Pe Mohammed l-am întalnit a doua zi dupa luptele de la vama sarbo-maghiara Roske 2. Manca dintr-un biscuit si se chinuia sa inteleaga indicatiile voluntarilor veniti pentru a-i redirectiona spre Croatia pe oamenii refuzati de Ungaria fortificata de Viktor Orban. Rodea dintr-un biscuit si asculta atent.
„De unde vii?", l-am intrebat. "Din Burma", a venit raspunsul care m-a naucit. Stiam de conflictul perpetuu din Myanmar, de regimul represiv de acolo, dar nu ma asteptam ca cineva sa ajunga pe jos din Myanmar pana la granita dintre Serbia si Ungaria.
Imi povesteste traseul: intr-o noapte s-a hotarat sa fuga din Myanmar si a trecut ilegal în Bangladesh. Aici a lucrat trei luni la o fabrica de textile, a strans niste bani si a plecat spre India. A fost prins de politie, arestat si batut. Dupa alte cateva luni a trecut in Pakistan, de aici in Iran, din Iran in Turcia, a luat barca, a ajuns in Grecia si si-a continuat drumul prin Europa.
Il intreb de ce a plecat. Imi raspunde sec ca din cauza razboiului. Se uita in pamant si continua, intr-o engleza extrem de greu de inteles: "Mi-au ucis bunicul, apoi un frate, apoi pe tata, apoi alt frate, cel mare. Bunicul, tata si doi frati!". Ridica privirea spre mine si ii vad ochii in lacrimi. Brusc, fata i se schimonoseste de durere. Tranteste de asfalt biscuitele pe care-l tinea in mana, se intoarce si pleaca furios. Dupa cativa pasi care par sa zguduie pamantul sub el, pustiul de 22 de ani arunca si pachetul cu biscuiti. Orb de furie, aproape se ciocneste de un alt refugiat care-si ducea in spate rucsacul si cortul. Il ocoleste si dispare dupa un alt grup. Il regasesc cateva minute mai tarziu, stand pe marginea drumului, cu capul in maini.
"Este prea greu, este mult prea greu. Ma asteptam sa fie greu, dar nu inteleg de ce trebuie sa traiesc asta. De ce sa-mi omoare familia, de ce sa fiu nevoit sa trec prin atata chin? Nu mai am pe nimeni pe lume, sint singur", imi spune printre sughituri Mohammed.
+++
Munther este tot un zambet odata ajuns in tabara improvizata de la Tovarnik, la intrarea in Croatia dinspre Serbia. Vorbeste cu o jurnalista din Franta despre calatoria lui, care a inceput cu 17 zile in urma. Este irakian, traieste din IT si a plecat de-acasa cu cei doi frati ai sai, Ali si Iusuf.
"Mie mi se spune Nero, el (Ali, n.r.) este AJ iar el e Iusuf. El e cel mai mic, nici macar nu are porecla", imi spune razand Munther.
Este agnostic. "Nu ateu, agnostic! Adica stiu ca exista un Dumnezeu undeva, insa inca il caut", imi spune Nero.
Au plecat din Irak dupa ce Nero a fost rapit de doua ori. Prima data crede ca a fost o greseala, ca a fost confundat. Nici macar nu stie cine l-a luat de pe strada din Abu Ghraib, un orasel de langa Bagdad.
"A doua oara sint sigur insa ca a fost ISIS", continua el. "M-au amenintat ca daca nu ma potolesc si daca nu incep sa traiesc dupa Coran il omoara pe tata. M-am speriat, i-am luat pe fratii mei si am facut planul sa plecam. Apoi, cand a venit ziua, i-am spus tatalui meu sa stea linistit, ca o sa fie totul bine. Ne-am pupat parintii si-am plecat. Nu stiu cand ii vom revedea", continua el.
Povestea imi suna SF, asa ca intrebarile mele curg. Cei doi frati mai mari sint muzicieni si vorbesc o engleza foarte buna. "Eu cant la pian, chitara si clarinet." "Si tu?", il intreb pe A.J. "Eu cant la pian si la flaut."
Munther "Nero" este cel care a organizat primul flash-mob din istoria Irakului. Nemultumit de ce vedea in jurul sau, de lipsa de civilizatie din societatea in care traia, s-a hotarat sa faca o brosura despre bunul simt care sa-i tinteasca pe copii. "Am vrut s-o facem pentru copii pentru ca ei sint viitorul. De-acolo, din brosura plina de desene, ei aflau de ce nu e bine sa arunci hartii pe jos, cum trebuie sa te porti in anumite situatii, lucruri de bun simt.
