Are 34 de ani si e considerat de macro-economisti ca fiind cel mai bun macroeconomist din lume, din generatia lui. E roman, a fost elevul lui Moisa Altar- caruia ii poarta o vie recunostinta- , a trecut pe la Institutul European din Florenta (EIF), Berkeley, Oxford si acum preda la Sorbona.
Este autor a numeroase carti, iar altele le-a scris avand co-autori profesori celebri de macroeconomie, de pe la Princeton, Oxford si multe alte universitati de renume. Unii spun ca acum e prea tanar pentru Nobel, dar ca nu are cum ocoli acest premiu, scrie Dan Popa. La EIF, rectorul spune ca Florin a fost cel mai bun doctorand din toata istoria Institutului. Locuieste cu prietena lui in Paris si ne e-mailam de ceva vreme.
Maine am sa public pe HotNews un interviu cu Florin. Unul dintre cei mai modesti oameni pe care i-am cunoscut.
Deocamdata, un scurt preambul.
„Cred ca cine e convins ca intelege cauzele recentei crize, intelege foarte putin. Asta nu inseamna ca trebuie sa ne dam batuti, sa ridicam din umeri si sa spunem “e complex”. Doar ca pentru raspunsuri definitive va trebui sa asteptam rezultatele a multi ani de
Sunt convins ca nu voi lua niciodata premiul Nobel, asa ca i-as ruga pe cititorii Dumneavoastra sa nu parieze nici un ban pe asta. "Gluma" mea preferata cu prietenii (non-economisti!!) care ma intreaba daca am sa iau premiul Nobel este ca am sa ii cer unei amice sa instituie un astfel de premiu - pe amica chemand-o .... Nobel (cu adevarat!). Cam asta ar fi, din punctul meu de vedere, singura mea sansa.
Florin Bilbiie, pros. de economie Sorbona
cercetare. Cauzele ei se afla undeva la intersectia:
- euforiei si inventivitatii fara precedent a institutiilor financiare in a “reimpacheta” anumite active si le a revinde, mascand ceea ce aceste active insemnau, fundamental (evident, ma refer cu precadere la piata imobiliara);
- lipsei de promptitudine a guvernelor (in special in USA dar si Anglia, Spania, etc.) in a identifica aceste probleme ale sectorului financiar si a adopta reglementarile necesare inainte de a fi prea tarziu;
- interactiunilor – din pacate foarte putin intelese inca – intre economia financiara si economia reala.
- nu in ultimul rand, unor elemente psihologice legate de “asteptari”. In momente-cheie ale crizei (si in primul rand August 2007), totul ar fi putut fi rezolvat daca bancile ar fi avut incredere in a isi imprumuta lichiditati una alteia. Simplu spus, bancile s-au “coordonat” inspre une echilibru “rau” in care nu isi mai imprumuta bani.
“Nu stiu daca putem vorbi de o revenire a economiilor Europene, in pofida ratelor de crestere positive afisate de multe dintre acestea in trimestrele recente.”
“..Sper ca nimeni nu are iluzia ca economiile statelor care nu au adoptat euro sunt mai avantajate prin faptul ca isi pot monetiza datoria! Stim deja de la Sargent si Wallace ca monetizarea datoriei duce ineluctabil la inflatie. In plus, noua teorie fiscala a preturilor (“fiscal theory of the price level”, propusa in anii ‘90 de catre Sims, Woodford, Cochrane, Leeper si altii) ne atrage atentia ca atunci cand guvernul duce o politica fiscala ‘iresponsabila’ (in sensul ca nu alege nivelul deficitului astfel incat restrictia sa bugetara sa fie satisfacuta independent de ceea ce se intampla cu preturile), nivelul preturilor este determinat de catre politica fiscala, si politica monetara nu mai joaca nici un rol”
9
0
