Am batut la pas mare parte din situl expozitional atat in zilele dinaintea lansarii, cand strazile erau foarte "aerisite", dar si dupa - cand am vazut multimea de chinezi cata frunza, cata iarba. Opulenta si inventivitatea unor pavilioane contrasta cu simplitatea altora, amabilitatea unor staff-uri, cu indaratnicia altora. O imagine asupra unui glob pamantesc la scara mica.

Conditiile de securitate sunt foarte stricte, insa chinezii sunt destul de relaxati la filtrele pe care le fac la intrare. Sunt politicosi, iti zambesc, dar nu vorbesc engleza. Au invatat niste formule standard: "Thank you for your cooperation", iti spun dupa ce te-au scanat cu dispozitivul de detectat metale. Altfel, devin un pic impacientati cand iesi din rand. La propriu. Asteptand la filtre, noi stateam gramada, insa in spatele liniei galbene care nu trebuia depasita. Am obaservat insa ca sunt nelinistiti si tot insista sa stam in sir indian, unul dupa celalalt. E o disciplina pe care occidentalii nu o au. Nu suntem singurii care ies din rand, toti fac asa, insa ei sunt obisnuiti sa te aliniezi.

Nu mi-am explicat asta in primele zile, apoi, vazand soldatii care duc de mancare voluntarilor din situl expozitional, mi-am dat seama ca e o chestiune de disciplina. Acestia erau aliniati in sir indian si pe rand primeau in maini lada cu mancare pe care trebuiau sa o care spre pavilioane. Ordine, rigoare si conformism - acestea par principiile dupa care trebuie sa se conduca multimile, grupurile de oameni.

Este destul de greu sa comunici cu ei, pentru ca nu vorbesc limba engleza. Voluntarii, care trebuie sa ghideze oamenii, nu sunt folositori si celor care nu vorbesc engleza, pentru ca n-o prea stiu, chiar daca sunt tineri si am citit ca majoritatea sunt studenti. Am inteles ca sunt "angajati" cate doua saptamani, ca intr-adevar nu primesc niciun ban, ci doar un pranz pe zi.

Sunt simpatici, amabili, dar nu prea eficienti. Sunt plini de solicitudine, insa uneori sunt depasiti de situatie. Este cazul celor de la centrul de presa. Am incercat sa vedem daca suntem acreditati la ceremonia de deschidere a expozitiei si nimeni nu a fost in stare sa ne lamureasca daca vreun jurnalist roman are acces acolo. N-a avut, ne-am lamurit prin lipsa unei explicatii. Insa ne-a luat ceva timp si nervi, dar nu te puteai supara prea tare pe acele tinere. Iti zambeau, spuneau ok, insa avea o privire confuza si, in final, iti dadeai seama ca n-au inteles nimic. Si li se vorbea in chineza, de catre unui dintre membrii delegatiei Romaniei.

Good PR, bad PR, no PR

Am facut o selectie de pavilioane pe care vroiam sa le vad, unele dintre ele coincideau si cu optiunile colegilor mei din presa romaneasca. Asa ca am atacat cu curaj pavilionul Japoniei, fluturandu-ne ecusoanele de presa si explicand ce dorim: o intrare prioritara in pavilion. Glumeam cu o colega si ii spuneam ca mi s-a cerut zilele astea sa arat acreditarea de presa de mai multe ori decat in intreaga mea cariera de pana acum. Nu sunt jurnalistul care sa-si scoata legitimatia ca sa convinga interlocutorul, mi se pare chiar penibil si caraghios sa fii nevoit sa ti-o fluturi, insa aici trebuie sa vada clar in ce categorie esti: staff, participant, presa, voluntar.

Ofiterul de presa japonez n-a putut fi induplecat sa ne lase sa vedem pavilionul, ne-a spus ca e nevoie sa facem o acreditare si sa parcurgem un proces birocratic. Asa ca am regretat ca nu am putut vedea roboteii despre care am citit atat.

Prin comparatie, la pavilionul Arabiei Saudite lucrurile au stat altfel. Cel de la poarta a chemat oficialul care se ocupa de presa, de comunicare. O blonda frantuzoaica, foarte europeana, cu un aer profesionist, care ne-a ascultat solicitarea si instantaneu ne-a invitat spre intrarea VIP. Chinezul care o pazea se incapatana sa n-o lase sa intre. "Nu ma cunoaste, eu nu am contact cu ei", ne-a spus ea si i-a indicat sa vorbeasca cu cineva sa confirme ca este din staff-ul pavilionului. Cum era sefa departamentului de comunicare, nu prea avea ea contact direct cu paznicii de la poarta. iar ei isi faceau meseria.

Comentam cu colegii mei despre diferenta de comportament intre ofiterii de presa si am ajuns la concluzia ca, de fapt, sauditii au fost destepti si stiu cum se fac lucrurile: si-au angajat un occidental profesionist sa se ocupe de comunicare. La giganticul pavilion chinez lucrurile stau altfel; exista o intrare pentru presa, dar am dibuit-o dupa ce am ocolit aproape tot "mausoleul". Altfel, stiu cum sa se promoveze, chiar si prin faptul ca nu iti ingreuneaza accesul.

Fiecare cu ce are

Unii au spectacole impresionante, precum cel de la pavilionul Coreei de Sud sau dansul flamenco din pavilionul Spaniei. Altii te atrag cu mirosul imbietor al mancarurilor traditionale. Unii impresioneaza prin grandoare si imaginatie, precum germanii, care au un pavilion urias, pe ideea unui oras echilibrat: balancity. Inauntru au creat o lume, o tara, care are si parcuri, si cluburi, si fabrica, si un depozit cu 100 de produse produse in Germania. Germanii te provoaca sa iti testezi plamanii: te invita sa iti folosesti puterea vocii pentru a face sa se balanseze o sfera de aproape o tona si jumatate greutate, decorata cu 400.000 de leduri. E un show care tine 7 minute si este impresionant.

Un alt punct de atractie este pavilionul Spaniei si bebelusul dinauntru. Unii comentau si spunea ca giganticul copilas, de 6 metri inaltime pare dintr-un film de groaza. Altora li s-a parut chiar simpatic.

Pavilionul Olandei este, din punctul meu de vedere, un esec. Este de un kitsch extrem, cu plastice galbene si portocalii, dar probabil pe gustul chinezilor care par sa prefere tot ce e colorat si sclipicios. Altfel, arata ca o terasa de prost gust de pe litoralul romanesc. Asta nu face decat ca, prin comparatie, marul verde al Romaniei, care este de cealalta parte a aleii, sa para mai interesant.

Paradoxurile expozitiei

Coreea de Nord, Sudan, Myanmar, Zimbabwe nu sunt neaparat tari pe care le-ai asocia cu o economie in ascensiune sau extrem de prospera sau in gratiile Occidentului. Aici insa povestea este alta; au legaturi bune cu China si au facut imposibilul sa fie prezente la Expo 2010.

Iranul, Autoritatea Palestiniana, Afghanistanul sunt si ele prezente, semn ca oricine-ai fi, nu poti lipsi de la un astfel de eveniment. Nici macar daca esti pe o "axa a raului", cum e cazul Iranului sau Coreei de Nord.

Mai mult, pavilionul Chinei, care gazduieste toate pavilioanele provinciilor chineze, le cuprinde si pe cele ale Tibetului si Xinjiang. Pavilionul Tibetului nu pomeneste, cum era de asteptat, niciun cuvant despre liderul spiritual tibetan, Dalai Lama. In schimb, iti spune - potrivit site-ului oficial al Expo Shanghai 2010 - ca "pavilionul Tibetului arata farmecul unic al culturii tibetane, patriotismul poporului tibetan, hotararea sa de a progresa si aspiratia spre o viata buna, pace si armonie".

Cat despre pavilionul provinciei Xinjiang, nu trebuie sa uitam, ca aceasta provincie este locul in care traiesc uigurii, despre care Beijingul a spus - anul trecut, cand au avut loc violentele etnice in urma carora si-au pierdut viata 200 de oameni - ca Al Qaeda influenteaza grupurile separatiste.

"Xinjiang e un loc frumos," spune sloganul pavilionului, iar expozitiile ilustreaza "generozitatea si veselia oamenilor din Xinjiang."

Chinezi, cata frunza si iarba

Cu doua zile inainte de inaugurarea expozitiei ne intrebam de ce e atat de putina lume pe strazile din Shanghai si ne doream sa vedem multimea chineza, care sa ne confirme parca faptul ca sunt 1,3 miliarde de oameni.

Ei bine, ultimele doua zile ne-au facut "sa gustam" senzatia ca suntem intr-o mare de oameni, ca sunt cata frunza si iarba. Cu mic cu mare, tineri si batrani, oameni in putere sau in carucioarele cu rotile, tipand sau doar vorbind tare, insa extrem de tare, grabiti sau linistiti, la ora mesei, chinezii sunt, cum e si normal, peste tot.

Manierele par sa le lipseasca cu desavarsire: ti-e aproape imposibil sa faci o fotografie fara sa iti intre cineva in cadru. Nu le pasa, nu isi cer scuze si sunt gata sa treaca prin tine daca le stai in drum. E un comportament total contrastant cu cel al chinezilor pe care ii intalnesti la hotel, la centrul de presa si mai ales in magazine, de o politete extrema, exprimata prin repetarea obsesiva a cuvantului: Thank you. Chiar si cand le spui Hello.

Nu prea vorbesc engleza, nici macar tinerii, ceea ce este uimitor pentru mine. Ma asteptam ca generatia tanara sa fie cunoscatoare a limbii engleze.

Altfel, copiii sunt exrem de simpatici si frumosi. Cand ii privesc, bucalati cu ochisorii foarte mici, imi amintesc de o papusa chinezeasca pe care am primit-o in copilarie si pe care am iubit-o foarte tare. Sunt simpatici, unii extrem de timizi, altii, dimpotriva, extrem de galagiosi.

Momentul in care mare parte din musuroi se linisteste e acela al mesei. La ora pranzului, asezati pe jos la umbra pavilioanelor, isi luau masa: fie adusa de acasa, fie mancarea traditionala pe care o gasesti la puzderia de chioscuri imprastiate in situl expozitional.

Expo Shanghai 2010 este o lume la scara mica e merita vazuta. Chiar daca soarele arde cu dusmanie, la cele aproape 30 de grade Celsius. poate pentru a sublinia mai bine mesajul expozitiei, necesitatea unei vieti ecologice si a cautarii de a materializa energia solara.

Si, in ciuda atmosferei calduroase, la propriu, in jur de 425.000 de vizitatori au trecut pragul Expozitiei si au suportat chiar si trei ore, la rand, caldura ingrozitoare. Numai ca nimic nu conteaza atunci cand vizitezi cea mai grandioasa expozitie mondiala, mai ales daca e organizata de tara ta sau de orasul tau. Locuitorii Shanghai-ului au avut 5 zile la rand libere, cu ocazia zilei de 1 mai dar si in urma unei decizii a adminsitratiei orasului Shanghai, care a prelungit vacanta tocmai pentru ca oamenii sa poata vizita expozitia. Asa ca e de asteptat ca numarul vizitatorilor sa fie la fel de mare si in urmatoarele doua zile, daca nu sa creasca putin.