Povestile Irakului - Episodul X: If they move, shoot them!

de Catalin Gombos     HotNews.ro
Sâmbătă, 12 iulie 2008, 0:24 Actualitate | Esenţial

Catalin Gombos
Foto: Hotnews
22 mai 2004, seara. Imi verific e-mailul la unul dintre computerele din lobby-ul de la Al Fanar. Mascota hotelului, un papagal tinut intr-o cusca langa receptie, dialogheaza cu televizorul. Din cand in cand, papagalul tace si atunci fluier putin pentru a-l provoca.

Usa hotelului se deschide si incep sa intre militari americani inarmati pana in dinti ...unu, doi, trei...nu se mai termina. Receptionerul le iese mirat in intampinare. Toti cei de la internet suntem jurnalisti, asa ca ne ridicam si noi, curiosi. Un ofiter ii comunica receptionerului ca cineva din hotel strigase, de la balcon, lozinci in favoarea lui Muqtada Al Sadr; este perioada in care armata Mehdi se lupta cu fortele americane si Muqtada e dusmanul.

Receptionerul incearca sa ii explice ca nu avea cine, intrucat toti clientii sunt oameni de afaceri sau jurnalisti straini. Mai multi militari au pornit deja catre etajul de unde auzisera vocile. Ofiterul il intrerupe pe receptioner si, inainte de a urca, le ordona la doi militari sa ne pazeasca. Nu avem voie sa parasim hotelul, sa urcam in camerele noastre de la etaje, sau sa ne folosim telefoanele sau internetul. "If they move, shoot them" le mai zice ofiterul celor doi soldati inainte de a pleca.

Grupul din lobby se ingrosase, intre timp, si cu cativa angajati irakieni ai hotelului. Nu pricepeau ce se intampla si, cum eram singurul care vorbea ceva araba, imi cer explicatii. Americanii care ne pazeau devin nelinistiti si ma intreaba ce tot vorbim. Le turui ca nu facusem decat sa le descriu situatia irakienilor, apoi ma intorc catre acestia, care incepusera sa se enerveze si vroiau sa urce in restaurantul de la mezanin, pentru a-i convinge ca nu-i o joaca si ca risca sa fie impuscati daca nu stau linistiti.

***

Stiam din proprie experienta cat de scrupulosi pot fi unii dintre militarii americani atunci cand trebuie sa urmeze un ordin. Cu patru luni in urma, fusesem retinut pentru o noapte de o patrula, dupa ce irakienii care pazeau hotelul deschisesera, dintr-o confuzie, focul inspre masina in care ma aflam. Ofiterul care ma interogase pricepuse rapid ca sunt doar un jurnalist care avusese ghinion si m-a lasat alaturi de soldatii din garda.

Am stat la povesti toata noaptea. Eu le-am descris Romania, reusind chiar sa il determin pe unul sa imi promita ca o va vizita, ei mi-au spus cate ceva despre viata lor... In marea majoritate erau niste pusti care se inrolasera pentru a obtine diferite avantaje, in nici un caz pentru a merge la razboi.

M-a pus pe ganduri faptul ca, de fiecare data cand aparea la postul de paza cate un militar, presupunea, vazandu-ma cu hainele acoperite de sange si capul bandajat, ca sunt sub arest. Doar dupa ce colegii lor le spuneau "He's cool" deveneau prietenosi. La fel s-a intamplat si cu irakienii care lucrau in baza; ma intrebau direct in araba ce e cu mine, cu o intonatie care parca dorea sa spuna, putin dojenitor, "ce-ai facut, mai, tampitule?!".

Dimineata, un ofiter mi-a spus ca o patrula ma va duce inapoi la hotel. Cumva, comandantul patrulei, un sergent pistruiat, a inteles ca sunt prizonier si ca trebuie sa ma predea comandantului garzii complexului de hoteluri. I-am zis ca sunt jurnalist, nu prizonier, a zambit, "Oh, OK", mi-a strans mana si s-a suit in Humvee la volan, dupa care a anuntat prin statie, "patrula X formata din doua vehicule, 6 oameni si un prizonier e gata de plecare".

Inainte de a porni motorul si-a pus M16-ul langa el, apoi i-a spus soldatului din dreapta sa, un indian care mai mult ca sigur ca inca nu avea cetatenia, ci doar Cartea Verde. "Ai grija sa nu atinga arma". Bineinteles ca, in clipa in care a mentionat cuvantul "arma", am privit catre M16. Indianul m-a vazut si, cu un accent puternic si o voce putin panicata, i-a comunicat pistruiatului ce facusem.

Acesta i-a zis scurt: "daca face vreo miscare, impusca-l". Evident ca tot drumul am stat cat de lipit am putut de geamul Humvee-ului. Ajungem in apropierea destinatiei si trecem pe langa Al Fanar. Ma misc foarte greu din cauza accidentului asa ca il rog pe militar sa opreasca masina si sa ma lase acolo. Refuza. El stie ca trebuie sa ma predea sefului dispozitivului de paza.

Ajungem acolo, acesta confirma ca nu sunt prizonier si ma pune intr-o alta masina care pleca in directie opusa. Le ordona sa ma lase la masina mea, parcata la 50 de metri de hotel. A fost inutil sa le explic militarilor ca destinatia mea era hotelul; au trecut pe langa el si m-au debarcat  unde li se spusese.

***

Situatia in lobby se tensioneaza si mai mult atunci cand Sigurd, jurnalist norvegian, realizeaza ca mai are doar cateva minute pana cand trebuie sa intre in direct cu o televiziune din Oslo. Americanii refuza sa il lase sa paraseasca hotelul. Intre timp irakienii, pentru care totul, inclusiv cel mai strict ordin, este negociabil, incearca sa ii convinga si ei pe militari, prin intermediul meu, sa ii lase sa se intoarca in restaurantul de la mezanin.

Decid ca e mai intelept sa le traduc americanilor doar pe sarite. Printre doua fraze in engleza, ma rog de irakieni sa nu mai stea langa scari si sa ia loc pe fotolii pentru ca nu mai dureaza mult.

Ofiterul care comanda plutonul coboara si ne spune ca misterul adeptilor lui Muqtada Al Sadr care tipasera si gesticulasera la ei s-a lamurit. O echipa a unei televiziuni franceze isi ascultase inregistrarile facute la o manifestatie anti-americana in acea dimineata. Cel care ascultase daduse volumul un pic cam tare; ceilalti, pentru a-l lasa sa lucreze, iesisera pe balcon unde avusesera o discutie in care gesticulasera cam mult. Asadar, ceva total nevinovat.

***

Bineinteles ca francezii dorisera sa ii provoace pe americani. Ne-am dat seama din ranjetele pe care le-au aruncat, mai tarziu, in sala de mese; ulterior nu au rezistat sa se si laude. Nu le-am spus celor din personalul hotelului ca francezii erau vinovati pentru incident, insa i-am sanctionat noi, excluzandu-i definitiv din grupul veteranilor din Al Fanar.

Nu facusera decat sa toarne gaz peste foc intr-o perioada in care relatia Al Fanarului cu militarii americani nu era foarte buna. Marul discordiei – enormul generator care, la 10 metri de postul de paza al americanilor, scotea un zgomot infernal si un fum negru si gros care ne sufoca chiar si pe noi, la etajele de sus, desi tineam geamurile inchise. Penele frecvente de curent electric insemnau ca, mai tot timpul, generatorul era pornit.

Americanii au inceput prin a le cere celor de la Al Fanar sa schimbe generatorul, dupa care s-au apucat sa il opreasca tot mai des, spunand ca sunt alarme si nu pot auzi eventualii atacatori. De fiecare data, cate o delegatie de jurnalisti mergea la militari pentru a ii convinge sa dea drumul la generator pentru ca trebuie sa ne incarcam laptopurile, telefoanele, acumulatoarele pentru echipament si este, oricum, mult prea cald ca sa putem sta fara aer conditionat.

"Acolo de unde vin eu nu era aer conditionat", mi-a replicat intr-o noapte un soldat cu figura de copil si accent sudist, alaturi de care ma asezasem sa fumez o tigara. Nu i-am mai raspuns, pentru ca tocmai imi spusese ca ii face placere sa fie in Irak si sa impuste teroristi.

"Razboiul generatorului" a durat cateva luni. Hotelul a cumparat un al doilea generator, mai mic si mai putin zgomotos, insa bineinteles ca acesta s-a stricat. Doar cand americanii au interzis definitiv folosirea generatorului mare au gasit si cei de la hotel o solutie pentru a ne asigura, totusi, curent electric, fara sa ii mai afume pe militari.

***

Ofiterul ne spune ca, in ciuda explicatiilor francezilor, doreste sa cerceteze tot hotelul. Acum avem voie sa ne folosim telefoanele, insa suntem preveniti, din nou, ca daca incercam sa urcam in camere, vom fi impuscati. Ofiterul i-a cerut apoi receptionerului sa ia cheile de rezerva si sa il insoteasca.

Militarii care ne pazesc se relaxeaza, la fel si irakienii, care sunt lasati sa se intoarca in restaurant. Sigurd incearca sa prinda legatura cu televiziunea la telefon. Dupa cateva minute, de sus apare un soldat. Cateva usi au fost sparte la ultimul etaj pentru ca nu s-au gasit rezervele, asa ca ofiterul a decis sa ne permita sa urcam cu propriile noastre chei si sa asteptam fiecare in camerele noastre.

Pana acolo ne insotesc doi militari, unul in fata si celalalt in spate. La fiecare cotitura, primul le striga colegilor amplasati in dispozitiv de lupta sa nu traga.

Exista doua versiuni privitoare la ceea ce s-a intamplat in acea seara in hotel. Americanii sustin ca au spart doar usile la care nu s-a potrivit rezerva. Angajatii irakieni ai hotelului ni s-au plans, insa, ca militarii nu au avut rabdare sa astepte ca receptionerul sa o caute in gramada de chei si ca, in cele din urma, au fost sparte 40 de usi, tot atatea cati militari americani fusesera in hotel. Probabil adevarul se afla undeva la mijloc.

Iata ce am vazut eu:

Odata ajuns in camera, am lasat usa deschisa si m-am postat pe un scaun in dreptul acesteia, intrucat vroiam sa fiu observat de la bun inceput de militarii care trebuiau sa vina, nu sa ii surprind de dupa colt. In fata si pe stanga vedeam camerele vecine. La un moment dat, inainte ca echipa de cautare sa ajunga, doi militari americani s-au postat in dreptul celor doua usi. Au asteptat putin, apoi s-au intors catre ele si le-au spart, cu cate o lovitura de picior.

Dupa cateva minute a aparut si echipa de scotocire. Ofiterul si doi soldati intra in camera mea. Nu ating nimic, doar verifica daca mai e si altcineva. Ofiterul ma vede ca il privesc lung, asa ca ma intreaba, prietenos "What’s wrong?". ii spun ca nu imi place deloc ceea ce se intampla. Imi raspunde ca nici lor, insa eu, cel putin, ma voi putea relaxa cu o bere dupa ce se va termina totul.























2688 vizualizari

  • 0 (0 voturi)    
    sa dea dracii (Sâmbătă, 12 iulie 2008, 1:46)

    sadwank [anonim]

    Ma Cataline, n-ai putea tu sa reiei toate povestile astea intr-o carte? Sa descrii mai in amanunt fetze, expresii, priviri, gesturi? E pacat, pe bune, sa arunci 2-3 fraze acolo si gata.
    Uite, eu ma gindesc la francezii aia; mi-a pica fisa de prima data ca au facut-o dinadins. Cum erau ei? Inalti, blonzi, pitici, peltici? Se vedea asa pe fata lor ca vor sa braveze sau din contra, au facut-o din prostie? Si ma gindesc la arabii care voiau sa se intoarca in restaurant. Sint sigur ca aveu un motiv, care e ala? Se ardea friptura? Se oprea apa si trebuiau sa spele vasele? Ce naibii, nu ne lasa cu ochii in soare.
    • +1 (1 vot)    
      un fel de raspuns (Sâmbătă, 12 iulie 2008, 14:55)

      semaca [anonim] i-a raspuns lui sadwank

      Subscriu si eu la ideea ca ar iesi o carte foarte buna daca toate materialele ar fi reunite la un loc, mai ales ca din ce in ce mai rar dai peste un povestitor cu stil simplu, direct, fara isterii ieftine sau melodrame de 3 lei, totusi capabil sa descrie realitatea si mai ales sa te transpuna in mijlocul ei, o specie de jurnalist din pacate din ce in ce mai rara pe la noi.

      In ce priveste situatia descrisa de el mai sus, situatia dintr-un hotel populat cu jurnalisti, e clasica. In sensul ca se impart in doua categorii. Unii, pot ajunge sa se simta "uitati" acolo de catre redactiile lor, au timp sa descopere cu ce se confrunta, isi fac o imagine clara, relateaza corect, invata sa se adapteze la situatia din teren, invata ce sa faca si mai ales ce sa nu faca, fara eroisme si bravade inutile.
      Categoria a doua este tagma istericilor. Istericii au de regula la dispozitie o saptamana maxim sa scoata un material "tare", aparitiile lor sunt teatrale iar "pericolul ii pandeste la fiecare pas", este tagma celor care nu vor invata niciodata ce NU se face cand te afli intr-o zona sensibila. De cele mai multe ori din greselile unor astfel de specimene au de suferit si cei care-si vad de treaba lor, cum s-a intamplat si in situatia de mai sus. Din pacate presa de pretutindeni e plina de idioti d-astia care tin neaparat sa se intoarca acasa ca niste veterani de razboi, punandu-se in pericol inutil pe ei si pe cei care au nenorocul sa se afle langa ei.

      Cat despre restaurant, daca ai fi chelner intr-o tara cum e Irakul, unde fiecare dolar conteaza, se intelege ca vei dori sa fii lipit de restaurantul de unde iti vine malaiul :))
  • 0 (0 voturi)    
    De acord (Sâmbătă, 12 iulie 2008, 16:27)

    Ali [anonim]

    Sadwank chiar are dreptate şi am observat ca multi din cei care-l citesc pe Gombos il indeamna sa scrie nabii o carte pentru ca textele sunt pur si simplu peste cam tot ce ne ofera media noastra de tot rasul.
  • 0 (0 voturi)    
    de departe cea mai buna colectie de pana acum (Sâmbătă, 12 iulie 2008, 16:35)

    ovidiu [anonim]

    Ati gasit in sfarsit ceva cu adevarat de calitate.
    Subscriu la ce s-a scris mai sus.

    Am citit carti mai proaste, scrise de sciitori "consacrati".
    E SCRIS BINE!

    Lasati pamfletele, vezi povestea bancherului si a secretarei. :)

    Am citit cu sufletul la gura pana la capat, mai ales ca am avut un coleg care a lucrat anul trecut acolo si din cate am auzit cam asa este in Irak.
    • 0 (0 voturi)    
      scrie (Joi, 17 iulie 2008, 17:31)

      d valah [anonim] i-a raspuns lui ovidiu

      Scrie omule o carte.. sau daca n-ai timp, pune toate chestiile astea intr-o publicatie electronica.. sa poata fi descarcata si citita... poate fi si un bun material didactic. Ai un stil placut si direct... Astept cu placere fiecare articol .. bafta.


Abonare la comentarii cu RSS





Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version