In Himalaya totul pare sa fie doar la extreme. Fie nespus de frumos, fie inspaimantator. Viata, moartea, linistea sau, dimpotriva, agitatia interioara, raul fizic toate pot fi experimentate intr-un interval scurt de timp. Incercind sa surprinda si inteleaga cit mai mult din aceasta “alta lume”, un reporter HotNews.ro isi continua drumul sau spre inaltimile de peste 5.000 m, catre punctul de start al unuia din cele mai dificile curse de maraton din lume.

Alta atitudine la altitudine

- Sa nu iei viata a nimic ce este viu.

- Evita sa fii manios.

- Evita gelozia.

- Nu ofensa pe nimeni altcineva.

- Evita sa iei intoxicanti in exces.

Inainte de a pasi in parcul national Sagarmathaesti invitat sa renunti la citeva din atitudinile care uneori iti otravesc viata. Sfaturile de mai sus sunt scrise pe o tablita de metal, agatata pe poarta pictata ce strajuieste intrarea in parc.

Drumul spre virfurile Himalayei nu inseamna in Nepal “iesit la iarba verde” sau la “o gura de aer proaspat” si cu atit mai putin nu e o ocazie de festin cu mici si bere. Apropierea de munti e un urcus care presupune nu doar efort fizic ci si un soi de purificare interioara. Iar pentru tot ceea ce e in jurul tau trebuie sa arati respect si bunatate.

Semnele unei atitudini religioase, orientata spre divinitate, sunt foarte vizibile pe tot drumul de la Lukla pina in Namche Bazaar(4.300m). Pe aici am urcat timp de doua zile, pe o poteca larga pe muchia muntilor, peste vai adinci. Satele sunt destul de saracacioase, cu mici case de locuit care functioneaza si ca lodge (cabana), oferind cazare si masa pentru turisti.

Peste tot flutura mii de steaguri de rugaciune, imprimate cu mantre traditionale. Steguletele sunt de mai multe culori, fiecare cu semnificatia sa: albastru-cerul, alb-vintul, rosu-focul, verde-apa, galben-pamintul.

Ruga spre munti Foto: Costas Polinakis & Marian Chiriac

Mantre sunt scrise si pe multe stinci de pe marginea drumului, mai ales la intrarea in localitati. Aici, literele sunt cel mai adesea negre, pe fond alb, iar amalgamul de stinci negre si muntii inalti impunatori da senzatia ca traversezi Mordor, tinutul fantastic din Stapinul Inelelor.

Tine totusi de lumea asta sa vezi femei cu sort negru traditional, din lina, dintre care unele poarta in par o panglica purpurie, ce rotesc intre degete un sirag de matanii, in timp ce murmura in soapta mantra sacra “Om Mani Padme Hum”.

E un fel de rugaciune pentru compasiune si iluminare. Mantra, repetata la nesfirsit, mai ales de catre calugari, reprezinta esenta budismului. E foarte greu de tradus, pentru ca fiecare dintre termeni are semnificatii multiple, insa intr-o aproximare rezonabila ar putea fi talmacita ca: “iata diamantul din floarea de lotus”. Mantrele nu sunt totusi rugaciuni clasice, ci mai curind niste “pilde”. Repetarea lor continua e necesara pentru intelegerea tuturor sensurilor si implicatiilor.

Imi e greu sa inteleg tot ce vad. Barierele lingvistice sunt completate de cele culturale.

Serpasii, supermani

Pietrele mani– cele pe care sunt gravate mantrele – trebuiesc ocolite prin stinga, deoarece doar asa ai avea parte de “noroc” (good luck). De fapt, norocul in acest caz inseamna mai mult o karma buna. Iar pentru budisti, karma inseamna simultan noroc, destin, alegere sau chiar fatalitate.

Toate aceste concepte sunt insa traite natural de oamenii locului, intr-o societate armonioasa, evident influentata de intelegerea si toleranta promovate de budism. Aici nu se fura, nu se ucide.

Turismul montan si ascensiunile la mare altitudine sunt principalele surse de venit pentru locuitorii de la poalele Himalayei. Grupul etnic al serpasilor detine monopolul meseriei de ghid montan, acestia fiind mult mai bine platiti si mai respectati decit “porterii”, carausii, care cel mai adesea sunt locuitori saraci din satele de pe vaile himalaiene.

