"The Hundred-Foot Journey" e lansat in Romania cu titlul "Razboi in bucatarie", desi titlul fusese luat din 1998 de Marius Theodor Barna pentru al sau film TV devenit pe urma lungmetraj. Distribuitorul s-a tinut insa tare, sperand sa ridice filmul lui Lasse Hallström care nu e nici comedie, nici drama, nici food porn, ci ceva la fel de fals ca noua infatisare botoxata a lui Helen Mirren.
Imi pare rau sa incep cronica intr-un mod atat de futil (!), dar e greu sa urmaresti ce se intampla pe ecran cand ochii iti sunt pironiti pe fata lui Helen Mirren. Aceasta are din cauza botoxului proaspat, o expresie permanent vag mirata si alungita care o face sa semene cu Nicole Kidman, taindu-i vreo 20 de ani din cei 69 proaspat impliniti.
E neobisnuit sa vezi jucand aceasta actrita respectata si sa ai senzatia ca figura ei e lucrata in CGI pentru ca exista momente cand realmente arata ca o tinerica (te-ai putea gandi la trendul recent care introduce actori in imagini de epoca, vezi „Hemingway &Gellhorn” de Philip Kaufman.).
Helen Mirren, una dintre nu foarte multele actrite care a stiut sa imbatraneasca si la corp, si la spirit, era printre ultimele persoane de la care te-ai fi asteptat sa spuna da botoxului, mai ales dupa ce aparuse in „Buni de pensionat”/”RED” pledand foarte bine pentru „60s are the new 40s”. Dar e usor de inteles ca se simte fericita privindu-se intr-un film care, oricat de artificial ar fi, o arata neverosimil de tanara.
Intr-un fel, cum e Mirren, asa e si filmul – ca o mancare cu un look nemaipomenit dar care, cand o gusti, e teribil de fada. Trailerul era simpatic, dupa cum banuiesc ca e si romanul „The Hundred-Foot Journey”, de Richard C. Morais, aparut la noi recent sub titlul „Madame Mallory si micul bucatar indian”. Dar, cum n-am avut rabdare sa stau dupa film la coada ca sa primesc si cartea, nu va pot spune mai multe.
Dar pot spune ca filmul iti taie pofta sa mai citesti romanul de la care a plecat, asa ca ar trebui sa il cititi inainte de a merge la cinema.
Daca te astepti poate nu chiar la „Festinul Babettei”, dar macar la un nou „Chocolat” (Hallström a facut „Chocolat” in 2000) sau un fel de „Julie si Julia”, adica la o parte a acestui subgen numit de critici „porn food”, ar fi bine sa stii ca nu trebuie sa pui stacheta prea sus.
Helen Mirren, care e aici o combinatie de Nicole Kidman cu Cruella DeVil, o joaca pe madame Mallory, o englezoaica pripasita in Franta rurala care scoate foc pe nari cand exact in fata restaurantului ei de fite o familie de indieni transforma o casa parasita in restaurant cu specific indian.
Banuiesc ca in carte intriga e mult mai bine croita decat scenariul care isi reteaza pe rand toate ocaziile de a fi consistent. Si in „Chocolat” plutea amenintarea unei calofilii cu oameni frumosi care gatesc in bucatarii rustice dupa ce au facut piata si au dus merindele eco pe bicicleta – cunoasteti soiul asta de dolce far niente kitsch burghez pe care il propovaduia si „Mananca, roaga-te, iubeste” (desi acolo intervenea si componenta, pardon de expresie, metafizica.).
Filmul arunca in blender si snobismul asta modern al traitului frumos printre lucrusoare simple, si stereotipurile nationale cu frantuzoaica semanand cu Amélie (desi Charlotte LeBon e canadianca) sau tanarul indian cu ochi umezi care da lovitura, si interventia realitatii sociale vazute in maniera simplista (bucatarii francezi scriu pe gardul indienilor „Franta e a francezilor”, iar indienii isi lasasera tara din cauza unor tulburari politice atat de neimportante incat filmul le spune doar „niste alegeri”).
Desi uneori sesizezi o unda de ironie, filmul nu isi duce intentia pana la capat si nu ajunge sa ia peste picior prejudecatile moderne. Cele doua civilizatii se ciocnesc si pe urma se pupa destul de repede, dar ar fi fost de dorit mai mult scandal si mai multa cafteala in locul acestui cocktail fara gust (presupunand ca scandalul ar fi fost autentic.).
Desi nu reuseste sa emotioneze ori sa sune credibil, filmul nu e chiar o catastrofa. Helen Mirren si Om Puri dau foarte bine impreuna- cu precizarea ca Om Puri, desi puriu in mod asumat, fura toate scenele in care apare, facandu-te sa vrei sa iei acasa acest tata de familie capos si romantic.
Debutantul Manish Dayal, care il interpreteaza pe fiul lui papa Kadam, talentatul bucatar Hassam, e frumos ca o cadra, dar nu se potriveste neam cu frantuzoaica Marguerite care e oricum un personaj incert, navigand intre afectiune si invidie (ea e sous-chef si se oftica atunci cand Hassam e luat sub aripa de madam, ca sa se bucure pe urma cand el da lovitura la Paris.).
La astfel de filme te duci, cum se spune, ca sa-ti clatesti ochii. Mananci in ciuda popcorn si privesti cu jind la apetisantele mancaruri care se gatesc sub ochii tai (de aia i se si spune „porn food”), dar e ceva in filmul asta care iti taie pofta de mancare.
Totul suna atat de contrafacut incat pana si cele cinci sosuri de baza ale bucatariei franceze pe care le prepara Hassan ca sa-i rupa inima lui Marguerite par de la supermarket. Felul in care Marguerite se extaziaza e emblematic pentru intreg filmul (toata scena e kitsch de sus pana jos, cu ei doi degustand pe cearsaful incredibil de alb aruncat neglijent pe iarba si cu bicicletele aruncate si ele neglijent trei metri mai incolo.).
„Asa se extaziaza francezii cand gusta ceva bun”, ar trebui sa ne spunem. Parca te vezi la raionul cu „produse internationale” de la Mega Image sau in vreo reclama la lactate.
Lasse Hallström nu „a preparé pour aujourd’hui” ceva bun si proaspat. Basmul lui e mult mai putin autentic precum un pliant, mai ales cand „teza” e enuntata de la bun inceput de mama care, amestecand in supa de arici de mare, ii impartaseste viitorului chef marele secret: „viata are gustul ei ascuns”. Vraiment?
Pe aceste acorduri, nu-mi mai raman multe de spus. In trailer, Helen Mirren e delicioasa cu sparanghelul lesinat pe care-l tine cu doua degete, rostind cu accentul lui Meryl Streep din „Julie si Julia”: „In zis restorant, za cuizin iz not an old taihred mahriage, it’s a PASSIONATE affair”.
Pe ecran, aceasta „passionate affair” anuntata de trailer are aplombul unui sparanghel fiert prea mult. Ce folos ca lui Oprah Winfrey i-a placut enorm cartea incat l-a convins pe Steven Spielberg sa coproduca impreuna adaptarea cinematografica? Filmul nu are nici un sfert de „Micelin star”, lucru pe care cei doi coproducatori il stiu prea bine, nu degeaba au ingramadit cele mai bune poante din film in trailer si ii fac singuri reclama pe unde apuca.
„Razboi in bucatarie”/ „The Hundred-Foot Journey” – de Lasse Hallström, cu: Helen Mirren, Om Puri, Manish Dayal, Charlotte LeBon. Premiera romaneasca 15 august 2014
0
0
