Mirosul e dur, pătrunzător, Irina îi pune șosetele Alessiei, gata, plecăm, “ne vedem miercuri, fată”, de fapt niciodată nu știe dacă mai apar, dacă îi mai găsește data viitoare. Uneori se întâmplă să dispară o vreme și apoi reapar în altă parte a Bucureștiului. Sunt cei numiți, politically correct, “persoane fără adăpost”, oamenii străzii, homleșii.

Șoferul, domnul Nica, discută cu doctorul Colin despre viermi, Irina are pe aparat câteva poze de ieri, îmi arată imaginile cu picioarele Alessiei, răni uriașe, culoare, amestec de roșu, verde și vânăt, peste care apar punctele albe, “ieșeau de sub bandaj de parcă cereau aer”, povestește Irina.

Suntem în curtea sediului Samusocial de pe șoseaua Grozăvești, urmează șase ore de căutări prin Bucureștiul ascuns prin scări de bloc și clădiri abandonate.

O cunosc pe Alessia după câteva ore, e bărbos, înalt, îmbrăcat cu pantaloni de trening pe sub fusta până la genunchi, ține sub braț două jucării de pluș, cea mare îi alunecă mereu și îl face să meargă aplecat. E speriat de medicamente și Betadină, repetă într-­una “dar o să plâng? o să plâng?” și ne corectează atent: “sunt bolnavă, nu bolnav”.

Ne așezăm în jurul unei băncuțe, Colin desface trusa pe care stau aliniate frumos pensete și foarfeci de toate mărimile, Irina o ține de mână pe Alessia, domnul Nica închide mașina și pleacă spre farmacie.

E deja întuneric, le trebuie o lanternă, doctorul începe să desfacă bandajele. Viermii nu mai apar, “arată mai bine”, zice Colin, în timp ce curăță și repansează, încercând să țină piciorul cât mai drept.

Mirosul e dur, pătrunzător, Irina îi pune șosetele Alessiei, gata, plecăm, “ne vedem miercuri, fată”, de fapt niciodată nu știe dacă mai apar, dacă îi mai găsește data viitoare. Uneori se întâmplă să dispară o vreme și apoi reapar în altă parte a Bucureștiului.

Sunt cei numiți, politically correct, “persoane fără adăpost”, oamenii străzii, homleșii.

Pe Alessia îl cheamă de fapt Roberto, are 36 de ani, arată de 50, a fost un copil abandonat, instituționalizat și probabil abuzat sexual. Refuză adăpostul, e speriat de oameni și fuge cât poate de repede dacă vede SMURD-­ul. La Samusocial a ajuns în urma sesizărilor oamenilor din zonă.

Irina îmi spune că asta e cel mai important lucru, ca oamenii să se implice, să sune. Majoritatea persoanelor fără adăpost vin la Samusocial îndrumați de alții în situația lor, însă de multe ori, acești oameni suferă de depresie, urma să aud pe teren de multe ori “vreau doar să mor”, nu mai au puterea de a căuta, de aceea un simplu telefon poate schimba complet situația unui om. Mai ales în timpul iernii, acești oameni au nevoie de îngrijiri medicale, iar numărul lor nu este mic.

În 2014, 1935 de persoane au primit îngrijiri medicale de la Samusocial, o medie de cinci homleși pe zi, din care jumătate direct în stradă.

Înainte de Alessia traversasem Bucureștiul până în Sălăjan, pentru Paula și fiica ei de 8 ani, Larisa. Stăteau de o vreme pe culoarul școlii de cartier, ne așteptau, Paula ne povestește cum a fost dată afară de soț și a locuit la o prietenă în ultimele zile, “da cât să mă mai țină acolo?”.

S-­a trezit pe stradă, a mers la școală, la doamna de la after, aceasta a sunat un preot, care la rândul lui a vorbit cu un prieten, și din telefon în telefon au ajuns la numărul Irinei. Încă două telefoane pe care asistenta le dă acum și găsim un număr de la DGASPC sector 2.

“Așa facem treabă, trebuie să ai cunoștințe, prieteni, oameni nebuni, pe care să îi poți suna la opt seara să te ajute să găsești un loc pe undeva”.

Douăzeci de minute mai târziu suntem pe strada Olari, o asistentă socială din cadrul direcției ne primește și încearcă să găsească o soluție, enumeră fundații și adăposturi. Irina sare în ajutorul ei, cele două asistente sociale dau prioritate copilului și se gândesc la o soluție urgentă. Nu există însă varianta unui adăpost comun părinte-­copil, Paula izbucnește în plâns, “nu, eu nu las copilul singur! și nici n-­o să stea fără mine”.

Fetița e afară, pe bancă, desenează, Colin îi oferă o eugenie, mă apropii să văd desenul, “ea e sora, Andreea, are cinci ani!”. “Ai o soră? Și tu unde ești în desenul ăsta?” întreabă Irina, “nu am, dar o să vină ea. Eu m-­am ascuns, sunt acolo, uite, după copac”.

Larisa are haine îngrijite, teneșii uzați contrastează puternic cu jacheta și pantalonii. Vorbește peltic și cu tonul unui copil de patru-­cinci ani, gesturile sunt un pic teatrale, râde repede, sacadat, mă gândesc la câte scene violente o fi văzut până acum. Trebuie să plecăm și de aici, timpul trece, asistenta de la direcție ne promite că ne sună să ne spună ce soluție găsește. Urma să aflăm câteva ore mai târziu că mama și fiica au găsit până la urmă un adăpost pentru acea seară.

Continui discuția cu Irina în mașină, îmi spune despre lucrurile pe care le vede în fiecare seară, “unde să vorbești despre lucrurile astea, la bere cu prietenii?”, ar fi utilă ceva ghidare, supervizare pentru asistenții sociali, poveștile sunt mereu triste. Un copil de șase luni care a murit într-­‐un spital, un adult cu TBC, degerături, șobolani, mizerie, lucruri urâte, cine ar vrea să știe despre ele?

Urmează ultima oprire a serii, un bloc părăsit din Floreasca, unde se adăpostesc patru adulți. Fac cunoștință cu George și Tiberiu. George e retras, calm, se descrie ca fiind pasionat de IT, îmi vorbește cu pasiune despre ideile pe care le are, ar vrea să deschidă un blog și să le povestească oamenilor despre o nouă rețea socială.

Tiberiu întrerupe discuția și își începe povestea.

“Am fost om gospodar, am avut casă, am avut familie...”. E din Brăila, are certificat de revoluționar, a primit un teren pe care l-­a vândut. Soția a plecat în Italia, “hai mă, vino și tu, e bine aicea, îngrijesc de-un moș, eu așteptam pensia din spate, au venit banii, 700 de milioane am luat, am vândut și casa din Brăila, adică mi-a luat-o banca, și acum îmi oprește 16 milioane din pensia de 20. Până la urmă m-am întors din Italia, că asta și-a găsit altul acolo.”. Îmi spune că are nevoie de buletin să poată să-și scoată pensia din bancă și să își găsească de lucru:

“M-am dus aici la circa șase, mă lua și la mișto, hai domne, facem buletin acuma pe orice bancă din parc. Zic, domne, dar stau aici, noaptea dorm aici, mă găsești aici, dar dă-mi și mie actul ăla să mă duc la bancă, să îmi scot cardul ăla, am banii în cont, dar nu pot să accesez nimica… lu domnu Radu, i-a făcut, în decurs de două săptămâni (în alt sector – n.a.), pam-pam, poftim, nu e posibil așa ceva. Sunt cetățean român, mă duc atuncea dracului în Franța sau în Italia, să fac buletin, dacă voi nu vreți să faceți…”

George nu e de acord: “dacă vroia să își facă buletin, își făcea, i-­am zis: du-­te mă în Centrul Vechi, pune o pancartă pe tine și țipă că vrei buletin”. Tot el îmi povestește și despre problemele lui Tiberiu cu alcoolul.

Elena Adam, coordonator proiecte la Samusocial, îmi spune povestea lui Tiberiu:

“Tiberiu S., 44 ani, a rămas fără casă în urma cu doi ani. Motivul: divorț. A renunțat la partaj în favoarea copiilor. Nu și-­a mai găsit un loc de muncă în Brăila – orașul în care a avut ultimul domiciliu (firma de tâmplărie la care a lucrat a intrat în faliment), și a decis să vină în București. A lucrat în construcții ca muncitor necalificat, fără forme legale, aproape 2 ani. Până când i-­a expirat cartea de identitate -­ condiția obligatorie pentru a găsi un loc de muncă (chiar și la negru), este să ai o carte de identitate!

S-­a întors la Brăila să solicite o carte provizorie de identitate. A fost refuzat deoarece nu mai locuiește acolo. I s-­a recomandat să apeleze la biroul de evidență a populației arondat zonei de adăpostire. Samusocial l-­a ajutat financiar cu plata fotografiilor, a timbrelor fiscale și taxei de eliberare act. Prima solicitare a făcut-­o în luna iulie 2015. Nici măcar nu i s-­a primit cererea, pe motiv că trebuie să mergă la Braila – unde tocmai fusese. Însoțit de asistentul social de la Samusocial, i-­a fost primită cererea (nu fără dificultăți).

Urma raportul de verificare a agentului de proximitate, raport din care să reiasă că Tiberiu se adăpostește acolo unde declară că se adăpostește. Surpriză: dupa o lună, este informat că nu a fost găsit și deci declarat vinovat: “ai mințit, nu stai acolo”. Revine asistentul social la biroul de evidență, în luna august, găsește un funcționar care înțelege situația, primește o nouă cerere și se așteaptă din nou verificarea.

Pentru a nu mai avea surpriz,e se ia din nou legătura cu agentul responsabil de zonă și este rugat să meargă în verificare în intervalul de timp 21 – 06, explicând că omul acesta trebuie să și mănânce, nu poate să stea 24 de ore din 24 în același loc. Suntem în luna noiembrie și încă așteptăm verificarea (dacă între timp nu s-­a întamplat un miracol -­ din momentul în care scriu aceste rânduri și momentul când sunt citite!)

În tot acest timp, Tiberiu a flămânzit, a tremurat de frig, s-­a certat cu prietenii cu care se adăpostea în același spațiu, s-­a îmbolnăvit – a recidivat un psoriazis mai vechi…. și-­a pierdut speranța. A pierdut două locuri de muncă cu forme legale – unul în construcții, iar altul la o fermă. Ambele asigurau și cazarea. Oare, dacă s-­ar fi obținut cartea provizorie de identitate, nu am fi avut un om mai puțin pe stradă?”

Lipsa buletinului este o problemă frecventă în cazul oamenilor fără adăpost și de rezolvarea ei depind aproape toate acțiunile următoare, care i-­ar putea ajuta să se “reintegreze în societate”, fraza preferată a rapoartelor oficiale.

Anul trecut, asociația a ajutat 672 de persoane să obțină cărți de identitate. De ceva timp însă, se pare că procesul de obținere a acestor acte a devenit greoi. Oamenii îmi spun că autoritățile încearcă să evite supraîncărcarea adăposturilor și a sistemului de ajutor social, prin amânarea sau refuzarea cererilor. Asta se întâmplă și în cazul lui Tiberiu.

Legea (HG 1375/2006) oferă soluții pentru persoanele fără adăpost, existând posibilitatea de a menționa “lipsă locuință” pe actul de identitate, însă, în realitate, fiecare unitate administrativă din București își stabilește propriile norme legate de verificări, care îngroapă bunele intenții ale legii. Așa că, până la urmă, aceste decizii, care pot schimba viața unui om, depind de nivelul de empatie a oamenilor, a angajaților din instituții.

Încerc să obțin un punct de vedere și din partea autorităților. Sun la secția 6, reușesc după încercări repetate să vorbesc cu cineva, îmi formează un interior, același rezultat, nu răspunde nimeni. Până la data publicării articolului, nu am primit încă un răspuns nici de la Direcția Generală de Evidență a Persoanelor din București.

Mă întorc după o săptămână la blocul părăsit. Îl găsesc doar pe George, care mă duce la etaj și îmi spune șoptit “a venit proprietarul”, după care clarifică: Nicu, proprietarul, este cel care a găsit primul acest loc și l-­a adus și pe IT-­ist aici să doarmă. După ce a lipsit o vreme din bloc, Nicu s-­a întors “pentru câteva zile”. Nemulțumit că Tiberiu părea să își asume rolul de șef și îi adusese și pe alții, a rezolvat situația rapid: i-­a tras două palme și l-­a gonit.

Coborâm cele două etaje, ajungem în subsolul-­dormitor, unde îl cunosc pe proprietar. Are în jur de 50 de ani, e masiv, îmbrăcat bine, are haine curate. Aș vrea să par relaxat, dar doi șobolani fug printre picioarele noastre, speriați de vocea puternică a lui Nicu și mă fac să îmi schimb poziția rapid. Nicu râde, mă asigură că vin doar pentru mâncare, nu pentru oameni și îmi vorbește despre biserică și politică: “păi cum așa ceva, ăștia mor de foame pe aici și ălora le trebuie catedrală... pe toți i-­aș bate. Pe Oprea ăla, nu mai vorbesc, mă mănâncă palmele, uite-­așa i-­aș face”.

Discuția e întreruptă de un alt om al străzii, unul din cei aduși de Tiberiu în bloc. Are o sacoșă de rafie în mână, în care își ține probabil “casa”. Asta e o regulă, îmi povestise George, lucrurile se cară întotdeauna cu tine, nu lași nimic în urmă, altfel vor fi furate, “cel mai ciudă mi-­e de un ceaun pe care îl aveam, l-­au furat pentru fier vechi”.

Înapoi, printre betoanele umede, Nicu blochează ușa și-­l ia repede la rost pe noul-­venit: “da tu ce cauți aici?”. După un dialog scurt și răstit, îl lasă să intre, dar se enervează teribil când omul începe să recite poezii și să cânte cât poate de tare. Conflictul este doar verbal de data asta, dar dur, cei doi sunt de talii apropiate, se măsoară în înjurături, până la urmă Nicu este învingătorul, și-­a impus autoritatea, vechiul alfa s-­a întors în blocul părăsit.

Următoarea parte a reportajului va fi publicată pe 2 decembrie 2015.

Acest material este realizat cu ajutorul Asociației Samusocial din România, care se ocupă cu sprijinirea persoanelor fără adăpost. Puteți dona către Samusocial haine de iarnă (căciuli, mănuși, fulare, șosete, pantaloni, încălțăminte, tricouri), saci de dormit, pături, mâncare ambalată (conserve, biscuiți etc.) la sediul din Șoseaua Grozăvești nr. 82bis (telefon 021.410.50.67) sau bani, în contul RO93BRDE441SV49929504410, deschis la BRD GSG Agentia Carol, de Samusocial din România (CUI: 16050641).