Dupa ce a lucrat cu Natalie Portman, James Franco, Jonah Hill sau Seth Rogen, David Gordon Green i-a distribuit pe Paul Rudd si Emile Hirsch intr-o dramedie inspirata de un film islandez si turnata in 16 zile. Filmul a luat anul trecut Premiul de regie la Festivalul de la Berlin, unde autorul a povestit pentru HotNews.ro ce a invatat facand comedie si de ce a virat spre comercial dupa mai multe filme independente apreciate de critica.
„Prince Avalanche” este remake-ul filmului islandez „Á annan veg”/”Either Way”, realizat in 2011 de Hafsteinn Gunnar Sigursson, iar Emile Hirsch si Paul Rudd sunt doi barbati angajati peste vara sa traseze marcaje pe soseaua ce traverseaza o padure arsa.
Odata cu natura ce renaste din cenusa, cele doua personaje isi depasesc limitarile si se transforma sub ochii nostri. Povestea amuzanta si sobra, absurda si poetica a unor personaje bantuite de trecut si confruntate cu schimbarea e mult mai reusita decat originalul. Filmul a intrat pe ecranele noastre in 21 februarie.
Reporter: In ce masura un remake e o experienta egoista?
David Gordon Green: Tot ce fac e o experienta egoista, chiar daca uneori nu scriu singur un scenariu, ci adaptez un text scris de altcineva sau filmez o reclama. Tot ce stiu e ca trebuie sa imi marchez teritoriul.
Rep: Dar care a fost provocarea preluarii unui film gata facut?
D.G.G: Nu a fost o provocare, cat o posibilitate de a prelua rama din Islanda si de a o personaliza cu datele mele si ale actorilor, astfel incat sa ne exprimam propria viziune asupra povestii. Mi-a placut mult originalul: avea multa emotie, era superb filmat, frumos jucat. Cele doua personaje sunt doua caractere simple, a caror dinamica construieste filmul.
Filmul nostru e un pic mai dezordonat si putin mai complicat din punct de vedere emotional, dar ne-a dat ocazia de a prelua din temele precedentului si de a le pune in continuarea temelor noastre. De pilda, femeia pe care am intalnit-o pe ruinele casei arse nu era in scenariul nostru, cu atat mai putin in versiunea originala. Am intalnit-o in prospectii cand cauta prin cenusa si ne-am dat seama ca era o ocazie minunata de a o integra in poveste.
Am filmat in 16 zile cu 60 de pagini de scenariu, luandu-ne libertatea de a explora temele filmului. Concepusem scenariul ca pe un dialog dintre cele doua parti ale sinelui meu. Stiti cum e: cand nu esti de acord cu tine pe o anumita chestie, incerci sa te convingi, si aceasta disputa „interioara” a schimbat dialogul filmului original.
Rep: Titlul filmului e preluat de la benzile desenate ”Prince Avalanche”, aparute in anii 80?
D.G.G.: Care benzi desenate?? Am cautat titlul pe Google si n-am gasit nimic. De fapt, l-am ales dupa un vis de-al meu. M-am trezit intr-o dimineata si am spus: Filmul se va numi „Prince Avalanche”. Dar acum incep sa imi fac griji pentru ca e posibil ca cineva sa ma traga la raspundere pe cale legala.
Rep: Titlul nu are legatura cu povestea din film.
D.G.G.: Mda, faptul ca n-are legatura tine de farmecul lui. De fapt, filmasem o scena care avea legatura, dar am renuntat la ea. Era o scena unde Emile (n.red. – Emile Hirsch, unul dintre interpreti) dansa, dar mi s-a parut mai interesant ca el sa vorbeasca despre dans decat sa-l vedem dansand. Si mai era o scena cu ei, la finalul filmului, in cort, facand glume despre numele lor, iar numele lui Alvin si Lance deveneau Avalanche. Mi s-a parut mai amuzant ca titlul sa nu aiba nici un sens.
Trailer:
Rep: Aveti o abilitate extraordinara de a filma personaje izolate in natura sau in propriul lor univers, vezi „George Washington”. Aveti vreo afinitate speciala pentru asta?
D.G.G.: Pai asta e viata mea - si eu traiesc izolat in natura. Cam asa am si crescut - cu trei surori, dar mereu pe cont propriu. Sunt singurul ciudat din familie. De fapt, am fost cam tot timpul in lumea mea. Acum traiesc la tara, langa Austin, Texas, si dau de mancare la cerbi si vulpi. E o replica in film care spune ca e o diferenta intre a fi singuratic si a fi singur - mie imi plac amandoua.
Rep: Stiti sa pescuiti?
D.G.G.: Da.
Rep: Cum au decurs filmarile?
D.G.G.: Am locuit acolo in padure, dar locul era murdar, acoperit de cenusa, asa ca dupa o zi-doua ne-am mutat la un motel unde era mai civilizat si unde puteam manca hamburgeri si bea bere seara. E interesant cand ma gandesc acum pentru ca, neavand reflectoare, trebuia sa terminam ziua de filmare cand apunea soarele.
Dar mma natura ne-a purtat de grija. Ne trezeam devreme, dar serile terminam mai repede si aveam timp sa ne relaxam. Eram si izolati, stateam in afara orasului, si nu aveam responsabilitati familiale de genul reparatul toaletei sau dusul gunoiului.
Rep.: Ce le-ati facut actorilor incat sa fie atat de umani ?
D.G.G.: Vine din casting. Imi place sa aleg actori accesibili. Il poti vedea pe Emile in „Into the Wild” si sa descoperi in el o latura diferita de cea vizibila in viata de zi cu zi. Am vrut sa le folosesc pe amandoua si sa fac un film in care sa creez un contrast. Mi-a placut sa ma joc cu o identitate cu care spectatorii ar putea fi familiari si cu identitatea cu care sunt eu mai familiar.
Cu Paul (n.red.–Paul Rudd) a fost ceva asemanator. Spectatorii il plac pentru ca e amuzant si pare sa aiba incredere in sine, dar ti se rupe inima vazandu-l jucand vulnerabilitatea personajului.
Rep: Ai impresia ca se ascunde dupa mustata. Abia il recunosti.
D.G.G.: Si mie mi-a placut chestia asta.
Rep: Si tipul care vine cu bautura?
D.G.G.: L-am cunoscut pe Lance (n.red.- Lance LeGault) la o reclama pe care am facut-o in desertul californian. L-am auzit vorbind si i-am spus ca are o voce superba. "Am cantat cu Elvis timp de 15 ani”, a spus. A si jucat in filme alaturi de el si a fost in turnee cu el. Era un tip foarte interesant, din pacate a murit la scurta vreme dupa ce am terminat filmul.
Rep: Dupa ce ati facut filme independente apreciate ca „George Washington”, v-ati orientat spre filme mai comerciale, mai recent comedii. O parte din spectatorii dvstra se simt putin tradati.
D.G.G.: Inteleg unde bateti, dar ce s-a intamplat de fapt a fost ca am facut filme independente cu buget mic pe care le-am aratat prin festivaluri si pentru care am avut cronici bune, dar care nu erau vazute in sali. Deci entuziasmul a fost doar de partea criticii si manifestat in scris.
De aceea am inceput sa fac filme care sa faca milioane de dolari si pentru care oamenii sa ma opreasca pe strada sa imi spuna ca au postere acasa. Dar asta e o cu totul alta zona a succesului. Amandoua sunt onorante, dar nu cred ca una o depaseste pe cealalata.
Responsabilitatea mea fata de mine e sa pun in lumina toate laturile personalitatii mele si sa fac filme despre ele. Daca e sa categorisesc, toate filmele mele au fost pana acum independente. Adica nimeni nu mi-a spus sa nu fac ceva. Unele au avut buget mare si am fost platit foarte bine, altele au avut buget mic si nu am primit nici un ban.
Mai am si alte laturi pe care abia astept sa le explorez si poate ca intr-o zi o sa pot face filme care sa fie gustate si de public, si de critica. Dar nu acesta e scopul. Scopul meu e sa devin tot mai bun si sa ma exprim ascultandu-mi instinctele.
„Prince Avalanche” e un film interesant deoarece combina o serie de aptitudini pe care le-am deprins in toate filmele mele. De pilda, lucrand in comedie am devenit mai puternic in relatia cu actorii. Daca la inceput alegeam actorii si ii puneam sa exprime ce scrisesem in dramele mele, lucrand cu James Franco, Danny McBride sau Jonah Hill am dezvoltat o responsabilitate si un respect pentru interpret.
De curand am terminat un film cu Nicolas Cage, "Joe", si pot spune ca l-am luat intr-o calatorie in care n-a mai mers niciodata ca actor- si reciproc. E un personaj nou pentru el si un film dramatic si sumbru pentru mine. Cum nu mai facusem demult drame, mi-am dat seama ce puternic sunt lucrand cu un actor de drama, dupa experienta cu actorii de comedie. Trebuie sa fii atent la fiecare nuanta, sa fii pe faza la ideile noi si la improvizatie.
Pentru un regizor, comedia e unul dintre cele mai dificile genuri. Intr-o drama, daca nu esti excesiv de pretentios, actorii isi spun replicile iar spectatorii pot sau nu empatiza cu ei. Dar daca eu cred ca am haz si o mie de oameni cred contrariul, ei au dreptate.
Rep: Aveti simtul umorului si in viata de zi cu zi?
D.G.G.: Lucrez cam cu aceeasi echipa la toate filmele mele, adica cu acelasi director de imagine, scenograf, compozitor, monteur de sunet – sunt vreo 20 de oameni implicati in toate filmele mele si care sunt foarte loiali. Cu totii au acelasi respect fata de profesie, dar si capacitatea de a ma face sa rad.
Ne simtim bine impreuna si asta se vede in entuziasmul cu care lucram. Nici eu nu sunt genul care sa vina in costum pe platou si care sa le spuna tuturor sa-l asculte. Eu ma duc la boom operator si il intreb care e cea mai buna solutie pentru scena respectiva. La scena din „Snow Angels” cand Sam Rockwell are o cadere nervoasa, cand am vazut ca boom operatorul avea lacrimi in ochi, am stiut ca scena e perfecta.
Rep: Ce capitol al productiei va place mai mult? Montajul va place?
D.G.G.: Doamne, e atat de plicticos sa stai in camera aia intunecata!... Imi place mai mult castingul, asta ma amuza, si mereu sunt in casting cu ceva. Lucrez in fiecare zi a anului, mereu fac ori o reclama, ori o emisiune TV, ori un film. Acum sunt in montaj cu doua reclame, un lungmetraj si fac castingul pentru alt film. Plus promovarea lui „Prince Avalanche”.
Rep: E greu sa gasiti bani pentru filme?
D.G.G.: Deloc, pana acum am avut noroc. E o industrie foarte dificila, dar am lucrat sustinut timp de 12 ani- asta cred ca se intampla pentru ca mereu termin filmarea mai repede si nu cheltuiesc tot bugetul. De vreo doua ori n-am reusit sa le aduc bani oamenilor, dar nu mi-au scos ochii. In plus, sunt maleabil. O gramada de nemernici fac filme, se considera geniali si tipa la oameni.
Cine sunt ei? Probabil ca pe unii dintre ei i-ati si intervievat. Eu privesc aceasta meserie ca pe o slujba. Imi place sa fiu placut si sa ma simt bine, asa ca... Trebuie sa recunosc, totusi, ca am un film la care lucrez de cativa ani si pentru care nu pot gasi bani pentru ca e prea scump. In rest, am avut intotdeauna ce am dorit.
Rep: Faceti filme mai mult despre personaje masculine puternice. Exista vreo eroina in jurul careia ati construi un film?
D.G.G.: Scriu de mai bine de un an la un proiect in care exista mai multe personaje feminine. Ma identific cu personajele mele atat de mult si toate sunt o parte din mine, dar scrierea unui personaj feminin e ceva foarte dificil pentru ca am realmente senzatia ca e alt tipar de gandire.
Rep: Credeti ca asistam azi la o renastere a filmului independent?
D.G.G.: Aproape. Ma gandesc ca, la sfarsitul anilor 60, cand au iesit „Easy Rider” sau „Absolventul”, a fost o acceptare radicala a filmului independent cu toate imperfectiunile, improvizatiile, zoom-urile si tot ce era tributar documentarului. Oamenii vedeau „Medium Cool” (1969, r. Haskell Wexler) si erau cuceriti de vibratia lui politica, de cutezanta lui, de impresia de realitate– toate astea au contribuit la succesul filmului.
Nu stiu ce va fi de acum inainte. Filmele nu devin mai ieftin de facut fara sa sacrifici din calitate. Azi oricine poate face filme pe telefon...
Rep: Ce filme va place sa vedeti?
D.G.G.: Am doi copii gemeni, asa ca nu prea pot vedea ce vreau. Nu ma intereseaza sa vad ce in trend, dar nu vad mai mult de cinci filme bune pe an. Filmele mele preferate raman cele din anii 70; am mai descoperit acum cateva pe care nu le stiam (la un moment dat aveam o lista cu 300 de titluri pe care voiam sa le vad.).
Am senzatia ca imi plac mai putine filme decat inainte. Dar sunt si filme de cinema care imi plac, de pilda „The Master”, „Django dezlantuit” (pe care l-am vazut de doua ori), „Magic Mike” (care mi s-a parut surprinzator), mi-a placut si „Holy Motors”. Problema in America e ca, daca nu locuiesti in New York, nu poti vedea filme de arta. Uneori ajunge si prin Austin cate ceva.
Rep: Ati vazut filme romanesti?
D.G.G.: Nu, ce ar trebui sa vad? Am auzit ca „Pozitia copilului” e nemaipomenit.