"Pentru ca cele o mie de brosuri sa ajunga la copii, a ales varianta de a face un flash mob intr-un mare mall din Baghdad. Un happening cu multa muzica si personaje fictive care opreau familiile cu copii si le inmanau acestora brosurica. Dupa eveniment a ajuns sa dea un scurt interviu la televiziunea irakiana, care i-a adus o oarecare faima locala, dar si multe probleme.
"Odata cu extinderea puterii si influentei ISIS, am inceput sa primesc tot felul de mesaje ciudate. Apoi am fost rapit si mi-au amenintat familia, iar asta m-a facut sa iau decizia sa plec naibii de-acolo", imi spune Nero.
Cum aratau cei despre care spune ca erau militani ISIS? Ce i-au cerut? Cum i-au spus? De ce l-au lasat in viata?
„Nu aratau nicicum, sa nu crezi ca-i recunosti pe strada. Sint ca orice musulman de rand, poate doar ca merg mai des la moschee. Dar nu toti cei care merg des la moschee sint parte din ISIS. Orientul Mijlociu e complicat rau, my friend", imi spune.
Imi povesteste ca reteaua ISIS nu este ceva cunoscut, la vedere, desi este uriasa. "Este o organizatie secreta, nimeni nu stie cine face parte din ea si ce rol are. Nu te astepta sa umble cu totii inarmati si in acele Toyota pe strada, lucrurile acolo stau complet diferit."
[galerie-foto:10]
Vorbim minute in sir despre ISIS, apoi ne intoarcem la calatoria lor. Imi spun ca au plecat in Turcia, apoi au luat barca spre insula greceasca Lesbos.
"Am platit cate 1800 de dolari traficantilor pakistanezi, de fapt sefului lor, care era turc. Cu toate astea, barca era sparta, asa ca am dat la pompa, cu schimbul, toti cei din barca, desi noi ar fi trebuit sa fim pasageri, ca d-aia am platit", imi spune razand. Aproape de malul insulei Lesbos, in ciuda eforturilor lor, barca s-a scufundat.
"Am inotat cateva sute de metri si am scapat, n-am murit, dar am ramas doar cu hainele de pe noi", imi povesteste AJ. Il intreb cum au ramas cu actele si cu banii. "Vrei sa ne stii toate secretele?", intervine, zambind, fratele cel mare, dupa care ii face un semn ca are voie sa-mi arate.
AJ isi ridica tricoul si vad, sub cureaua pantalonilor, lipita de piele, o curea dintr-un neopren subtire, impermeabila. "Aici ne tinem banii", avem fiecare cureaua lui, in caz ca cineva pateste ceva, sa nu pierdem totul o data.
"Nero se intoarce si spre celalalt frate. Cel mic, Iusuf, se descheie la camasa si imi arata o punga de plastic cu un sistem de inchidere ce o face si pe ea impermeabila, pe care o are atarnata de gat si lipita de piele. "Aici sint actele tuturor si mare parte din bani", imi explica AJ.
Sunt blocati pe un camp in Tovarnik, de unde un cordon de politisti le interzice sa plece. Le e foame si sete si nu au cum sa ajunga la magazin. In plus, si-ar dori si o cartela de telefon, sa poata comunica atat cu parintii, cat si cu alti prieteni de-acasa, din Europa sau in drum spre Europa.
"Vrem sa ajungem in Finlanda, Nero are prieteni acolo, sint artisti, muzicieni, sint sigur ca ne vom descurca. Nu are cum sa ne fie mai rau ca acasa. Nimic nu poate fi mai rau ca acasa. Stii, ajunsesem sa recunoastem armele dupa sunet: ala e elicopter Apache, aia e mitraliera AKM... Am trait prea mult in razboi si teroare, ne-a ajuns!", imi spune AJ, un pusti de 21 de ani, pletos si bine facut, care nu pare ca ar putea sa suporte rigorile califatului islamic la care viseaza luptatorii lui Allah din Irak. In ochii lui citesc optimismul si setea de libertate.
+++
"De ce nu deschid? Noi nu vrem in Ungaria, vrem doar sa trecem mai departe", imi spune Mahmoud, un palestinian cu radacini siriene in Alep, cu cateva ore inainte de inclestarea cu politia maghiara de la vama Roske.
Pana acum cateva luni, Mahmoud era burlac si traia foarte bine in Dubai. "Era bine de tot in Dubai, castigam bani buni, aveam o masina puternica, un Range Rover, aveam multe prietene, dupa serviciu ieseam cu baietii si ne distram, totul era bine. Apoi a trebuit sa ma cumintesc, mi-am cunoscut femeia, ne-am casatorit, si am inceput sa ma gandesc la familie, sa vreau mai mult pentru sotia si pentru viitorul meu copil", spune, intr-o engleza stalcita, Mahmoud.
Dezastrul a inceput cand salariul i-a fost taiat. "Mi-au taiat salariul cu mai mult de jumatate, tara lor s-a umplut de forta de munca mai ieftina, aveau de ales, iar eu nu. In Dubai viata e scumpa, totul a devenit rau, iar perspectivele sumbre", povesteste Mahmoud.
Brusc, avand mai putini bani, a inceput sa se simta discriminat in Dubai. "Acolo e bine pentru turisti sau pentru oamenii cu foarte multi bani. Cand esti sarac esti cetatean de mana a doua, devii un nimeni, nu te mai respecta nimeni. Mi-a fost greu in ultimele luni. Am vrut sa ma intorc acasa, in Alep, dar acolo era mai rau, ca e razboi si totul e scump si greu de obtinut. Am vazut ca e mai usor sa pleci si am plecat", imi spune el.
Isi sterge cu mana sudoarea de pe frunte, imi cere o tigara si si-o aprinde.
"Intr-o seara, am venit acasa, am vorbit cu sotia si am decis sa ne intoarcem in Siria, sa-i luam pe ai nostri si sa venim in Europa. Am vandut tot ce aveam in Dubai si cu banii am venit in Alep, ne-am luat familiile si am pornit spre Turcia", spune sirianul.
Grupul lui are 12 membri. Toti sint rude: frati, surori, cumnati, parinti. Sotia lui e gravida. Si-a lasat in urma o sora si mama. Prima urmeaza sa nasca in cateva zile, iar a doua e prea batrana pentru un drum de doua saptamani presarat cu pericole extreme.
Intreg grupul a platit, pana la gardul de la Roske, 16.000 de dolari. Cei mai multi bani i-au dat "mafiotilor" turci care i-au dus cu barca in Grecia.
Ma intreaba daca stiu unde gaseste un supermarket si pleaca agale, obosit, sa cumpere ceva de mancare pentru el si ai lui. "N-avem apa, n-avem mancare, n-avem nimic aici. Dar il avem pe Dumnezeu!", imi spune, inainte de a pleca.
Mahmoud se pierde in multime. Vrea sa ajunga in Suedia sau in Olanda, apoi sa faca in asa fel incat si mama si sora lui, care urmeaza sa nasca in cateva zile, sa ajunga la el.
Nu a fost de acord sa fie fotografiat. Este prototipul migrantului economic, care insa, pentru ca vine din Siria, dintr-o zona afectata de razboi, nu are cum sa nu fie primit in Europa.
+++
Ahmad are 31 de ani si a fost politist intr-un orasel irakian. In urma cu mai putin de un an, orasul a picat sub stapanirea ISIS.
"Am inceput sa primesc mesaje de amenintare", imi spune Ahmad, care se descrie ca fiind un musulman moderat. "Multi dintre colegii mei au ajuns sa-i ajute pe cei care au legaturi necunoscute cu ISIS, eu am refuzat. Sint politist si-mi slujesc tara, nu lucrez pentru nimeni altcineva", continua el.
A fost momit in fel si chip, apoi amenintat, pana cand, intr-o zi, s-a saturat. Si-a luat cei doi nepoti si a hotarat s-o apuce spre Europa.
Cel mare dintre nepotii lui are 21 de ani si era student la informatica in Baghdad. Vrea sa continue studiile si sa devina inginer IT. Spera ca-si va gasi usor un job in Europa. Sora lui este mai mica, abia a terminat liceul si vrea sa continue sa studieze engleza.
"Cred ca ar fi interesant sa ajung sa lucrez ca translator, probabil ca va fi nevoie de vorbitori de araba in Europa", imi spune fata, cu subinteles.
[galerie-foto:11]
Ahmad e constient ca in Europa nu va fi niciodata politist, dar stie sa tunda si sa barbiereasca si crede ca poate sa faca asta pana cand va ajunge sa aiba o meserie serioasa, ca acasa, unde era o persoana importanta.
"Acum am plecat si pot s-o spun: da, desi e razboi intre ISIS si guvern, sint oameni in guvernul de la Baghdad care sprijina ISIS. Sint sefi in politie care sprijina ISIS. Au o retea incredibil de mare si au o putere fantastica acesti teroristi. Pot cumpara pe oricine, si in Irak au facut-o", imi spune ingrijorat Ahmad.
Dupa ce mi-a spus explicit asta, nu l-am mai intrebat daca este de acord sa-l fotografiez.
+++
Naji, un sirian de 24 de ani, se odihneste pe o patura pe marginea unui sant din Tovarnik. E plin de rani pe picioare si deasupra unui genunchi are un bandaj.
"M-au batut politistii maghiari acum doua zile, la Roske. Atunci cand ne-au facut loc sa intram, eu am fost intre primii care am sperat ca, in sfarsit, Ungaria isi deschide granita pentru noi. Am fost intre cei care au luat cea mai rea bataie", imi spune omul, zambind amar.
Fuge de armata lui Bashar al Assad. De cativa ani se tot ascunde, pentru ca ar trebui sa fie incorporat. Nici nu vrea sa auda de asta.
A plecat din Siria in Turcia, impreuna cu fratele sau, care acum doarme pe o patura, langa el. Pe drum s-a imprietenit cu alti doi sirieni, asa ca au ramas impreuna, toti patru.
Grupul lui Naji nu este incolonat impreuna cu ceilalti ca sa ia autobuzele spre Slovenia. "Nu pot sa merg, ma doare foarte tare piciorul. Nu pot nici sa stau la coada, si daca mergem prin fata o sa faca ceilalti scandal, asa ca o sa asteptam sa plece toti si noi o sa luam ultimul autobuz. Eu am vrut sa raman doar eu in urma, dar ceilalti au insistat sa nu ma lase", explica el.
Isi aprinde o tigara, isi ridica ochelarii Ray Ban de la ochi si incepe sa-mi spuna cum a fugit de armata pentru a studia in China, dar, din cauza pasaportului, nu si-a putut lua diploma. Studiaza inginerie mecanica si a si lucrat, pe bani buni, in domeniu.
"In Siria e groaznic cu armata. Am un var care a fost luat in armata acum sase ani si nici astazi nu este acasa, desi, in mod normal, armata nu dureaza niciodata mai mult de un an si sase luni. Nu vreau sa ma duc acolo sa mor ca un prost sau sa fiu omorat", imi povesteste Naji.
In orasul din care vine el, mai degraba un cartier al Damascului, nu avea nicio problema din cauza razboiului. Era insa afectat indirect.
"Totul e scump, moneda s-a devalorizat, e de sase ori mai mica decat acum cinci ani. Totul e scump si nici nu mai gasesti tot ce-ti trebuie, ca inainte de razboi", imi explica el.
Imi povesteste insa ca familia lui a suferit enorm.
"Aveam o bunica in Damasc pe care familia o tot vizita, o femeie in varsta, paralizata pe partea stanga. Ei bine, armata siriana, soldatii, veneau zilnic pe la ea, o intrebau daca are nevoie de ceva si, cand aveau timp, o si scoteau la o scurta plimbare. Intr-o zi, la usa ei a sunat cineva. Nu stim cine, banuim ca un soldat din Armata Siriana Libera. Bunica a deschis, el a impuscat-o si i-a furat banii, aurul, tot ce avea. Mi s-a rupt sufletul", imi povesteste Naji si se intristeaza.
Isi scoate din buzunar telefonul. Prietenii lui au reusit, cu cateva ore mai devreme, sa-i faca rost de o cartela cu net, ca sa transmita mesaje acasa. In timp ce vorbim, lui Naji ii suna telefonul. Raspunde si imediat pe fata ii apare un zambet larg. Era mama lui, care nu mai stia nimic de el de 17 zile, de cand a plecat din Siria in Turcia.
"Am trecut in Grecia platind 1300 de dolari. Trebuia sa fim 27 in barca. Am fost 65. Ne-au pus sa ne aruncam bagajele, asa ca am ajuns in Grecia doar cu hainele de pe mine. Am cumparat haine noi. Am avut 1500 de dolari si 1500 de euro, mai am 650 de euro pentru drumul asta care nu se mai termina, si acum am, in plus, aceasta problema la picior. Dar o sa reusesc eu cumva", imi spune omul, gasindu-si resurse pentru un zambet plin de optimism.
Imi spune ca cea mai grea parte a calatoriei nu a fost bataia luata de la politistii unguri, ci traversarea cu barca spre Grecia.
"Am asteptat pe chei, la un hotel, patru zile. Intr-o noapte, am primit telefonul si am pornit. Din zece in zece minute ii dadeam unei prietene coordonatele mele gps, prin telefon, sa anunte politia in caz ca ni se intampla ceva. Traficantii aia aveau pistoale, ne-au amenintat cu ele, a fost groaznic", imi spune Naji.
Nu e nici noua dimineata, joi, pe santul de la Tovarnik unde stau si vorbesc cu Naji. Se face cald, eu ma vait de asta, dar el se intinde ca o soparla.
"Iubesc soarele!", imi spune omul, care pare mult mai batran decat cei 24 de ani pe care-i are.
Imi spusese ca merge in Norvegia, unde spera sa ajunga sa lucreze in cibernetica, domeniul pe care-l iubeste la nebunie. Ii spun ca acolo e frig, iar iarna soarele se vede pe cer doar cateva ore.
"Nu-i nimic, prietene, am strans destul soare in mine dupa atatia ani in Siria", imi raspunde razand cu pofta.
+++
Nu e nici opt dimineata, sambata, iar la Nickelsdorf, in vechea vama dintre Ungaria si Austria, au aparut, peste noapte, cateva mii de refugiati. Zece ore mai devreme, acolo nu era nici picior de om, doar cativa soldati si jandarmi care sprijineau una din vechile cladiri ale vamii desfiintate, unde acum functioneaza cateva birouri de politie.
Afara e frig, sint doar cateva grade. Pe cimentul din curtea imprejmuita zac sute de oameni. Unii dorm, altii motaie, copiii isi fac de lucru si toti asteapta sa fie urcati in autobuze si dusi inspre Germania.
Pe o piatra, in curtea imensa, vad un barbat cu parul prins in coada si alura de rock-star. Ma apropii si-l intreb daca vorbeste engleza. Imi raspunde ca da, dar imediat ii sar in ajutor doi pusti cu parul lung. Copiii lui. Doi gemeni, imbracati si incaltati identic, care vorbesc engleza perfect.
"Am fugit din Siria din cauza razboiului. Tata avea o firma de constructii, dar acum nu mai avem nimic. (Armata lui, n.r.) Bashar al Assad a bombardat totul, birouri, utilaje, totul!", imi spune unul dintre ei. Celalalt il completeaza rapid: "Opt milioane de dolari au zburat, phuuuu!", si face un gest a "luati de vant".
Seamana atat de tare incat, desi s-au prezentat, acum, cand scriu, nu mai stiu care e Khaled si care e Fahed nici cand ma uit la poza lor.
De unde stiu engleza atat de bine? "Am invatat la o scoala americana din Damasc”, imi raspunde unul dintre ei.
Engleza celor doi pusti-minune i-a salvat pe toti ceilalti zece oameni cu care calatoresc, parintii lor si alte rude. Prima data in Macedonia, cand era gata-gata sa fie arestati pentru ca au intrat in tara ilegal si nu s-au inregistrat. Traducerea lor i-a salvat pe toti cei din grup de la cateva zile sigure de arest. Apoi, ajunsi in Ungaria, au fost inregistrati, amprentati si au primit acte provizorii. Dupa, au fost tinuti trei zile pe loc, intr-o tabara la Gyor. Probabil ca pustii le-au fost simpatici, cu engleza si energia lor, caci in a treia zi, cand ei si nu tatal lor i-au intrebat pe politistii unguri de ce-i mai tin acolo, acestia s-au inmuiat si i-au pus pe ei si familia lor in primul autobuz spre primul tren care a trecut prin Gyor catre Nickelsdorf.
"Asa e, ei ne-au salvat, acum nu eram aici daca nu erau ei, cu siguranta", imi spune tatal lor, luandu-l amical de dupa gat, plin de mandrie, pe cel cu palaria pe cap.
Pustii sunt pusi pe povestit. Imi spun, cu ochi mari, cum a fost calatoria cu barca, cum au trait in Siria in plin bombardament, cum era viata si cum era la scoala. Vor sa ajunga in Marea Britanie, unde vor sa studieze medicina.
"O sa invatam la Oxford", imi spune unul.
Singurul lucru care le taie din elanul de povestitori este frigul: nu mai au nici ei niciun bagaj, le-au aruncat, fortati de traficanti, din barca spre Grecia. Pana acum a fost cald, iar cand au avut nevoie de ceva, au gasit la voluntari sau la Crucea Rosie. In dimineata asta, insa, la Nickelsdorf nu este nimic pregatit pentru ei. Nu au haine, le e foame si nu vor decat sa plece spre Germania. Sint constienti ca in Marea Britanie se ajunge mai greu, asa ca asteapta sa ajunga in Germania si de-acolo se gandesc incotro o apuca.
"Crezi ca putem pleca macar sa ne cumparam niste haine? Nu avem nicio problema cu banii, avem bani, dar nu avem de unde sa cumparam pe campul asta. Le e frig copiilor", imi spune tatal.
Din pacate, nici o ora mai tarziu, cand am plecat din tabara, autoritatile si voluntarii nu reusisera sa pregateasca mancare si haine pentru cei de-acolo, care se incalzeau stand inghesuiti unul in altul.
9
9
