O noua marturie a tragediei din clubul Colectiv: Din tavan cadeau stropi incinsi care imi ardeau crestetul capului / Am crezut ca am orbit, apoi m-am gandit: daca asta simt cei ce nu mai sunt?

de R.M.     HotNews.ro
Miercuri, 13 ianuarie 2016, 19:01 Actualitate | Esenţial

O noua marturie a infernului de la Colectiv a fost publicata miercuri pe Facebook de catre Alexandra Furnea. La doua luni si jumatate de la tragedia care a marcat sfarsitul de an in Romania, Alexandra povesteste drama din clubul bucurestean, de la neincrederea cu care au fost privite primele flacari pana la "flacara enorma, monstruoasa", careia "nu i-a scapat nimic si nu a disparut pana cand nu a mutilat tot ce a gasit in cale".

Iata  mai jos povestea acelei seri, relatata de Alexandra Furnea pe contul ei de Facebook:

"#colectiv prin ochii mei:

Deseori, inchid ochii si ma intorc in timp la ziua in care Alex Pascu a venit la sediul Maximum Rock Magazin pentru a discuta cu noi despre noul disc si despre concert.

In timp ce povestea, i se citea entuziasmul pe chip si, in acele momente, redevenea copil, iar dragostea sa pentru rock lumina, parca, toata incaperea. Alex era incarcat cu energie pozitiva si speranta. Formatia lui lucrase zi si noapte la disc si investise foarte mult, pentru a darui publicului roman un material cu adevarat exceptional.

Trairea lui era atat de autentica, incat nu aveai cum sa nu te molipsesti.

- Este un album al naibii de fain. Una dintre cele mai bune lansari metal ale ultimilor ani, serios! i-am spus, cu sinceritate.

- Crezi? Vai, sper! Am muncit enorm, am pus suflet. Ma bucur foarte tare ca va place! a raspuns el, peste masura de modest, temator cu privire la reactia oamenilor.

Faptul ca ascultatorii gaseau munca lui frumoasa, semnificativa, il umplea de o bucurie uriasa, care se vedea in ochii lui calzi, de om bun.

Alex a baut un suc in redactie, dupa care a luat-o spre casa. Se facuse tarziu. In cateva zile, urma sa aiba loc concertul de lansare si inca mai era multa treaba de facut.

Asa mi-l amintesc eu pe Pascu. Un tip inteligent, sensibil, cu simtul umorului, foarte bine-crescut si modest.
In seara show-ului, pe scena, era un star rock in adevaratul sens al cuvantului. Publicul era fascinat de el si de colegii lui de trupa. Sufletele noastre - ale fanilor, ale prietenilor, ale iubitorilor de rock - vibrau pe frecventa muzicii si se uneau cu cele ale artistilor. Nicio clipa nu am crezut ca noaptea se va transforma in altceva. Totul era atat de frumos...

Imi amintesc ca am zambit, in sinea mea, la vazul repeziciunii cu care primii oameni au parasit clubul. Consideram ca s-au pripit. De unde ma aflam, vedeam doar focul dintr-un colt al tavanului clubului, si nu mi se parea ca nu poate fi stins.

"Vor aduce extinctoare", imi spuneam. "De ce se grabesc asa sa plece?"

Cateva secunde mai tarziu, flacara a inghitit tot tavanul, cu o viteza ireala. M-a cuprins o teama naucitoare, bizara, si am luat-o spre iesire, nu inainte sa avertizez o prietena ca era cazul sa ne miscam si noi.

- Unde sa mergem? O sa cada peste noi tavanul! a tipat ea, cu un glas strident, pe care nu i-l cunosteam.
- Nu avem alta solutie! am raspuns, probabil cu aceeasi voce ciudata, incarcata de teama.

Insa oamenii speriati ne-au separat si nu am mai stiut una de cealalta. Am mers pana in dreptul caii de iesire, unde m-am blocat, la doar cativa pasi de container. Flacara de pe tavan se uniformizase si cobora spre noi. Cadeau stropi incinsi care imi ardeau crestetul capului, pe care mi-l protejam stangace cu mana dreapta. Caldura ce emana dinspre tavan era teribila si atunci am inteles cu adevarat semnificatia cuvantului "infernal".
Privesc in urma la momentele de cumpana din viata mea si parca niciodata nu m-am temut in mod real. In acea noapte am cunoscut FRICA. Am simtit de-a lungul timpului multe emotii inrudite cu ea, dar nici una nu s-a apropiat de ce era in sufletul meu in noaptea aceea, prinsa intre oameni, inaintand cu totii, incet, mult prea incet, spre o salvare incerta.

Se tipa necontenit, sfasietor. Un baiat urla ca moare, disperat sa se elibereze, strigand dupa ajutor. Nimeni nu ii putea oferi nimic. Muti sau cu voci sonore, asteptam toti acelasi ajutor, cu trupurile prada unei calduri vertiginoase, care ne sufoca. Toti voiam sa ne trezim dintr-un cosmar comun, in siguranta, intr-un pat cald, scaldati in sudoarea fricii, dar departe de aerul fierbinte, patrunzator, ucigas, care ne curma cu fiecare rasuflare.
- Doamne, nu poate fi adevarat. Nu e adevarat. Nu se intampla asta, repeta, ca pe o mantra intoarsa, un alt baiat pe care l-am zarit doar cu coada ochiului. Tremura, dar cred ca toti faceam asta.

In urma noastra, a celor ajunsi cu greu in partea din spate a containerului, inca foarte departe de iesire, se auzeau glasurile sugrumate de durere ale celor care ardeau. Flacarile isi terminasera descinderea cumplita si ajunsesera jos, intre oameni. Devorau si ucideau, pe ritmul macabru al tipetelor. Deja nimeni nu mai cerea ajutor...cuvintele nu mai insemnau nimic. Se topeau intr-un infern crud, nedrept, care nu putea fi saturat.
Din spate, s-a napustit ceva pustiitor, o flacara enorma, monstruoasa, care ne-a ars din crestet pana in talpi. Durerea aceea nu are nume, si nici termen de comparatie. Nu i-a scapat nimic si nu a disparut pana cand nu a mutilat tot ce a gasit in cale.

Imi simteam mainile incovoindu-se sub asprimea focului, spatele imi devenise o unealta de tortura iar ochelarii, din plastic gros, mi s-au topit in palme, stropindu-mi gatul si pieptul cu un lichid vascos, usturator. De durere, ne lasam cu totii jos ca niste marionete stricate, prabusindu-ne cu rani proaspete, deschise, in praf si funingine.
Moarte. Era cuvantul care imi poseda creierul si, in acel moment, m-am gandit la mama, care este vaduva. La suferinta ei si a surorii mele mai mari, la cei doi nepotei... Dar din ochi nu-mi puteau curge lacrimi, si oricum, chiar daca ar fi facut-o, nu ar mai fi stins nimic. Voiam sa se termine mai repede. Imi doream ca durerea sa inceteze. Nu mai auzeam nici tipete, nici rugaciuni. Focul inghitise totul.

Apoi, intuneric. S-a lasat peste noi ca o cortina macabra. Am crezut ca am orbit, apoi m-am gandit: daca asta simt cei ce nu mai sunt? Daca orice ar fi dincolo incepe cu bezna? A durat cateva secunde, care au parut infinite. Dupa aceea, de nicaieri, a aparut din nou lumina.

Cazusem, si nu ma puteam ridica oricat as fi incercat. Parca aveam picioarele din carpa. Ma sprijineam in mana stanga, dar am ridicat-o, pentru ca ma durea cumplit. Am intins dreapta spre o fata naucita, care se clatina, dar era in picioare.

- Te rog, te rog, ajuta-ma sa ma ridic, i-am spus, cu vocea gatuita. Te rog, te rog mult.

Ca si mine, avea mainile arse. De la umar, pana la antebrat, pielea tanara i se desprinsese de trup si arata ca o aripa deznadajduita, prea subtire pentru a permite zborul, cazuta de pe omoplatii unui inger. Chiar si asa, mi-a intins mana stanga si cand am dat s-o apuc, am vazut ca si dreapta mea arata la fel. Ni s-au lipit ranile si ne-am dat drumul. Durea prea tare.

- Iarta-ma... Iarta-ma... a soptit fata. Nu te pot ridica... Nu pot. Ma doare.

- Nu e bai, multumesc oricum, i-am raspuns.

Dupa mai multe incercari, m-am ridicat si mi-am continuat, alaturi de ceilalti, drumul spre iesire. Raniti deja, oamenii erau disperati sa scape. Incepusera sa se urce unii peste altii, inconstienti de gestul lor ucigas, captivi intr-o transa a neputintei. Fumul ne invaluia pe toti intr-un giulgiu sufocant, care facea ca fiecare gura de aer sa fie un chin.

Am cazut unii peste altii, la cativa centimetri de salvare. Doi baieti se suisera cu coatele peste mine si greutatea trupurilor lor ma asfixia.

- Va rog! Mor! Va rog! Ridicati-va! le spuneam, tot mai incet, cu glasul tot mai stins, aproape fara rasuflare. Nu mai intra nici un strop de aer. Durerea de spate se intetise sub presiunea corpurilor celor doi, eram strivita. Inca putin si mi-as fi pierdut cunostinta.
Mihai m-a recunoscut printre chipurile schimonosite de teama si de foc si m-a prins cumva de mainile ranite. M-a tras cu forta afara si am simtit cum genunchii mei au zgariat asfaltul. Aer. Respiram cu dificultate, iar mirosul intepator de fum mi se imprimase in plamani.

Am rostit, ametita, numele primei mele iubiri din adolescenta si am auzit vocea lui Mihai.

- Poti sa mergi?

- Nu, i-am raspuns, dar ma tradau pasii ciudati, impleticiti. Nu minteam. Chiar nu stiam ca pasesc.

Mihai m-a asezat pe o bordura si, pentru o clipa, m-am intins pe jos. Contactul dintre ranile mele si asfaltul tare m-a facut sa tip de durere. M-am ridicat si, cu ultimele puteri, am sunat-o pe mama.

- Mama, vino urgent la Bucuresti. Mama, sunt foarte arsa, vino, te rog, la Bucuresti, sopteam in telefon, cu vocea franta, printre lacrimi.

Mama plangea si ea, ma tot intreba ce s-a intamplat. Sarmana mea mama...

Ce s-a petrecut mai apoi vad ca prin ceata. Am iesit, ca o somnambula, doar pe jumatate treaza, in gang si am alergat dupa o ambulanta. Asa cred. Poate ma taram ca un melc. Dar acei cativa pasi mi s-au parut un adevarat maraton. Am urcat in masina, alaturi de o prietena de suflet, care nu m-a recunoscut din cauza chipului innegrit si a parului ars, si de o alta fata. Am aflat ulterior ca prietena cu care venisem la concert scapase cu bine, iar asta m-a mai linistit.

- Doamne, Maica-Domnului, dragele mamei, a strigat asistenta cand ne-a vazut. Dragele mamei, ce ati patit voi? Doamne sfinte, ajuta-ne. Unde le ducem?

- La Arsi! s-a auzit, prompt, glasul soferului ambulantei.

Si am pornit, pe un drum care pare tot mai lung, pe masura ce ne apropiem de vindecare.

Alex insa a luat-o pe alta cale. Calatoria lui printre noi s-a oprit cateva zile mai tarziu. El, alaturi de 62 de oameni plini de sperante si vise, unii doar niste copii, nu au mai putut sa-si continue drumul. Chipurile lor zambitoare sunt imprimate pe un panou mare, asternut la intrarea in locul unde am trait infernul. Le privesti si nu iti vine sa crezi ca nu mai sunt cu noi. Asta e tot ce a ramas din ei, din lumea lor frumoasa, dintr-un viitor pe care nu au mai apucat sa il traiasca.

Am auzit ulterior oameni optimisti care spuneau ca "in tot raul este si un bine. Iata ca romanii au invatat sa se solidarizeze!". Descoperire platita cu vieti de om, realizata pe spinarile arse ale unor tineri care voiau doar sa se distreze, ascultand muzica buna. Ce s-a intamplat in club Colectiv, in noaptea de 30 octombrie, NU TREBUIA SA SE PETREACA. E singura concluzie pe care trebuie sa o retinem. Nu exista o "parte buna" in aceasta poveste, decat daca filtrezi totul, ca sa nu innebunesti.

In seara aia, cu totii am murit un pic, in fiecare dintre noi s-a stins ceva.

As vrea sa pot spune cu mana pe inima ca, de acum, vor exista multe schimbari in bine si ca trupele rock vor beneficia de mai multa atentie si de un mediu mai favorabil - lumea va afla de lupta lor, le va asculta muzica si le va sustine. Ca vor putea sa cante in cluburi in care sa nu isi puna viata in pericol. Dar am mari dubii ca va fi asa. Trauma colectiva se va stinge si va fi inlocuita cu alte drame. Nu ma indoiesc ca, nu peste mult timp, patronii de localuri isi vor relua obiceiurile si trupele vor accepta din nou compromisuri.

Cateodata vreau sa cred ca nu va fi asa. Cateodata vreau sa cred ca fanii, formatiile si organizatorii se vor uni si vor invinge greutatile si foamea de bani a unora, ca se evite noi tragedii si ca se le permita artistilor nostri sa isi implineasca visul in siguranta, alaturi de publicul lor.

Inca mai traiesc clipe in care inchid ochii si sper ca atunci cand ii deschid sa privesc rasaritul zilei de 31 octombrie buimaca si speriata de cosmarul oribil pe care l-am avut dupa ce am adormit, franta de oboseala in urma super concertului Goodbye To Gravity. Imi imaginez ca ma intind inapoi in pat, urmarind miscarea elastica a pielii mele sanatoase, intregi. Ca ma privesc in oglinda si recunosc omul care se uita la mine din reflexie. Dar de fiecare data ma trezeste durerea si imi dau seama ca nimic nu va mai fi cum era si ca multi oameni dragi nu mai sunt deloc.

Depinde de noi sa transformam totul in ceva ce va avea consecinte pozitive, dar nu va amagiti - singura "parte buna" in tot acest calvar este a celor care nu au fost acolo.

Acum cheia este sa nu uitam niciodata #colectiv!"












[P] Ultimele zile de inscrieri la conferinta RIUF YouForum

Conferinta YouForum are loc la Bucuresti, la Sala Palatului, in perioada 1-2 octombrie si propune elevilor si studentilor sesiuni de discutii, ateliere, seminarii si prezentari ale universitatilor din Romania si din strainatate care au drept scop informarea si orientarea tinerilor cu privire la viitoarele alegeri educationale.
15019 vizualizari
  • +4 (4 voturi)    
    Ce momente oribile! (Miercuri, 13 ianuarie 2016, 21:23)

    Alfabetix [utilizator]

    O descriere terifianta!
  • +7 (7 voturi)    
    impresionant! (Miercuri, 13 ianuarie 2016, 21:26)

    Natasa [utilizator]

    Din pacate, oamenii merg mai departe si uita! Doar familiile si prietenii duc ranile cu ei toata viata si voi, cei care ati fost acolo! In rest, oamenii sunt de acord cu orice regula, dar respectata de altii nu de ei! Uitati-va la scandalul procovat de inchiderea spatiilor comerciale din blocurile cu risc seismic, fiecare se crede indreptatit sa fie exceptia!
  • +5 (5 voturi)    
    cum putem ajuta? (Miercuri, 13 ianuarie 2016, 22:20)

    verdeata [anonim]

    m-a impresionat teribil povestirea acestei persoane, dr cum îi putem ajuta direct, nu plătind bani care nu știm unde vor ajunge? Știu persoane care ar dori să-i ajute cu îngrijirea, dar nu au primit răspuns dacă au scris asta pe site-uri, sau chiar personal
  • +2 (2 voturi)    
    Ar trebui facuta o asociatie Un ONG (Miercuri, 13 ianuarie 2016, 22:28)

    Maniu [utilizator]

    care sa supravegheze exact cum isi fac munca cei care au datoria sa vegheze la siguranta vietii oamenilor, a locurilor publice. Sa aiba asta in obiectul de activitate, si atunci "autoritatile" (de fapt niste imbecili ajunsi prin smecherie la varful societatii gen "Piedone" ) nu ar mai fi de capul lor. Monitorizate permanent, faceti asta. Merita.
  • +2 (2 voturi)    
    :((( (Joi, 14 ianuarie 2016, 8:14)

    Armand [anonim]

    Isuse Cristoase .... ingrozitoare poveste. Dumnezeu sa ii ierte pe cei ce nu mai sunt si sa le dea putere celor ce au supravietuit.

    Nu trebuie sa se mai repete niciodata aceasta teribila tragedie.
  • +1 (1 vot)    
    Mda... (Joi, 14 ianuarie 2016, 10:35)

    vladf [anonim]

    Buretele, ca orice platic, cand arde se topeste, atat plasa care aoperea izolatia fonica cat si buretele care reprezenta izolatia fonica erau din textile/plastic.


Abonare la comentarii cu RSS

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri