Actualizat acum

​REPORTAJ Homeless (II)

de     Bogdan Dinca / corespondent HotNews.ro
Miercuri, 2 decembrie 2015, 0:32 Actualitate | Esenţial

​Interviu cu un beneficiar Samusocial. Interviul este editat, pentru cursivitate.

Tata avea probleme cu băutura. Probleme destul de mari. A vândut trei apartamente și le- a băut pe toate - asta când eram eu mic, foarte mic. Când aveam opt ani, mama cu tatăl meu bun au divorțat. Mama a zis că mă ia pe mine și pe soră-mea în custodia ei. Și după ce ne-a luat, la vreo doi-trei ani, mama nu s-a recăsătorit, dar a fost în concubinaj cu cineva.

Zece ani aveam, poate chiar mai puțin, poate chiar nouă. Când a venit el, a început să mă mituiască cu lucruri, cu un leu, doi, cât era atunci o ciocolată. El nu se ocupa cu lucruri prea bune, era, să zicem, pe calea ilegală - fura, făcea diverse. După ce a trecut timpul, au început și primele bătăi, primele certuri. Dacă făceam ceva la școală - într-adevăr, nu am fost un copil eminent, cu toate că întotdeaună dacă mi-am pus ceva în cap, am făcut - mai mi-o furam. Când eram în clasa a șasea, m-a luat într-o noapte să stau de șase; eu, la vârsta aia, nici nu știam ce înseamnă. Am realizat peste ani că de fapt eu îi țineam de șase lui, să fure din mașină. Pe mama niciodată n-o interesa, chiar dacă mâncam bătaie, ea de fiecare dată considera că era din vina mea.

Când aveam 17 ani, el mi-a zis: “ori te duci pe șantier, ori te angajezi”. Și am încercat din răsputeri să nu mă duc pe șantier, cu toate că eu voiam să continui școala. M-am angajat undeva, cu mama în aceeași fabrică. A mers cât a mers. S-a închis fabrica, ea a plecat - fiind confecționeră, ele au plecat primele. Noi fiind de la depozit, am plecat ultimii. După ce s-a închis acolo, am început lucrul la Mac, totul a mers bine o perioadă, vreo opt luni. În momentul în care am plecat de la McDonalds, atunci s-au stricat lucrurile și acasă. Prin cineva, mai câștigam niste bani; alergatură, mers cu bicicleta, diverse. Lor nu le convenea, că nu știau câți bani iau, nu știau ce fac. Trebuia să vin acasă cu banii, asta era ideea lor, aveau nevoie de cât mai mulți bani. În momentul când eu cu soră-mea am început să lucrăm și să le dam banii acasă, se duceau la mare, n-aveau treabă dacă noi putem să ne distram sau nu. Făceau ce aveau ei chef.

În anul ăla a murit și tata. Până atunci, dacă aveam ceva și mă râcâia, mă duceam la el. În schimb, în momentul în care a murit el, nu am mai avut sprijin unde să mă duc sau la cine să apelez. El rămăsese fără casă. Ajuta pe cineva, un polițist, să își facă casă; și el stătea la casa aia nefacută, într-o gheretă, foarte urâtă, fără căldură, fără lumină. A murit înghețat, iarna mai bea ceva, ca să reziste. A avut o infecție la genunchi, a căzut jos și a murit înghețat. Am aflat după două săptămâni că a murit, nu am aflat imediat. Mi-a părut rău, asta e, ce să faci? Viața merge înainte.

La 18 ani am plecat de acasă. Am vrut să mă înscriu în armată, eram pe străzi. Numai că nu aveam liceul terminat, și cel de la recrutări mi-a zis ca sunt șanse foarte mici să intri, dacă nu ai liceul terminat. Dormeam pe unde puteam și am început să lucrez la un restaurant. Apoi am început să joc la pariuri. Rămânând pe străzi, am apelat la cineva pe care-l știam, de la un partid. El a ajuns consilier la un deputat pe sectorul șase și m-au ajutat, au acceptat să stau în sediu, am stat în sediul lor patru ani de zile. Așa am reușit să termin și liceul. Am stat acolo, m-au sprijinit, mi-au zis "du-te și termină liceul”.

Până la urmă s-a închis sediul, iar în vară am dat de un fost vecin. “Uite, cunosc pe cineva în Germania. Poți să te angajezi acolo ca ajutor de bucătar, dacă nu ai ce face". Si m-am luat după el, m-am dus, mi-a făcut acte, dar mi-a zis că până să mă angajez trebuie să fie actele complete. "Du-te înapoi în România, și după două săptămâni te chemăm noi". Bineînțeles că nu s-a mai întâmplat asta. Asta a fost în martie, cam în octombrie, după luni și luni de zile mă trezesc că vine poliția la mine. Acei oameni, care mi-au făcut mie actele în străinătate, au făcut cu ele niște nereguli, eu fiind în România, neștiind ce se întamplă. Au deschis un cont. În octombrie a venit poliția la mine și m-au inchis în România, cinci zile în arest preventiv, după aia m-au trimis în Germania cu avionul, Interpol. Am ajuns în Germania și am stat închis trei luni, nu pedeapsă, ci preventiv.

M-am simțit atunci groaznic. După ce că eram căzut, am ajuns într-o țară în care nu cunosc pe nimeni, nu știu nimica, te închide și singur în cameră. Singur, și stai închis 22/24 de ore. Ieși la masă sau sunt zile când iei masa în cameră; și atât. Mâncai - masa fiind o dată pe zi pentru toate trei, dimineața, prânz și seara - toate o dată pe zi. Acolo sunt alte condiții, nu ca la noi. Aveai frigider in camera, un radio - toate erau făcute în așa fel încât să nu poți să scoți, să îți faci rău. Dacă ți se întâmpla ceva, aveai interfon și sunai. Problema e că primele două săptămâni nu prea aveai voie la nimic. După două săptămâni am început eu să îmi dau seama - am început să fac diverse foi, pentru ieșit la sport și să îmi iau cărți. Am citit undeva la 40 de volume acolo, în închisoare.

După trei luni, mi-au dat drumul, am făcut Revelionul și Crăciunul acolo. Mi-au dat drumul în februarie, mi-au dat drumul pe ușă. Avocata, doamna aceea, m-a ajutat enorm. Era o fată tânără, blondă, nemțoaică, m-a ajutat enorm. Înăuntru era o posibilitate, după un anumit timp, făceai o cerere și te angajai. M-am angajat, am lucrat, și când am ieșit am luat 50 de euro de acolo; în plus, m-a mai ajutat avocata cu 50 de euro ca să ajung în țară. Am ieșit cu 100 de euro și niște produse. Nu am plecat chiar în ziua aia. Dacă tot am ajuns acolo, am vrut să mă angajez și am mai stat. O noapte, două, prin gară. Nu am făcut nimic greșit, de abia ce plecasem de acolo, nu mai voiam să mă întorc. Am vrut să văd cum e, și pot să spun că e foarte frumos. Am fost în Frankfurt. Până la urmă m-am întors acasă.

Am mai stat prin chirii, dar în iarna anului trecut am rămas total pe dinafară, nu mai aveam unde să stau. Aveam un loc de muncă, eram la ADP, dar salariul de acolo era atât de mic, încât nu puteam să îmi permit nimic. Luam 706 lei. Cu ăia 706 lei m-am descurcat câteva luni, dar cu datorii la gaze. Și până la urmă, la o anumită lună, i-am plătit și a trebuit să plec. Atât, i-am plătit și am plecat. Și așteptam următoarea lună pe stradă, să vină salariul să pot să fac ceva. M-am gândit, din nou, să intru în armată, am depus o fișă.

După aia m-am hotărât, am zis: plec din țară. Și am luat-o din oraș în oraș: Predeal, Făgăraș, Sibiu, Arad. La Sibiu, am întrebat și eu poliția locală, nu au vrut să mă lase să stau în gară. Și am zis bun, dar dacă nu mă lăsați să stau aici, unde să mă duc? Există centru.. Ce centru? Centru în care se poate sta ca și persoană fără adăpost. Am rămas uimit și m-am dus, mi-a dat mâncare caldă, mi-au oferit un pat, o baie. După atâtea zile și atâta mers pe jos, a fost foarte bine. Apoi am continuat drumul, până la Deva, Arad.

În Arad, mi-a dat cineva o monedă de un euro, și mi-a zis: du-te și schimb-o la bancă. Nu voia sa mi-o schimbe nicăieri. Și am încercat la persoanele care intrau în bancă, am încercat să îi rog frumos, "domne am o monedă de un euro, vă rog schimbați-mi-i și mie, patru lei, să-mi dați să-mi iau ceva de mâncare". Am stat de dimineața până pe la patru, am întrebat zeci de persoane, și am primit răspunsuri care pur și simplu m-au făcut să plâng - "milog","du-te bă de aici și muncește”, alții mă priveau cu scârbă, numai așa mi s- a întamplat toată ziua. Și practic nu le ceream, era un schimb.

S-a pus vreme rea când am ajuns la Nădlac. A început să ningă, frig, și am fost obligat să mă întorc înapoi în București. M-am întors cu trenul, am vorbit cu nașul. M-am dus la adăpost, la sectorul 6. Erau acolo niște containere groaznice. Și mi-a zis cineva, unul dintre oamenii de acolo mi-a zis "tu nu ești pentru aicea, de stat cu noi aici, du-te la Pallady ca acolo ție o să-ți fie bine". Și zic eu, ce e ăla? Cică, “nu știi?", nu știu. “Un centru, vezi să nu pici la etajul patru”. Și m-am gândit, dacă Dumnezeu m-a lăsat și nu am murit până acuma, înseamnă că are un scop, că are un plan cu mine. Nu m-a lăsat să trăiesc așa, doar să trec prin viață.

Unul dintre cele mai bune adăposturi din țară, de fapt cel mai bun adăpost din țară la ora actuală este Pallady. Cei care sunt din București, dar sunt foarte murdari, foarte jegoși, stau la etajul patru. Dacă ești din București și arăți cât de cât bine, poate să te bage tot la etajul patru, dar în partea dreaptă. Dacă văd că ești mai mult decât atâta și că ai o șansă, te bagă la etajul unu. Din prima zi am intrat la etajul unu. Fără comisie, în momentul în care te văd, te intervievează mediatorii. Etajul unu nu stă permanent, etajul unu e pentru cei care nu și-au făcut dosare.

Câteva luni bune am servit la etajul patru. La etajul patru nu se asigură mâncare ca la restul etajelor. Etajul patru este singurul unde se asigură doar supa, făcută de noi, voluntarii, seara, nu de către bucătari, ca la restul beneficiarilor. Și în funcție de cum își dă interesul voluntarul, cam așa iese. Pe timpul iernii, când e adăpostul de urgență, etajul patru e cel mai groaznic, cel mai jalnic. Și ăla e împărțit în două: cei fără scăpare și cei cu o șansă, să zicem, cei din partea dreaptă.

Când m-am dus să-mi fac analize pentru centru, am zis să mai trec pe la centrul de recrutare, să văd dacă s-a întâmplat ceva. Doamna colonel de acolo mi-a zis că au încercat să dea de mine de patru ori. I-am spus situația mea, îi venea să plângă și mi-a zis “îți doresc din tot sufletul să intri, uite așa, asta îți trebuie". M-am dus să îmi fac analize, atunci am dat de altă problemă, dantura. Dacă ai probleme cu dinții, nu te primesc în armată. În momentul în care mi-au spus că nu sunt apt, din cauza danturii, un coleg cu mine de la adăpost mi-a spus că "poți să te duci la Samu să încerci, ei te ajută cu un buletin, un certificat, cu acte, cu poze". M-au ajutat, că îmi trebuia și diploma de la liceu, nici diploma nu o aveam scoasă. De la Samu mi s-a dat o foaie, m-am dus, mi s-au făcut pozele, mi-am eliberat și diploma și m-au trimis și la dentist.

Atunci când a văzut doamna că mi-am rezolvat problema, m-a trecut apt; m-am dus la probele sportive cusut, îmi scoseseră trei măsele și eram cusut pe toată partea asta, în gură. Eram pe antibiotic. M-am antrenat in parcare la Auchan, vizavi de Pallady. Alergam, cu toate că eram răcit și nu puteam să fac efort mare, băgam o tură-două, cât să mă antrenez. Era ultima șansă a mea.

Si am reușit de le-am luat, într-adevăr, la limită. Sunt patru probe, două psihologice și două sportive. La psihologice am luat 3,5 puncte din 4, deci aproape super. După, a urmat traseul sportiv, traseu aplicat îi spunea, acolo a fost extrem de greu. Era maxim 1,40 minute și am scos 1,39, a fost la limită. Și apoi urma rezistența, unde am ieșit al doilea.

Am avut jurământ militar. A fost ceva incredibil, ceva de nedescris, și o să îmi rămână întotdeauna în memorie. În momentul în care am cântat "Deșteaptă-te, române", să auzi imnul cântat de două sute de persoane, e ceva peste imaginație. Eram noi o sută de soldați, plus o sută de cadre. Să cântăm toți la un loc, superb. Tot la fel, când am spus Tatăl Nostru, în cor. Și după aia jurământul, bineințeles: Eu. Jur credință patriei mele România, jur să apăr țara chiar cu prețul vieții, așa să-mi ajute Dumnezeu. Foarte frumos.

La adăpost mă trezeam la șase, mă duceam în bucătărie, serveam masa, spălam vasele și mă duceam și mai dormeam o oră, două. Sau mai rămâneam în bucătărie, să îi ajut pe bucătari. În schimb, în armată la cinci jumate dimineața deja alergam un kilometru, făceam exerciții. La șase făceam sectoare. Simți armata ca pe o familie. E un loc de muncă minunat - te disciplinează, de educat, mai puțin, să zicem. Înainte voiai sau nu, te trezeai și nu aveai chef, acum nu mai merge așa. Ai anumite rigori, ceea ce e frumos. Lumea, când vede uniforma, te privește altfel, ești mai respectat. Fără uniformă, câți ar crede că sunt în armată? Armata te disciplinează și te maturizează.

                                                           *

De ziua mea a murit bunicul meu, si soră-mea mi-a zis, hai la înmormântare. Am fost la înmormântare la el, și acolo s-a întâmplat să vină mama. A venit, și ce tupeu a avut, încât să vină să mă ia în brațe, să mă pupe, că e ziua mea. Bineînțeles că i-am dat un vânt. Eu nu am cum să o iert. Nu iert că nu avea niciodată un cuvânt de spus, că ne luam bătaie sau ajungeam să plec de acasă să dorm pe scară, în picioarele goale, iarna, nopți întregi. Eu nu o critic pentru alegerile ei, o critic pentru că nu a știut să ne susțină, să ne ia partea, niciodată. Ea, mama, putea sa facă ceva, casa era a ei, el nu avea nici un drept acolo.

                                                          *

Povestea de mai sus este a unuia dintre beneficiarii Samusocial, în prezent angajat în armată. Am înregistrat-o, într-o discuție de două ore, într-un restaurant din magazinul Unirea. Cu o seară înainte, străbătusem din nou Bucureștiul, din Grozăvești în Timpuri Noi, pentru o vizită la o familie care locuiește într-o casă părăsită în zonă. Andrei are nouă ani, vârsta de la care începe și povestea de mai sus. Sora lui are șapte ani și locuiesc împreună cu mama lor și concubinul acesteia. Vandana a fost toată viața de adult om fără adăpost, copil instituționalizat, fugit din centrul “Cireșarii” la 14 ani, a locuit prin canale, dărâmături și scări de bloc. Povestea lor va fi publicată pe 9 decembrie.






Prima parte a reportajului poate fi citită la http://www.hotnews.ro/stiri-esential- 20620196-fotoreportaj-homeless.htm

Acest material este realizat cu ajutorul Asociației Samusocial din România, care se ocupă cu sprijinirea persoanelor fără adăpost. Puteți dona către Samusocial haine de iarnă (căciuli, mănuși, fulare, șosete, pantaloni, încălțăminte, tricouri), saci de dormit, pături, mâncare ambalată (conserve, biscuiți etc.) la sediul din Șoseaua Grozăvești nr. 82bis (telefon 021.410.50.67) sau bani, în contul RO93BRDE441SV49929504410, deschis la BRD GSG Agentia Carol, de Samusocial din România (CUI: 16050641).


Citeste mai multe despre   


5437 vizualizari
  • +1 (1 vot)    
    Trist... (Miercuri, 2 decembrie 2015, 1:32)

    PaulAtreides [utilizator]

    ...foarte trist...
  • +1 (1 vot)    
    ambitie (Miercuri, 2 decembrie 2015, 3:01)

    Tinke [anonim]

    Felicitari ca a avut ambitia sa faca ce si-a dorit, ca a depasit toate necazurile.Bafta in viata.
    Alti copii fara probleme ca mai sus nu asa ambitie.
  • 0 (0 voturi)    
    Cam tot asa si eu (Miercuri, 2 decembrie 2015, 23:26)

    Roman [anonim]

    Viata mea a fost un esec total pana cum, am avut numai belele, singurul lucru cu care ma laud e ca acum, la 37 de ani am 140000EUR deoparte si peste un an voi avea aproape 170000, bani facuti 100% legal.
  • 0 (0 voturi)    
    Bravo! (Joi, 3 decembrie 2015, 0:18)

    Maria [anonim]

    Este inimaginabil prin cate a trecut si cat curaj si tarie de caracter sa depaseasca toate obstacolele. Mult succes in viitor! Sper ca viata sa te recompenseze pentru clipele grele cu multa fericire de acum inainte. E o lectie de viata pentru noi toti.
  • 0 (0 voturi)    
    Felicitari!!!! (Duminică, 24 aprilie 2016, 21:13)

    MARIA [anonim]

    Domnul si Maica Domnului sa te ocroteasca!Iti doresc tot binele din lume!Doamne ajuta!


Abonare la comentarii cu RSS





ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică