Un jurnalist fara adapost despre viata pe strada

de     Decat o Revista
Miercuri, 17 februarie 2016, 16:04 Actualitate | Esenţial

Radu
Foto: Bogdan Dinca
​Un fost ziarist, despre supraviețuire, hrană, boli și relații umane în lumea oamenilor fără adăpost.

La început de februarie, Radu a împlinit 50 de ani. A plecat de acasă în seara ultimei zile din 2011, la ora 19.00, după cum avea să îmi povestească ulterior. După exact trei ani, timp în care a locuit cu chirie sau în adăposturi improvizate prin câteva orașe din țară, a devenit „vagabond” în București, pe 1 ianuarie 2015. În acest text, Radu povestește ce înseamnă să fii pe stradă.

De Radu Calomfirescu
Introducere și fotografii de Bogdan Dincă


L-am cunoscut pe Radu acum două luni,. Se adăpostea la „hotel”, o clădire abandonată pe malul lacului Floreasca. Scări întunecate, acoperite de fecale, betoane, unghiuri drepte, plastic colorat în apă, sunetul șobolanilor căutând de mâncare. Se aflau acolo, însă, patru saltele, o adevărată binecuvântare pentru boschetarii (așa cum își spun ei) obișnuiți să doarmă pe scândurile tari ale băncilor. Ne-am întâlnit două săptămâni mai târziu pe holurile de la Samusocial, un ONG care sprijină oamenii fără adăpost din București. Am vorbit aproape jumătate de oră și m-a surprins tonul lui blând, liniștit, un pic stingher, neașteptat pentru fizicul de fost jucător de rugby. „Nu prea sunt obișnuit cu viața asta”, mi-a spus. „Nu-i a mea, în primul rând. Nu sunt făcut pentru așa ceva. Alții se mândresc cu 25 de ani de boschetărie.”

La început de februarie, Radu a împlinit 50 de ani. A plecat de acasă în seara ultimei zile din 2011, la ora 19.00, după cum avea să îmi povestească ulterior. După exact trei ani, timp în care a locuit cu chirie sau în adăposturi improvizate prin câteva orașe din țară, a devenit „vagabond” în București, pe 1 ianuarie 2015.





„Între ’92 și ’97 am lucrat în presă”, mi-a spus. „Făceam politică, acreditat la Guvern, la Parlament, recepții. Am scris și la sport. Aveam o garsonieră pe atunci, am vândut-o și am plecat de la ziar, am zis băi, îmi deschid firmă. Am tocat banii mărunței, ca pe salată. M-am angajat după aia depanator de periferice, imprimante, copiatoare… Am plecat și de acolo, am zis iar că fac o firmă singur, aiurea, o nebuloasă mare, totul stropit cu alcool. M-am gândit permanent la ceva mare și a ieșit mereu un fâs. Am vândut apoi și a doua casă, m-a lăsat nevasta și de-acolo s-a prăbușit totul. Treaba e, bineînțeles, clasică, o viață dezordonată, alcool și poate prea multă încredere în sine. Am copil, are 23 de ani, nu vreau să mă vadă, de-asta mi-am lăsat și barbă, să nu fiu recunoscut.”

Înainte să ne despărțim, îi propun să găsim o cale să punem în cuvinte experiențele lui, să ținem legătura prin telefon și prin e-mail. Mă gândeam că ar fi mai ușor de înțeles ce se întâmplă cu oamenii din stradă dacă îl las pe unul dintre ei să povestească. (Radu avea atunci o tabletă, cel mai valoros obiect al lui, pentru care economisise bani toată vara și care urma să ne țină în contact. Între timp, i-a fost furată, dar a reușit să cumpere alta în ajunul Crăciunului, la ofertă.)

Știam de câțiva ani o cifră constantă de 5.000 de oameni fără adăpost în București. Autoritățile contestă numărul, aducând în discuție o cifră mult mai mică, undeva în jur de 1.500 de oameni, însă aceștia sunt cei „înregistrați”, sub o formă sau alta. Adevărul e că nimeni nu știe exact câți oameni sunt pe stradă. Sunt în general bărbați, un procentaj mic de femei și uneori, familii întregi. Cei mai mulți devin, ca Radu, trec prin transformări mai mult sau mai puțin dramatice de statut social, însă am întâlnit și copii care se nasc fără adăpost și își trăiesc viața într-o clandestinitate tulbure. Lor li se cere un lucru greu de făcut de către mulți dintre ei: să își dorească să fie recuperați.

