O poveste scrisa cu mare condei, din copilaria cunoscutului fotbalist Gabi Balint si publicata pe pagina sa de Facebook strange admiratia tot mai multor internauti. Unul dintre marii fotbalisti din istoria Stelei, astazi comentator sportiv remarcabil, Gabi Balint spune istoria unei calatorii cu familia, in 1968, pe cand avea 5 ani, la fratele geaman al tatalui, in Rodna. Calatorie care incepe cu urmatoarea povata, din partea tatalui: "Mai, fii atent aici ce-ti spun! In tren, cand o sa te intrebe controlorul cati ani ai ii raspunzi ca ai patru ani si jumatate. Mai, ai inteles?"
Gabi Balint este unul dintre marii fotbalisti din istoria Stelei, castigator al Cupei Campionilor in 1986 (cand a si transformat un penalty decisiv), remarcat si la echipa nationala la Campionatul mondial din 1990, acum transformat intr-un comentator sportiv remarcabil.
Citeste textul publicat pe pagina de Facebook a lui Gabi Balint:
E ianuarie 1968 si abia ce-am implinit 5 ani. E foarte dimineata si foarte frig, dar ma trezesc primul, la varsta asta chiar e usor. Mai mult, cred ca n-am dormit de emotie toata noaptea. Si de ce sa nu profit? Acum nu exista snooze-ul si cearcanele oboselii de om mare, exista doar nerabdarea, sandvisurile in servetel ale mamei, tata si palaria lui de vizitat si zambetele din tren. Care tren? Stati sa vedeti!
Plecam la unchiul Gyuri, fratele geaman al tatei, pentru prima oara in acest an de cand s-a mutat la Rodna. Abia astept, mereu imi place freamatul asta din casa inainte sa plecam la drum. Pana si mama e mai vesela, mai frumoasa, ii lumineaza fata si ma incalta cu sosetele alea bune. Are grija sa nu fie niciuna rupta in calcai. Mergem la unchiul Gyuri, nu putem sa mergem oricum la neamuri. Mai ales ca ne pregatim de o saptamana de excursia asta, o decizie luata impreuna, dupa multe dezbateri in casa.
Ma rog, ai mei au tot dezbatut, ca la 5 ani nu prea iei cine stie ce decizii, in afara de: "Mananci ciorba aia sau mananci bataie?". Dar imi place sa cred ca a contat si entuziasmul meu. Nu stiu voi, dar eu si acum, cand plec si pana la margine de Bucuresti cu motorul, mi se pare ca plec in vacanta si ma entuziasmez singur ca fraierul. Si ce imi mai place!
Si, sa fie clar, Rodna nu e vreo margine de Bucuresti. Oras minier, la poalele muntilor Rodnei, foarte aproape de noi. Rodna mea era mai mult de atat. Tare imi placea sa merg acolo cand primeau minerii salariul, asa cum aveam sa descopar mai tarziu, in anii de adolescenta. Faceau minerii mei niste betii extraordinare, care se terminau intotdeauna cu batai ca in filmele western de la cinema. Aveam senzatia ca ma aflu in Texas. Sa fi avut un telefon cu camera pe vremea aia, rupeam Youtube-ul in doua. Va zic! Pentru ca era o adevarata aventura sa te plimbi pe strada principala si sa vezi cum ieseau minerii in suturi si-n pumni din birturi. Unde mai pui ca aveai ocazia sa-ti imbunatatesti si vocabularul. De injuraturi, bineinteles. Mi-au prins bine, apoi, pe stadion. Nu mai aveau cu ce ma surprinde fanii adversi. Eram imun, ba chiar imi venea, sa imi pun mainile in sold cum faceau minerii mei cand se imbufnau si sa le strig uneori spre tribuna: "Ma copii, eu am crescut la Rodna, la minerii lui unchiul Ghiuri. Balint is not impressed! Va pupa tata!".
Si, sa nu ma intelegeti gresit, desi urasc rau de tot si nu sunt de acord cu actele de violenta, asa cum s-a intamplat in '90 la Bucuresti, acolo era un alt fel de bataie. Bataia e rupta din Rodna, ar suna mai bine celebra vorba, pentru ca nu avea nimic rau in ea. Minerii mei imbufnati nu ma speriau, nu erau atat de agresivi pe cat ar fi acum sa vad doi oameni ca se bat pe strada. Era o incaierare cu gust de rachiu, o refulare, mai degraba. Stiam ca nimic nu se poate intampla rau, ca nu se pot lovi cu adevarat, ca a doua zi in mina isi tin lanterna unul altuia si isi risca vietile impreuna. Restul e doar western de cinema. Iar injuraturile? Pffff! V-as reproduce cateva aici, dar mi-e ca apoi trebuie sa mut povestea asta la +18 si sa ii pun si banda din aia: "Atentie, contine limbaj explicit de miner simpatic, varianta vintage, Rodna, anii 70!".
Dar, revenim.
Am 5 ani proaspat impliniti si sunt infofolit pana peste cap. E iarna rau afara, si noi mergem spre gara, intoliti ca pentru neamuri, dar cu tata cam stresat. Ma trage langa el, isi ia mina de om serios si cu o voce grava imi zice:
- Mai, fii atent aici ce-ti spun! In tren, cand o sa te intrebe controlorul cati ani ai ii raspunzi ca ai patru ani si jumatate. Mai, ai inteles?
- Am inteles (Aha, deci, asta era! Mare scofala, bine ca nu s-a intamplat ceva mai rau!)
- Deci, cati ani ai?
- Am patru ani si jumatate! (Hai, ma tata, ca nu-s copil, am inteles, ai incredere in mine!)
- Bravo! Uite, ia un leu sa-ti cumperi Eugenia!
(Eeeei, asa sa tot pleci la drum!)
Cand ai un buget al tau pentru Eugenia, e clar, toate drumurile duc la Bufet (asa ii spuneam carciumii din statiune). Un fel de birt. Si nu doar c-aveam un leu, dar aveam si tupeu. Ai mei ma lasa sa ma duc singur la Bufet, sa vada daca ma descurc. Fara emotii, intru val-vartej, trec ca un zmeu cu un leu printre cetatenii turmentati si fumul de tigara (4 ani jumate?! Pe naiba, ma simteam de cel putin 14 ani jumate!) si intr-un final ajung la tejghea. Cum ma simteam eu zmeu, mai c-as fi cerut si-o bere langa Eugenia, dar, na, trebuia sa ma ridic pe varfuri ca sa mi se vada capul. Cu chiu, cu vai (acum stiu prin ce trec femeile cand poarta tocuri din alea inalte cat tejgheaua, ca si eu abia imi tineam echilibrul), reusesc sa flutur bacnota de un leu si cer, ca un barbat adevarat de 14 ani si jumatate: "Euuugeeeniaaaaa, va rog!"
- De toti banii?, ma intreaba omul de dincolo de tejghea.
- De toti!, strig eu de jos (la propriu, de jos, de foarte jos!), desi nu intelegeam prea bine intrebarea.
Si ma trezesc in brate cu sapte pachete de biscuiti, plus rest cateva monede, spre surprinderea mea, dar mai ales a lor mei, care nu intelegeau cum m-am descurcat cu un leu sa ma intorc cu atatea Eugenii. Acum ca stau si analizez, cred ca bietul om era la fel de turmentat ca si restul cetatenilor din Bufet si a confundat bacnota de 1 leu cu cea de 5 lei. Semanau bine intre ele.
In fine. La 4 ani jumate (Repeta, Gabi, repeta! Ai 4 ani jumate, 4 ani jumate, paaatruuu aaaniii jumaaaate), nu iti pierzi prea mult vremea cu calculele astea. Bine c-aveam suficiente provizii pentru drum. Asa ca ne urcam noi in tren, eu si mai fericit decat plecasem si o pornim agale (si cand zic agale, chiar agale era, ca nici atunci CFR-ul nu mergea mai repede), spre muntii Rodnei incarcati de zapada, de n-am pomenit in viata mea atata alb. Zapada in gara, zapada pe munti, pe sub munti, pe langa munti, zapada pe tren si, mai ales, zapada in tren. IN TREN! Caldura aveam doar in suflet. Sufletu￢, adica!
Ce mai conta, eu eram fericit, facusem prima afacere din viata mea, pana si alor mei le radeau ochii, intraseram toti in atmosfera de vacanta. Inca 2 statii si ajungem la destinatie, ca hop si controlorul.
Un tip grasut (bine, bine, gras bine, dar nu e frumos sa tastez asta cu voce tare, nu?), cu mustata mare si stufoasa, plina de promoroaca. Ne saluta, duce mana la chipiu si spune cu iz de superioritate:
- Buna ziua si biletele la control, va rog!
Ii da tata biletele pentru el si mama, mustaciosul meu le ia, le analizeaza, le perforeaza tacticos (tic-tac-tic-tac, stiti sentimentul ala cand pare ca totul se misca in slow motion?), si apoi se uita la mine, ma analizeaza din cap pana in picioare, ma perforeaza tacticos din priviri si il intreaba pe tata:
- Pai, si baiatul?
- Inca n-are nevoie de bilet!, ii zice tata cu atata emotie in glas, ca m-am prins si eu, la cei patru ani si jumatate (repeta, Gabi, 4 ani jumate, 4 ani jumate, 4 ani jumate, 4 ani jumate...) ca minte de ingheata apele! (la cat era de frig in tren, nici nu era greu sa inghete ceva).
Mustaciosul meu ranjeste malefic si insista:
- Stiti, pentru copiii peste 5 ani se cumpara bilet la jumatate de pret.
Apoi, baaaam, ca in filmele de groaza, se apleaca spre mine, eu ma simt iar mic, mic, mic ca dupa tejgheaua de la Bufet, doar ca acum il si vad pe omul din fata mea, care se uita ochi in ochii mei, de imi ingheata si mie tot sangele in vene (bine, la cat era de frig in tren... parca am mai scris asta...). Si pe un ton de Mos Craciun, personajul 'horror' al copilariei mele, ma intreaba rar, in slow motion, cu fiecare cuvant apasat:
- Ia spune-mi, copile, cati ani ai tu?
Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiit! Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiit!
Stiti zgomotul ala din filme, cand se opreste inima pentru moment, pe masa de operatie?)
Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiit! Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiit!
(Si daca viata era un film, cred ca imi canta si o vioara dramatic pe fundal!)
Am crezut ca acolo fac infarct, fac pe mine, fac eu ceva si gata, mor la 4 ani jumate, 4 ani jumate, 4 ani jumate, repeta, Gabi, nu te panica, 4 ani jumate. Cu lectia in cap, stiind exact ce trebuie sa raspund, stai linistit, tata, rezolv eu situatia, imi iau inima in dinti si ii raspund mustaciosului:
- In tren am patru ani si jumatate, dar acasa am implinit deja cinci. Sa va spun si-o poezie?
2
2
