Gata, serialul despre calatoria in Nepal se termina aici. Acum va mai fi vorba, doar putin, despre ceva suferinta, spaima, durere dar si despre bucurie. “Actiunea” se petrece la peste 5000 de metri, intr-un peisaj de vis. Ar mai fi de spus ca reporterul Hotnews.ro a reusit sa termine cu bine o alergare de 42 de km in Himalaya, la capatul unui maraton desfasurat la cea mai mare altitudine. Iar orice maraton inseamna suferinta, durere dar si multa bucurie.

Mix de rugaciuni cu mantre

Putin dupa miezul noptii ma trezesc inspaimintat, cu senzatia ca ma sufoc. Respir sacadat si greoi. Nu imi ajunge aerul. Incerc sa ma linistesc. Ma apasa oarecum si cortul, care parca e mai mic, strivit de zapada de afara.

Cu vreo sase ore in urma a inceput sa ninga cu bobite de gheata, apoi ninsoarea s-a domolit si fulgii au devenit moi, pufosi. Vintul bate insa continuu asa incit acum ninge aproape orizontal. Sunt de 10 zile pe drum. Sau dupa zece nopti petrecute in cort.

Lobuche, unde innoptam la 4900 de metri altitudine, e situat intr-o vale deschisa pe toate partile. Ninge si bate vintul si eu am senzatia ca ma sufoc. Imi propun sa rezist pina dimineata si abia apoi sa iau niste medicamente contra raului de altitudine. Se pare ca am simptomele clasice: durere de cap (indeosebi la nivelul cefei), ameteala si greata. Practic, simt ca imi pulseaza continuu capul si la fiecare pulsatie o durere surda imi coboara in jos, pe coloana.

Sperasem ca nu o sa fiu afectat de AMS – Acute Mountain Sickeness, afectiune ce loveste cam pe toti drumetii ce urca la inaltimi de peste 3000 de metri. Nu am insa ce sa fac. Sufar in tacere.

Printre nori
Printre nori
Foto: Costas Polinakis
Nu pot nici macar sudui, uneori ajuta. Mai tineti minte recomandarea de la intrarea in parcul Sagarmatha? “Evita sa fii manios”. Eu o rememorez si zimbesc.

E bine sa zimbesti cind ai senzatia ca te sufoci. Incerc sa zic rugaciuni ori mantre, ceva care sa ma ajute, dar nu stiu prea multe si, in plus, mintea mi se poticneste usor. “Doamne Isuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, milueste-ma pe mine pacatosul”, “Om Mani Padme Hum”, din nou “Doamne, ajuta-ma…”, Om, Mani…, iar si iar amestecate, trunchiate, reluate, totul ca sa imi tin mintea ocupata.

Se face in fine dimineata. Iau Diamox, medicamentul recomandat in caz de AMS. Respir mai bine, parca ma lasa si durerea de cap. Vor aparea insa curind efecte secundare, suportabile totusi: furnicaturi si senzatie de amortire a membrelor si obrajilor, “iesiri” mai dese peste noapte (la teorie spune ca ai parte de cel putin cinci “iesiri”, insa eu din fericire nu am depasit cifra de doua, in fiecare din noptile urmatoare).

Nu mai am insa deloc pofta de mincare. Stomacul meu respinge aproape orice, asa ca in cele patru zile de pina la cursa voi minca aproape numai cartofi si orez.

Urmatoarea destinatie e Gorakshep, la 5140 m. E o zi frumoasa. Fetele colegilor de tura sunt mai rosii, cel putin la nivelul pometilor, de la vint si soare. Ochii sunt mai aposi, tenul asprit. Nu imi vad fata, dar sunt convins ca si a mea e la fel.

Ninge si e ceata. Drumul e serpuit, sapat in stinca, pe buza unor versanti inclinati. In jur se ghicesc cu greu piscuri gigantice inzapezite.

Ne intersectam continuu cu convoaie de iaci si grupuri de alpinisti ce coboara. S-a cam terminat sezonul de ascensiuni si, in plus, vremea e mai proasta decit ar fi normal.

Imi place ce vad in jur, imi place ca ninge si ma bucur de peisajul stincos, de aerul aspru al muntilor. Bucuria ar fi mult mai mare daca nu m-as simti destul de rau. Fiecare pas ma obliga la un efort de vointa. Imi oblig mintea sa coboare la nivelul piciorului si sa-l miste… muschii nu pot asta, asa ca mintea imi misca dreptul, apoi stingul, iarasi dreptul si tot asa. Urcusurile ma storc de puteri. La un moment dat vomez, lung, spasmodic, dar eliberator.

Kala Pathar, linga EBC

Nu mai stiu cum am ajuns in Gorakshep. Ma culc devreme, cu speranta ca a doua zi ma voi simti mai bine. Mai sunt trei zile pina la maraton si sunt extrem de ingrijorat. O sa reusesc sa-l termin?

A nins continuu peste noapte. De dimineata, zapada proaspata, moale, numai buna de facut bulgari avea aproape o jumatate de metru. E tare frumos, insa programul ne este dat peste cap din cauza vremii. Va fi, asadar, o zi de asteptare si implicit odihna, ceea ce imi prinde totusi foarte bine.

Ninsoarea inceteaza abia in primele ore ale zilei de 27 mai. Peste noapte ies din cort pe la ora 1 si ceva (deh, efectele Diamoxului) si mi se umezesc ochii de atita frumos in jur: cerul e limpede si spuzit de stelele ce stau agatate de crestele muntilor, umbre negre, prelungi. E insa foarte frig.

De dimineata e in continuare senin si multa liniste in jur. Zarea curata, zapada asternuta cuminte. Avem de urcat un virf pina la 5545 metri. Kala Pathar inseamna in sanscrita “muntele negru”, dar acum e acoperit de zapada. De acolo ne asteapta – daca vremea o permite – o panorama fantastica.

Si cam asa e, desi o perdea de nori de altitudine acopera destul de repede zarea. Sunt virfuri peste tot, ce parca pot fi atinse doar daca intinzi mina: Everestul, a carui fata sudica e aproape complet lipsita de zapada, Nuptse, Ama Dablam, colosul Pumo Ri. La un moment dat, observ un nor perfect orizontal, intrerupt doar de o mogaldeata ascutita de “fum” ce ia exact forma virfurilor de munte din spate. Un nor a copiat un munte.

Pe drum
Pe drum
Foto: Costas Polinakis
In ziua urmatoare, pornim spre tabara de baza a Everestului – Everest Base Camp. Drumul urca usor, e zapada si o ceata laptoasa, dar trag de mine si ajung cu primul grup care a parcurs cei 5 kilometri in trei ore de mers.

O buna bucata de drum am senzatia ca merg in interiorul unui cuptor cu microunde. Soarele reuseste sa strapunga picla de ceata, loveste zapada si astfel se intensifica senzatia de caldura. Fata imi arde pur si simplu. A doua zi, cu toata crema de protectie folosita, fata imi e intr-adevar arsa binisor, nasul rosu si buzele descuamate.

Tabara de baza a Everestului este doar o zona a ghetarului Khumbu unde terenul este suficient de stabil pentru a permite instalarea corturilor. Aici se termina calatoria drumetilor (trekkers) si incepe cea a alpinistilor. Situata in curba pe care ghetarul ce curge de pe Everest o face spre est, tabara este intr-o caldare, inconjurata pe aproape toate partile de munti inalti si inzapeziti. Imi permiteti sa zic ca parca suntem intr-un amfiteatru al zeilor?

Ninge cu intermitente. Masa de prinz o luam pe un platou de piatra amestecata cu gheata, sub fulgi de zapada. Bine ca nu bate vintul. Nu e insa liniste. Cum ghetarul scrasneste si trosneste macinand piatra, rupandu-se si topindu-se incet, se aud caderi masive de pietre, parca undeva foarte aproape. Mult mai dese si mai datatoare de fiori sunt avalansele, ce suna... Bine, nu mai scriu cum suna!

Cursa

Am dormit infect in noaptea de dinaintea cursei de maraton. Cred ca nici doua ore. A fost tare frig, de dimineata erau cristale de gheata pe pinza interioara a cortului.

Nu pot minca nimic. Incerc sa musc dintr-o bucata de paine prajita, dar scuip dumicatul pentru ca stomacul meu se opune. Inghit doar niste ceai cald, sperind sa ma mai incalzesc. E frig, picioarele imi sunt inghetate, degetele si ele bocna in manusi (da, stiu, sunt manusi de alergare, subtiri), tremur. Doar la nivelul fetei, arsa de soare, simt o fierbinteala, care nu e prea placuta totusi.

Startul vine izbavitor. Nu stiu cum si de ce, dar imediat ce incep sa alerg uit de toate durerile, de frig, de stomacul gol, de noptile dormite pe sponci. De undeva, din interior, imi vine o energie ce ma misca mereu inainte.

Pe 29 mai, am terminat cu bine Everest Marathon, cursa ce porneste de la altitudinea de 5364 de metri si coboara apoi treptat pina la 3440 m. Daimonul alergarii m-a ajutat si de data aceasta, chiar daca a trebuit sa traversez portiuni de gheata si zapada, sa alerg pe poteci strimte si pietroase, sa iau in piept pante deloc prietenoase.

Timpul oficial: 7 ore si 39 de minute. M-am descurcat asadar onorabil, desi in ultima jumatate a cursei am suferit din nou. Tot tacimul: spasme in muschi, crampe tot mai dureroase, ca niste cutite care parca imi strapungeau carnea, uneori senzatia ca nu am aer, mai ales cind era vorba de urcat.

Dupa fiecare maraton, imi spun ca nu prea mai am ce invata in materie de suferinta. Se pare ca nu e chiar asa. In plus, de fiecare data e o suferinta completata de o bucurie unica. Asta-i tot.

(Pentru informatii si imagini suplimentare puteti accesa si http://alerg.wordpress.com)