Într-o cercetare a Direcției Generale de Asistență Socială a Municipiului București, mai mult de jumătate din oamenii străzii vorbesc despre „copilărie nefericită”. Pentru a dori cu adevărat să participe într-un proiect de reinserție socială, omul de pe stradă are nevoie de ajutor, pentru a depăși traume pe care upper middle class-ul le tratează la psiholog.

Pe măsură ce încercam să aflu mai multe despre oamenii fără adăpost, sistemul se desena din ce în ce mai întortocheat. Vieți în tonuri neplăcute, greu de privit, boli, dependențe, lipsă de educație, inadecvare socială, lipsa oricărei perspective, toate într-un melanj obscur de legi incomplete, salarii mici, instituții izolate, responsabilități incerte, ONG-uri fără resurse și oameni inimoși care încearcă să salveze lumea.

Încercam să strâng povești individuale, să înțeleg mai bine. Radu era însă reticent. În primul e-mail pe care mi l-a trimis, la început de ianuarie, din adăpostul în care se refugiase între timp, scria: „[Este] dificilă o abordare incisivă, marșând pe frustrările defavorizaților, cauzate de diversele încălcări ale drepturilor individuale. Din două motive evidente, spun eu: 1) fiind vorba de oameni asistați social, tendința cvasiunanimă este de a considera că este, oricum, prea mult ce face societatea în această privință; 2) boschetarii înșisi sunt cei ce se descalifică în fața opiniei publice, prin comportament, obiceiuri, fapte dezagreabile. Societatea tinde să ignore o problemă pe care nu este pregatită să o rezolve.”

Nu puteam să îl contrazic. Combinația acestor doi factori, alături de lipsa de resurse (în primul rând umane, nu financiare) și de lipsa presiunii publice pe acest subiect, face ca soluțiile în cazul oamenilor fără adăpost să întârzie să apară.

În același prim e-mail, Radu spunea totuși că rezolvarea începe prin înțelegere. De aceea, cred că scrierile lui trebuie citite.

– Bogdan Dincă






Strada absoarbe omul cu totul. Pe strada toti oamenii seamana, impart aceeasi cale si aceiasi lege de deplasare. Daca esti printre cei pentru care casa si strada se contopesc, ai sansa de a fi nimeni, dar un nimeni desavarsit. Eticheta te recomanda la tot pasul, te bucuri de avantaje pe care nu ti le-ai dorit vreodata si de „respectul” acordat categoriei din care ai ajuns sa faci parte. Toate sunt valabile in cazul meu si a altora asemeni mie, care printr-un concurs de imprejurari au ajuns sa traiasca pe strada, dupa ce au avut un trai normal.

Chiar daca decaderea a durat ceva vreme, chiar daca varianta strazii se contura ca un lamentabil sfarsit al unui declin pe care nu am stiut a-l impiedica, chiar daca am avut timp sa ma obisnuiesc cu ideea, socul a fost semnificativ.

Motivele pentru care am ajuns asa, le-am inteles dupa faptul implinit.

Mie mi s-a intamplat atunci cand am pierdut ultima slujba permanenta (dupa ce, tot ceea ce avusesem irosisem fara rost). Obosit fiind de cautari, lipsit de resurse, am plecat „in lume”, incurajat de bautura care mi-a fost cel mai bun prieten in acel timp. M-am trezit deodata singur intr-o lume noua. Fara nici un sprijin. Toti cei pe care ii indepartasem cu voie sau nu, nu ma mai cunosteau. Primul gand a fost sa imi inchei socotelile, convins fiind ca urmeaza o existenta mult mai usoara dupa… Doar ca cine e nascut in zodia esecului, de esec are parte. Mi-am spus ca asa vrea Dumnezeu. Si daca El ma vrea pe lumea asta, sunt si eu dator sa incerc. Mi-am impus sa invat cum sa supravietuiesc.

N-am putut deveni tabula rasa, pentru a implementa o noua conduita. Aveam vii, obiceiurile dinainte. Desigur, mi-am spus ca pot trai in sanul naturii, ca pustnicii. Am incercat, dar n-am putut. Am mers apoi la tara, am fost caprar mai bine de un an, dar e o munca de uzura pentru care trebuie sa ai chemare. Or eu, in afara de iubirea de animale si o anumita putere de munca, nu aveam acea dedicare indispensabila. Am revenit „la oras” unde am reusit sa gasesc de lucru, doar ca necalificat si cu ziua. A fost perioada in care am avut timp sa vad ce s-a petrecut cu mine.

Mi-am construit un sistem de supravietuire bazat pe ideea ca sunt pe front, intr-o campanie imaginara din care trebuie sa ma intorc viu. Si cam asa si este, lipsesc doar luptele cu arma in mana. Unde sa ma intorc mi-am pus problema mai tarziu, cand am inteles ca nu pot scapa usor. Imi aminteam despre experienta avuta cu nu mai mult de 2-3 ani in urma: cunoscusem intamplator un homeless, plimbandu-ma prin parc. Om pe care l-am admirat la acea vreme pentru resemnarea demna cu care-si accepta viata. Mi-amintesc cum il ajutam din cand in cand si ma rascolea ideea as putea ajunge la fel.

                                                                                          *






Viata pe strada exclude orice confort fizic. Pericolul cel mai mare este sa te obisnuiesti asa. Consecinta cea mai vizibila din unghiul de vedere al cetateanului, este ca cel care s-a obisnuit asa, isi ia libertatea de a face orice, oriunde si oricand. Deranjant si in multe cazuri degradant, asta atunci cand nu e ilegal. Am invatat la randu-mi sa sa ma apropii de tomberoane, in care aveam sa gasesc multe lucruri valorificabile sau intrebuintabile. Cei versati sunt cei mai productivi. Unde mai pui ca se gaseste si o cantitate considerabila de alimente, unele chiar sigilate in ambalaj, poate expirate. Personal nu m-am putut obisnui cu ideea de a ma hrani de la ghena, cu toate ca multi o fac. Nu spun ca nu am mancat si eu, doar ca nu mi-a intrat in obicei.

Am am ales la inceput varianta pomenilor, la cimitire sau la biserici. Atunci cand se imparte capeti pachete cu hrana pentru cel putin 2-3 zile. Este cumplit sa te vezi primind de pomana mancare haine sau bani, dupa ce o viata intreaga ai privit cu mila la cei carora poate le-ai dat candva. In cazul meu, ma simteam foarte jenat si vinovat ca eu nu ma intrecusem cu milosteniile in anii de avutie. Mediul acesta m-a facut sa ma apropii de cuvantul scris al lui Dumnezeu.

Au fost clipe in care credeam ca ma bate Domnul pentru pacatele de a fi tulburat vieltile celor apropiati candva si de a-mi fi ruinat propria-mi viata. Cu toate ca am fost un pasionat cititor al bibliei, acum ma simteam neputincios in a intelege ce e credinta si la ce ajuta ea. Incet m-am apropiat de biserica, la care nu mergeam decat la ocazii. Niste preoti m-au cooptat sa lucrez munca tot necalificata la biserica la care slujeau. M-au platit, dar neavand acte, nu m-au putut angaja.

Am omis sa spun ca ptintre primele contacte cu lumea vagabonzilor este furtul. Atunci cand te vad ca esti novice, nu ai prieteni, smecherii te fura. Asa am ramas fara orice act personal. Mai nou, luandu-ma dupa Smiley care a pierdut bluetinul, de nu mai stie ce-i cu el, as zice ca nu-i mare scofala. Dar nu-i asa. Oricat ai vrea sa te angajezi, nu se poate. Aici incepe circul recuperarii identitatii. In situatia de vagabond, te opresc toate patrulele. Te identifica dupa CNP. Nu esti urmarit de justitie, sau prins in flagrant cu cabluri furate, pa. Nu inainte de a te ameninta cu amenda in caz ca nu ai acte data viitoare. E un intreg balamuc ca sa intri in legalitate.

Prin cunostinte am gasit un ONG, care m-a ajutat sa-mi fac o carte temporara de identitate. Doar atat va spun, daca nu ai un domiciliu, dar ai norocul sa-ti primeasca cererea, se face o ancheta in locul pe care declari ca-l frecventezi, ancheta care sa releveze ca tu poti fi gasit intr-adevar acolo. De cele mai multe ori raspunsul e negativ. Eu am reusit cu interventie din partea ONG-ului de care am amintit.

