Intr-o lume in care toata lumea vrea sa fie celebra sau macar sa se exprime, Aki Kaurismäki demonstreaza ca poti duce o existenta exemplara si daca ai o viata neinsemnata si nu stie nimeni de faptele tale bune. "Le Havre", cel mai nedreptatit film anul trecut la Cannes, e un omagiu adus Frantei si cinemaului francez, dar si unui anume mod, vag desuet, de a percepe viata.
"Le Havre" are tot ce ii trebuie pentru a nu sari in evidenta. Actiunea nu are nevoie de un spatiu prea larg de desfasurare, nu sunt multe personaje, nu se fac gesturi grandilocvente, nu exista o intriga atat de incinsa incat sa creasca adrenalina la borne.
Povestea se poate rezuma usor in cateva propozitii. "Avem" un barbat mai in varsta pe nume Marcel Marx (interpretat de André Wilms), care lucreaza ca lustragiu in orasul-port Le Havre, ducand o viata calma si modesta alaturi de sotia lui Arletty (Kati Outinen), plapanda si bolnava, si de un caine. Plus vecini si prieteni care isi castiga existenta care cum poate - tinand o carciuma sau o mica dugheana de cartier.
Marcel Marx (aproape toate numele personajelor, dar si unii interpreti, trimit spre cinematograful francez sau spre cultura franceza) se intalneste intr-o zi cu un baiat de culoare al carui container a fost deschis in mod neprogramat si care, de fapt, trebuia sa ajunga in Anglia (venind din Gabon).
Domnul Marx ii ofera copilului mai intai sendvisul lui, dupa care incearca sa il ajute sa plece. Eforturile de a-l expedia pe Micul Print gabonez spre noua lui planeta vor fi ajutate de intreaga mica comunitate in care traieste Marcel Marx, dar vor fi urmarite cu nas de copoi de politaiul Monet (Jean-Pierre Daroussin) care mai mult amusineaza decat musca.
Un fel de "Morgen" in varianta fino-franceza
La fel ca in "Morgen", povestea inter-rasiala din "Le Havre" se desfasoara tot intre lumi (un oras-port e, cum ar spune poetul, "o fereastra deschisa spre lume"). Eroul se simte obligat sa-l ajute pe imigrant pentru ca asa ii dicteaza un simt moral care n-are nicio legatura cu vreo lege ("Omule, nu intelegi ca trebuie sa ajunga in Germania, la baiatul lui?!", ii spune scandalizat romanul din "Morgen" granicerului care tocmai l-a retinut pe turc.).
Marcel Marx nu are nici el prea multe motive logice ca sa-l ajute pe baiat, si nici nu-i pasa de asta. Interesul lui e sa-l ajute din pura omenie si fara sa astepte ceva in schimb (o diferenta fata de filmul lui Marian Crisan), interesul lui Kaurismäki fiind de a arata cum vede lumea actuala cu toata circulatia ei nebuna de oameni nedoriti.
Cu "Le Havre", regizorul s-a indepartat pentru prima oara de Finlanda natala, iar filmul e o combinatie ciudata in care stilul binecunoscut al lui Kaurismäki si trimiterile la cinematograful francez de altadata merg foarte bine impreuna. Am putea spune chiar ca umorul lui sec si teatralitatea intentionata s-au mai indulcit, s-au mai incalzit la contactul cu Franta.
Desi pare actual, "Le Havre" poate fi perceput la fel de bine si ca un film atemporal, situat intr-un prezent etern - ca orice basm. Tot ca orice basm, orice e posibil (danezii au servit un spoiler chiar din titlul pe care i l-au dat, inspirandu-se ce-i drept dintr-un film al lui Vittorio De Sica.).
Ramane de vazut daca filmul rezista la a doua vizionare. La prima mana, umorul sec pica de minune peste delicatetea cu care cineastul si-a insiropat povestea. Prima oara, filmul avea un aer fermecator si datorita atentiei de a nu sari in evidenta, de a pastra masura, iar simpatia fata de toate personajele (inclusiv fata de politist) completa umanitatea cu care isi trata subiectul.
"Le Havre" e genul de film pe care il tii pe raft langa filmele lui Jacques Tati (poate nu intamplator, unul dintre personajele secundare e interpretat de Pierre Étaix, care i-a fost apropiat lui Tati o perioadă.).
El da aceastei lumi tot mai galagioase si mai egoiste o replica sanatoasa, normala: exista maretie si in existentele anonime. Nu trebuie sa intri in Cartea Recordurilor ca sa ti se confirme ca ai facut ceva extraordinar. De cel mai multe ori, oamenii cei mai interesanti trec pe langa noi fara sa-i stie nimeni.
Sa faci elogiul anonimitatii intr-o epoca in care celebritatea e, pardon de expresie, un „must”, un barometru al realizarii sociale, asta da anarhie.
"Le Havre" – de Aki Kaurismäki, cu: André Wilms, Kati Outinen, Jean-Pierre Darroussin, Blondin Miguel, Elina Salo, Evelyne Didi, Jean-Pierre Léaud, Pierre Étaix, Roberto Piazza, Quoc-Dung Nguyen. Premiera romaneasca - 4 mai 2012