Donare putin peste 30 de ani si dupa ce a lucrat sapte ani ca porter a ajuns acum ajutor de ghid. Ar trebui sa invete mai bine engleza (sau o alta limba de circulatie) si sa urmeze un curs pentru a fi atestat ca serdar (ghid) pentru grupurile de turisti. Ii mai trebuie 250 de euro pentru scoala, insa cu putin noroc crede ca o sa reuseasca sa stringa acesti bani intr-un an de zile.

Porteriipar niste supermani. Mici de statura, negriciosi, cu picioare groase si puternice, cara in spate pina la 95 la suta din propria greutate. Asta inseamna ca in doko - un cos mare, purtat in spate si legat cu o banda lata care e trecuta peste frunte – pot duce si pina la 60 de kilograme de bagaj. Iar pentru asta sunt platiti pe zi, in medie, cu doar doi euro. Imbracati saracacios, in slapi sau in tenisi verzi, ca ai armatei chineze, porterii merg constant, intr-un ritm incet, dar ore intregi, la inaltimi de 4-5.000 de metri, fara niciun efort aparent.

Viata de turist. Dar si moarte...

Rutina e foarte prezenta in programul zilnic. Dimineata la 6 este trezirea, imediat apoi, la usa cortului, ne este adus un ceai indulcit, urmat de un lighean de alama cu apa calduta, pentru o spalare sumara. Micul dejun e frugal, porridge si un ou, cel mai adesea, cu putina paine prajita. Apoi, la drum.

Iaci Foto: Costas Polinakis & Marian Chiriac

Porterii ne cara bagajele grele, in timp ce noi ducem in spate doar citeva kilograme, cu strictul necesar peste zi. Apa este extrem de importanta. La altitudine este vital sa bei cel putin trei litri pe zi, pentru buna aclimatizare.

Mergem pina aproape de ora 12, cind mincam de prinz la una din cabanele de pe traseu. Apoi, in functie de programul zilei respective, ne continuam drumul pina pe la ora 16, cind ajungem in locul de innoptare. Masa de seara – e cea mai consistenta: supa de usturoi, legume, paste sau specialitati locale; carne, rar, si doar de la conserva – si imediat apoi se merge la culcare.

La prima vedere, programul e lejer, insa din cauza altitudinii orice drum de citeva ore pare mult mai lung. Pasii sunt mai greoi, respiratia mai sacadata. Urcam treptat la 3.800, 4.000, 4.300 de metri.

Rutina, multa rutina, intrerupta doar de varietatea tulburatoare a peisajului. Sau de lucruri neprevazute...

Nu aveti de unde sa il stiti pe Sasha. Era un barbat la vreo 40 de ani, mediu de inaltime, cu un par negru si o fata aspra. Venea de la marginea Siberiei, dintr-un orasel in apropiere de Irkutsk. Nu stia boaba de engleza si, cum eu imi mai aminteam vreo citeva zeci de cuvinte din rusa invatata in scoala generala, am incercat sa vorbim. Am folosit destul de mult si mainile, dar ne-am inteles totusi.

Sasha era intruparea stereotipului de “soldat sovietic”: imbracat sumar, cu pieptul in vint, carind mereu cu el un rucsac mult mai mare decit parea necesar, pasea mereu apasat si parea sa nu oboseasca vreodata.

La Dingboche, pe la 4.410 m altitudine, era ceata deasa. Abia vedeai la citiva metri in fata, asa ca am decis sa renuntam sa urcam pina in virful muntelui “programat” pentru acea zi. Sasha a zis insa ca el mai vrea sa mearga si ca se descurca singur. Insa nu s-a mai intors.

Dupa ce l-au cautat ore intregi, dar si in zilele urmatoare, nepalezii au decis ca orice cautare este inutila.

“Ke garne?” este poate expresia cea mai folosita in viata de zi cu zi, in Nepal. “Ce sa faci?” ar insemna in traducere. “Ke garne” exprima o filosofie de viata, o acceptare a destinului asa cum este, chiar si atunci cind e mai greu de acceptat. Va urma...