                                                                                          *

Vara am dormit in parcuri. Intotdeauna la vedere. Cei cu experienta cauta locuri ascunse, dar asta nu-i scuteste de furturi. Partea cea mai rea e ca, furat fiind, vagabondul se jura pe familia lui ca va proceda la fel in orice ocazie se va ivi. Asta e un fel de justificare a unui comportament inainte si constient asumat. Si uite asa se fura oamenii intre ei. Si ciorapii gauriti se fura doar de dragul gestului si in numele legamantului facut. In zona garii umbla vorba ca daca atipesti, instantaneu dispare si banca de sub tine. Si in mare asa si este.

O consecinta imediata a lipsei conditiilor de trai este agravarea unor mai vechi afectiuni si aparitia altora noi. Cand nu ai asigurare si nici acte, nu te baga in seama nici un medic din sistemul sanitar de stat. Samusocial din Romania, ONG-ul despre care am mai vorbit, ofera asistenta medicala si medicamente de uz general, in mod gratuit. Pe strada, daca nu ai putere sa alergi, esti mort. Cu igiena corporala stau lucrurile cam la fel. Unele organizatii ofera baie si o masa, gratuit, pentru defavoriati. Am valorificat materiale reciclabile, diverse obiecte, am primit ajutor de la trecatori sensibili la aspectul meu exterior si am trait.

Am invatat sa ma multumesc cu putin. Mi-am transferat intreaga energie intelectuala spre redescoperirea, explicarea si clasificarea unor adevaruri care imi scapau ca apa din cosul de nuiele. Printre notiunile pe care nu le-am inteles si care nici nu se grabesc sa mi se dezvaluie, este aceea de iubire. Despre care atat de mult vorbeste Mantuitorul in biblie. Cu cat am cunoscut mai mult cu atat mai putin am inteles. Cert este ca am adoptat un model de comportament cu orientare spre perceptele crestine, model care m-a ajutat enorm. M-am impacat cu propria-mi constiinta si cu destinul. De acum nu mai am ganduri de marire, numai de supravietuire. Imi doresc ca in vremea ce mi-a mai ramas, sa reusesc sa-mi rascumpar pacatele vietii si sa ajut pe altii sa nu faca greselile mele.

                                                                                          *

Vara a fost timp de hoinareala, fara obligatii. Toamna suportabila. Iarna? Pune la incercare rezistenta si ameninta sanatatea. Speranta de viata scade cu cat anii petrecuti in strada sunt mai multi. Asadar multi aleg sa se adaposteasca in stabilimentele dedicate acestui scop. In Bucuresti exista felurite astfel de institutii. Felurite spun, dupa cei care le ofera. Cele mai multe sunt ale primariilor. Sunt si unele adaposturi ale unor oganizatii religioase, dar au putine locuri. Toate insa, au reguli si impun restrictii. Asta ii tine departe pe cei libertini care continua sa doarma in locuinte improvizate; se infofolesc in haine groase imbracate de-a valma dar rezista frigului. Eu, pentru ca am dormit aroape jumatate de secol patul meu, nu ma incumet (nu sunt un temerar) sa stau in afara.

Atunci cand e ger, politia aduna toate persoanele care admit adapostirea, si le inghesuie in adaposturile de urgenta. In aceste zile grele, din ratiuni umanitare, se permite sederea permanenta, spre deosebire de zilele fara atentionari meteo, cand se permite accesul seara si se face evacuarea dimineata. Aceste adaposturi in regim de urgenta, nu presupun o verificare celor admisi. Adica intra oricine dupa declararea identitatii. Preventia sanitara este din capul locului limitata, rezumandu-se la un control vizual sumar si la declaratiile fiecarui solicitant. Astfel pot intra fara opreliste persoane cu TBC si cu alte afectiuni contagioase. Sa nu spuneti ca ati auzit de la mine, dar intra multi cu pediculoza sau/si scabie. Atat de riguroasa este selectia primara. Spun primara, pentru ca urmeaza controlul in dormitor, facut de cei care se afla deja inauntru. Cei depistati cu paduchi sunt tunsi, rasi, spalati si schimbati, iar cei cu raie izolati in camere speciale. Cei care scapa raman focar de infectie. Asistenta medicala, se rezuma la fasa, iod si crema de galbenele.

Cei de la caminul de noapte sunt din mai toate generatiile, au felurite ocupatii, diverse istorii personale si cam toate nivelurile de educatie, cu o concentratie mai mare spre limita inferioara. Daca trec de controlul antidoping, intra; daca nu, pot fi tinuti o vreme, la poarta, in carantina. La testul pentru alcoolemie m-am referit.


