zgomotul unui excavator pe ecranul negru si se termina cu imaginea pamantului rascolit peste care copiii joaca fotbal, in timp ce Jen priveste drept in fata cu o privire intens mirata.

"Exista un zid intre cele doua lumi si, cand e doborat si oamenii vad dincolo, raman cu totul uluiti", ceva de genul asta se spune in film, dar fireste ca scris pe hartie/calculator suna plat. Ce e intre coperte si nu poate fi tradus in cuvinte e un parcurs initiatic pe care spectatorul il face impreuna cu eroina si care se pare ca e ceea ce thailandezul cauta in cinema.

Si din acest parcurs, cel mai frumos si mai erotic gest pe care l-am vazut in tot festivalul e cel in care Itt, prin intermediul mediumului, mangaie si saruta piciorul drept umflat inestetic si mai lung decat stangul al doamnei Jen. Intr-un film de Ulrich Seidl scena ar fi fost hidoasa, tragi-comica, dar aici e sublima. Transcende, de fapt, eroticul.

(Interpreta Jenjira Pongpas Widner a avut un accident de motocicleta in 2003 in urma caruia a ramas schioapa. De atunci a renuntat la actorie, cu exceptia filmelor lui A.W., casatorindu-se cu un american, detalii pe care personajul ei le-a preluat in film - asta ca se vedeti cum se reflecta lucrurile).

Acesta e momentul precis cand, in plina meditatie, spectatorul intelege ca iubirea nu are in esenta nici o legatura cu conditionarile legate de varsta, canoane de frumusete, sex, granite intre lumi si regnuri sau orice alte granite. E o forta a universului care se manifesta in mii de feluri, iubirea dintre un barbat si o femeie fiind doar unul dintre ele.

Trailer "Cemetery of Splendour":



Mai mult nu mai spun. Abia astept sa vina filmul si in Romania ca sa il vedeti. Doar atat: cum de l-au pus in Un Certain Regard si nu in Competitia Oficiala?! Unul dintre raspunsuri e ca a fost nevoie in prima linie de cat mai multe filme ale tarii gazda. Pe unul dintre ele l-am vazut ieri, "Marguerite et Julien", de Valerie Donzelli, si m-am crucit.

Aceasta poveste a incestului dintre doi frati se vrea, banuiesc, moderna si indrazneata: e plasata in vremea monarhiei, insa exista veioze, masini si pick-up-uri, muzica rock pe generic etc etc. Dar te prinzi de la inceput ca e un fals si ca autoarea a tras cu ochiul la "Maria Antoineta" de Sofia Coppola fara sa aiba eleganta "recherchee" a acesteia, euforia sa sinucigasa.

Cu toata atentia pusa pe cromatica si scenografie in vreme ce povestea si dialogurile sunt de o banalitate strigatoare la cer, cu protagonisti cu zero charisma, "Marguerite et Julien" nu e nici macar un fals de calitate ci doar un film mediocru. E foarte trist ca selectionerii au facut acest compromis incluzandu-l in cea mai importanta sectiune, in vreme ce au lasat pe dinafara mostre de cinema adevarat ca "Cemetery of Splendour" sau "Arabian Nigthts".

In locul filmelor frantuzoaicelor Valerie Donzelli si Maiwenn ("Mon roi") ar fi putut inghesui filmul portughezului Gomes si atunci ar fi avut o Competitie Oficiala care, cel putin pana acum, a fost foarte buna.

Fratii si bunicii cinemaului

In 17 mai am participat la o superba aniversare a 120 de ani de cinema si in sala Grand Theatre Lumiere, cea mai mare sala de proiectie din Cannes, am vazut un grupaj de filme turnate de fratii Lumiere si de operatorii acestora, incepand cu 1895.

Pentru ca era vorba de frati, la eveniment au participat alti frati celebri din lumea filmului - fratii Taviani, fratii Dardenne si fratii Coen, precum si Claude Lanzmann, Costa-Gavras si Claude Lelouch, iar proiectia a fost insotita nu de obisnuita muzica de acompaniament, ci de comentariile lui Thierry Fremaux (delegatul general al festivalului, adica directorul lui artistic) si ale cineastului Bertrand Tavernier care conduce Institutul Lumiere din Lyon.

Aici ii vedeti intrand in sala pe fratii Taviani, fratii Dardenne si Bertrand Tavernier, acesta din urma pregatindu-se sa urce pe scena alaturi de Thierry Fremaux si Pierre Lescure, noul director al Festivalului de la Cannes:<


Proiectia a durat o ora si doar cateva dintre filmuletele de 50 de secunde le mai vazusem (din motive tehnice, actiunea trebuia comprimata in mai putin de un minut). Dar ce nebunie de filme si ce reactie nemaipomenita din partea salii care, ajutata si de talentul de entertaineri ai celor doi, a ajuns la un moment dat sa participe emotional la fel ca publicul de acum 120 de ani!

Ma rog, fireste ca sala nu s-a mai speriat cand a vazut trenul intrand in gara La Ciotat, dar a chicotit  revazandu-l pe stropitor cum se stropeste singur, pe soldatii francezi care incearca sa sara pe cal in picioare dar nimeresc pe langa sau pe aceiasi soldati incercand fara succes sa escaladeze un zid.

Iata ce un fragment din discursul lui Pierre Lescure, directorul Festivalului de la Cannes :



Intr-unul din aceste filmulete niste muncitori darama un zid. La una din proiectiile initiale filmul a fost proiectat din greseala invers si zidul s-a recompus sub ochii spectatorilor. Alte filme ne-au aratat trotuarul rulant al expozitiei mondiale de la Paris din 1900, ne-au dus din Belfast, primele cinematografe din Londra si Berlin sau plaja din Biarritz pana la beduinii din Palestina, petrolul arzand in Baku, Sfinxul din Egipt, politistii mustaciosi din Chicago, colonistii din Indochina care le arunca cu un aer superior banuti copiilor sau strazile din Ierusalim cu copii care se stramba la aparat.

Ce gandeau acesti oameni care vedeau pentru prima data un operator dand la manivela? Dar cei care vedeau pentru prima data imagini in miscare venite din locuri despre care nu stiau cum arata? Lumea era foarte mare pe atunci.

Unele filme produse de Louis si Auguste Lumiere anticipeaza filme care s-au facut jumatate sau aproape un secol mai tarziu - si imi vine greu sa cred ca toti acesti cineasti moderni au vazut filmele Lumiere, inspirandu-se din ele.

Imaginile cu fumatorii de opiu din Indochina sau dintr-un cartier din New York par rupte din "Once Upon a Time in America" de Sergio Leone. Lansarea la apa a unui vapor impresionant pentru acea data are la fel de mult dramatism ca "Titanicul" lui James Cameron, doar ca scena e suta la suta reala si nu are nimic regizat in ea - doar ochiul extraordinar al operatorului, iar imaginile soldatilor francezi urcand serpuit un munte au in compozitia cadrului ceva de western american clasic.

La final sala a inceput sa aplaude sacadat, ca la congresele PCR. A fost o idee excelenta aceasta proiectie (la care fotografii nu s-au inghesuit pe covorul rosu). Mie, cel putin, mi-a mai venit inima la loc pentru ca, intr-un fel pe care nu mi-e usor sa-l explic, filmele fratilor Lumiere si cele ale lui Apichatpong Weerasethakul sau Miguel Gomes se reflecta unele in celelalte.

Unul dintre cele mai frumoase cadre vazute pana acum la Cannes, editia 68, e din "Cemetery of Splendour": cerul cu nori pe partea stanga si, cand te-ai uitat deja suficient de mult cat sa te simti scufundat in el, hop!, partea dreapta e stabatuta de jos in sus de o barca filmata dinspre fundul apei spre cer.

O sa incerc sa ma gandesc la asta atunci cand, dupa o tona de filme vazute acasa (despre care trebuie sa scrii cat mai original desi iti vine sa fugi din sala), o sa imi spun din nou ca cinemaul de azi nu e decat un cimitir.

"Ramona"

"Ramona", al treilea scurtmetraj al lui Andrei Cretulescu, e si cel mai reusit, in opinia mea. De la cinefilie la critica
Ramona
Foto: Semaine de la Critique
de film si de aici la regie &scenaristica nu pare sa fi fost un parcurs neobisnuit pentru Cretulescu, dupa cum n-a fost si pentru alti cineasti (si Miguel Gomes a inceput asa).

Dupa doua filme ("Bad Penny" si "Kowalski") in care supralicita eruditia sa cinematografica, desi ambele aveau niste rame parodice vizibile din avion, Cretulescu inchide ce a iesit (neplanuit) ca trilogie cu un film diferit de precedentele, incepand sa renunte la eruditia sa ca la niste saculete cu lest.

E un semn ca a prins incredere in el si ca a metabolizat tonele de filme vazute pana acum. Naratiunea e mai fluida si mai simplificata (in sensul bun) si nu doar pentru ca a lasat cadrul fix pentru planuri-secventa lungi, taind dialogurile cu totul.

Personajul principal e o femeie misterioasa (Rodica Lazar) care chinuie si ucide pe rand mai multi barbati raspunzatori pentru violarea Ramonei (care apare cu numele in filmele precedente si care aici e interpretata de Ana Ularu, desi ea o joaca doar in niste poze).

Cretulescu nu iese din conventia parodica pentru care se pare ca are o slabiciune, dar reinterpreteaza filmele de gen cu tiparele si marotele lor intr-un mod mult mai rafinat, speculand in avans asteptarile publicului (si poate si pe ale criticilor) si de aceea fiindu-i mai usor sa le rastalmaceasca, sa le descompuna sau sa le ia la misto.

Pentru Cretulescu selectionarea in sectiunea Semaine de la Critique e o victorie in sine. Filmul a avut premiera mondiala in seara zilei de 19 mai, in prezenta echipei, si va mai fi proiectat de doua ori, in 20 si 21 mai. In Semaine de la Critique (sectiune paralela care prezinta lung si scurtmetraje) se dau si premii. Ele nu au percutanta unui premiu din Selectia Oficiala, dar sunt importante ca recunoastere.

Trailer "Ramona":



Madalina Ghenea are un foarte bun agent

Youth
Foto: festival-cannes.fr
Nici n-a avut loc proiectia de presa cu "Youth", filmul lui Paolo Sorrentino, si "The Hollywood Reporter" s-a grabit in 19 mai sa publice un articol despre ea in care, dupa ce remarca faptul ca a atras atentia Cannes-ului cu dosul ei gol de pe afisul filmului lui Sorrentino, anunta ca actrita nascuta in Romania si stabilita in Italia are trei noi proiecte.

In primele doua are rol principal - "Condemned to Love", debutul regizoral al scenaristului Barry Morrow ("Rain Man"), care e in opinia actritei un love story similar cu "Chocolat" sau "Miezul noptii in Paris", al doilea fiind o productie italiana al carei titlu sau regizor nu au fost divulgate si a carui actiune se petrece in lumea complicata unde Vaticanul si mafia se intalnesc. 

Inainte de asta isi va face debutul la Hollywood cu un rol secundar in "Zoolander 2", alaturi de Ben Stiller si Owen Wilson. "Sunt ocupata pana in noiembrie, deci cred ca ma descurc destul de bine la auditii. Nu ma duc sa imi arat sanii", a spus actrita pentru THR. Mi se pare cool sa dai un astfel de raspuns. "Youth" are premiera canneza in 20 mai 2015.










1029 vizualizari

Abonare la comentarii cu RSS





ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version