                                                                                          *





Am intalnit oameni ce au un vocabular activ de maxim o mie de cuvinte, 500 fiind invective, dar si oameni cu un anumit rafinament. Sunt parcagii, cei care cer bani pentru dirijarea in parcari publice, cersetori, constructori si salahori, sterpelitori, adunatori de deseuri, posesori de pensii de varsta sau de boala.

Fiind admis mai timpuriu (la mijlocul lui decembrie 2015), am gasit un loc bun si il pastrez si in momentul cand scriu aceste randuri. A venit vremea gerului si adapostul s-a suprapopulat. Stau cate 3 oameni in 2 paturi. Se doarme si sub paturi. Exista camera de “curati”. Exista cealalta camera pentru “murdari”. In prima camera (cam 60 de locuri) stau asistatii selectionati. In cea de-a doua, mai incapatoare (80 de locuri) stau amaratii, aici sunt distribuiti si cei batrani care ar trebui sa poarte scutec, dar nu au. Invalizi, bolnavi cronic, care ar trebui asistati medical.

Adapostul de urgenta este atent izolat de restul cladirii in care se afla. Aceasta mai gazduieste sectiuni permanente pentru persoane varstnice, adica un fel de azil social; o sectiune temporara pentru bucuresteni in cautare de o locuinta permanenta si o sectiune pentru familii defavorizate. Curatenia in dormitoarele homeless-ilor o fac beneficiarii insisi si e o chestiune in primul rand de bun simt. Doar ca oamenii au obiceiuri specifice, fapt din care decurge imposibilitatea mentinerii unui aspect ingrijit al camerelor. Se ofera mancare de 3 ori intr-o zi de adapostire permanenta. Atunci cand stai doar in timpul noptii, primesti o masa, seara. Masa se serveste in dormitor, oamenii fiind siliti sa manance pe genunchi, pe paturile in care dorm. Faramituri, pete, mirosuri combinate de ciorapi si ciulama. Lingurile, de unica folosinta, se refolosesc. Castroanele trec de la o persoana la alta, nespalate. Nu pot incheia paragraful fara sa spun ca este interzis accesul in dormitor cu hrana de afara. Agentii de paza sunt oameni si mai inchid ochii uneori, la acces.

Limbajul folosit pentru comunicare este unul licentios si provocator. Manelele revarsate din telefoanele „pricopsite” acopera zornaitul zarurilor pe cutia de table. Pe un pat, un om face o criza de epilepsie, un altul il musca de degetul mic, iar trei tineri au o disputa materiala in celalalt capat. Inainte de culcare, se mai aude o ultima amenintare cu bataia si pana la raspuns adorm, strangand langa mine ce am de valoare, tableta care tine in contact cu lumea.

Primaria se mandreste ca nu mai mor oameni pe strada, de frig. Pozele postate pe Facebook prezinta oameni joviali, mutumiti de viata, sezand la mese festive, la diverse ocazii. S-au facut reportaje, au venit televiziuni, dar niciodata nu s-a filmat la adapostul de noapte. Cu exceptia unei singure asociatii neoprotestate, care aduce mancare, haine si tine un fel de predici stereotipe, dar moralizatoare, nimeni nu a auzit, sau nu vrea sa auda de boschetarii de la adapostul de noapte. Si cel putin unul dintre noi se alatura celor care sunt convinsi ca ne meritam soarta.


                                                                                          *

Toate obiceiurile cetatenilor obisnuiti se regasesc caricaturizate in societatea homeless (folosesc neologismul pentru ca atenueaza, prin sonoritate, starea pe care o defineste). Revenind, nu e nimic extraordinar in mizeria pe care o lasa boschetarul dupa ce sade pe o banca. Este aceiasi mizerie pe care o lasa oricine, poate ceva mai multa. Societatea se vede pe strada. Ca sunt trecatori sau vietuitori fara de adapost, oamenii se aseamana atunci cand fac parte din multime si sunt la adapostul anonimatului. De aceea nu am pretentia ca toti cei ca mine sau altii sa sustina vreun demers pentru bun simt, pentru educatie spre buna convietuire.

Caracterul special al grupului defavorizat despre care vorbim, este cunoscut si recunoscut. Cu toate astea, la adaposturile primariei de care se vorbeste in aceste zile foarte geroase, pare ca nu s-a auzit nimic. Orice suma din bugetul public trebuie dramuita cuviicios. Concret, la adapostul care ma gazduieste si pe mine, instalatiile sunt vulnerabile, intreaga constructie fiind in pericol. Deunazi s-a produs o avarie, datorata nerespectarii unor reguli de catre locatarii insisi (carora nu le poti cere ce nu au de unde da) care a scos din uz tooaletele adapostului de urgenta. Nu insist asupra aspectelor de ordin igienico-sanitar. Remedierea costa suplimentar, pentru ca nu s-a prevazut din capul locului o dotare corespunzatoare.

Omul care traieste pe strada este un personaj trist. Escapada bahica il face sa uite si sa isi demaste personalitatea. Pentru ca face „bauta” pe strada, isi atrage oprobiul public. Dar toti care ridica piatra, uita ca strada este casa boschetarului si cu siguranta nu ar vrea sa ii ia locul. El traieste in propria lume, asurzit de lamentari si trudeste solitar pentru a capata libertate deplina si respect in mijlocul comunitatii. Se lupta pentru o sefie iluzorie, cu colegii alaturi de care traieste. Ambitiile lui sunt aceleasi cu ale tuturor membrilor societatii.

Mijloacele de exprimare difera. Lumea in care traiesc si eu, este eterogena ca si societatea care o tolereaza. Printre noi sunt unii care doresc sa scape de acest stigmat si altii care s-au obisnuit, se complac, asta ii face multumiti. Partea rea este ca lumea priveste pe toti oamenii fara locuinta, la fel, cu prejudecati generate si intretinute de acestia. Influentele anturajului ii fac pe toti homelessii prizonieri in lumea mica si multicolora in care fiecare lupta pentru el, ca in salbaticie. Asocierie sunt de conjunctura si nu se extind in prietenii reale. Trebuie sa ai forta si noroc ca sa iesi din marasm. Altfel, viitorul ti-e sablonat. O viata ratata si o groapa excavata in cimitirul necunoscutilor. ●

______________________________________________________________________________________

NOTĂ: Cu excepția unor pasaje care au fost scoase la editare, am păstrat scrierile lui Radu așa cum le-a primit Bogdan – de aici lipsa diacriticelor. Radu doarme, încă, la adăpost, iar ziua este pe stradă. Îl poți căuta prin asociația Samusocial, care va continua să-i publice scrierile, aici.


Material publicat în Decât o Revistă


Citeste mai multe despre   











Material prezentat de LIDL​

FOTO​ Incearca reteta saptamanii de la LIDL: Sorbet cu fructe de padure, o varianta mult mai putin calorica a inghetatei


Sorbetul este un desert racoritor pe baza de fructe, suc de fructe, apa si zahar, care desi aduce foarte mult cu inghetata, este o varianta mult mai putin calorica insa poate fi la fel de cremos si delicios! Folositi fructe congelate pentru ca sorbetul sa fie consistent si sa va racoreasca instant in zilele toride de vara.
10337 vizualizari
  • +5 (11 voturi)    
    Câte locuri erau la biserică? (Miercuri, 17 februarie 2016, 17:16)

    nick24 [utilizator]

    Unde e funcția socială la bisericii?
    • +3 (7 voturi)    
      in plus.... (Miercuri, 17 februarie 2016, 18:57)

      Codruta N [utilizator] i-a raspuns lui nick24

      ..."haine", etc.... donate de neoprotestanti, NU de BOR!!

      Personal, incepand de acum 3 ani oarecum "sistematic" (inainte rar si sporadic) am incercat sa donez haine si incaltaminte (uneori si alimente) la cateva biserici din oras. Majoritatea erau noi, nepurtate (prea mici sau prea mari), altele purtate putin dar in stare fff. buna, spalate etc. TOATE m-au refuzat, voiau bani!!

      Pana la urma am gasit totusi un preot, de la tzara, pe care il sun cand am mai multe de dat - si cand vine prin oras trece pe la mine si ia ce am de dat... Insa este doar un caz izolat! :(
  • +1 (1 vot)    
    infricosator (Miercuri, 17 februarie 2016, 17:37)

    DrInOrice [utilizator]

    Ca se poate ajunge astfel si ca societatea accepta asa ceva... Doamne ajuta sa se schimbe lucrurile in bine
    • +3 (7 voturi)    
      vinovatie (Miercuri, 17 februarie 2016, 18:09)

      nimrod [utilizator] i-a raspuns lui DrInOrice

      Societatea n-are nici o vina... Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga si-n traista. Cunosc si eu cateva personaje d'astea care cu doar cativa ani in urma nu ma suportau la vorba de izbutiti social ce erau si acu' sunt cel mai bun prieten al lor daca le dau cinci lei, la coltul strazii.
      • +1 (3 voturi)    
        Bube, mucegaiuri si noroi (Joi, 18 februarie 2016, 11:21)

        red.herring [utilizator] i-a raspuns lui nimrod

        De acord. Societatea nu are nici o vina ca omul isi distruge viata din cauza iresponsabilitatii, a dependentei de alcool si poate a unor probleme mentale netratate. Refuz sa ma simt vinovata pentru destinul acestui "jurnalist". Si titlul articolului este extrem de auto-indulgent : "Jurnalist fara adapost". Pardon? "Povestea unui fost jurnalist, care si-a abandonat familia de dragul alcoolului si a ajuns homeless" ar fi un titlu mai adecvat.

        Zau ca sint satula pina peste cap de reportaje cu puscariase lesbiene care isi scriu povestea, alcoolici dezradacinati, prostituate si drogati care isi scriu povestea, samd. Care exact este scopul acestor reportaje? Sa ma faca sa ma simt responsabila? Sa ma faca sa cunosc aceste segmente de populatie? Ei bine, esec in ambele cazuri: nici nu ma intereseaza, nici nu ma responsabilizeaza.

        Literatura, jurnalismul si, la fel de impresionabila cinematografie romaneasca actuala, pasionata de "bube, mucegaiuri si noroi" nu ma emotioneaza si nu ma face sa scot bani din buzunar pentru a cumpara ziarul, cartea, biletul de film. Mi-e lehamite, zau de mingiiatul pe cap al acestor categorii sociale, care merge mina in mina cu trecutul sub tacere al unor alegeri facute de oamenii astia inainte de a ajunge unde sint: alcoolul, drogurile, furtul, prostitutia, lipsa de educatie sexuala, fugitul de acasa, samd.

        Nu toate fetele abuzate ajung c-rve, nu toti jurnalistii ajung betivi, nu toti copiii din familii defavorizate ajung drogati. Pe de alta parte, daca unii ajung, si nu neaparat din alegere, ci din disperare sau din cauza unor probleme mentale, cred ca mai bine ar fi ca jurnalistii lui Peste prajit sa atace in mod sistematic tarele societatii (coruptia, furtul, lipsa de fonduri pentru asistenta sociala, lipsa de spitale specializate, lipsa de fonduri care sa sprijine educatia acestor grupuri si nevoile lor ), decit sa imi prezinte cite un caz disparat al vreunui fost jurnalist cu probleme de adictie si de adaptare la lumea din jurul lui
        • +1 (1 vot)    
          răspuns (Joi, 18 februarie 2016, 18:07)

          jeckyll [utilizator] i-a raspuns lui red.herring

          Îmi pare rău, dar pare că nu ați citit articolul. Haideți să încercăm să nu mai gândim în termeni de vină. Radu își asumă destul de clar greșelile din cauza cărora a ajuns pe stradă, nu e nici o încercare de a blama pe nimeni. Nu trebuie să vă simțiți vinovată pentru nimic.

          Este tristă însă, din punctul meu de vedere, mândria cu care spuneți "nu mă interesează". Invizibilitatea socială de care vorbesc atâția antropologi este efectul creat de exact această atitudine și este cu adevărat o boală pentru societate. Aveți, desigur, opțiunea de a pune mâna la ochi și de a ignora acești oameni, la pachet cu alte categorii sociale din zone de risc. Problema însă nu o să dispară, doar pentru că e ignorată. Nu ar fi mai bine să încercăm să o înțelegem și apoi să găsim, poate, o rezolvare? Nu știu despre dvs, dar eu îmi doresc să trăiesc într-o societate care își imaginează niște mecanisme pentru a-și ajuta oamenii, nu într-una care îi aruncă și le mai și strigă cât de vinovați și proști sunt că au ajuns așa.

          p.s. jurnaliștii lui Pește Prăjit scriu și fotografiază și despre subiecte structurale. Dar să știți că și acele subiecte pleacă tot de la povești individuale.


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI


Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri