Un ţăran a murit într-un sat îndepărtat din nord-estul celei mai turistice ţări din lume. Vecinii l-au acoperit cu o pătură şi l-au băgat într-un frigider mare, decorat cu beculeţe colorate, un covor verde acoperit de mandale pestriţe şi multe flori din plastic.
Florile adevărate erau puţine şi puse în faţă, acolo unde sătenii îngenuncheau pe rând şi aprindeau beţişoare aromate. Atunci a apărut turistul.
Venea pe uliţa din Ban Pa Wai, înconjurat de o grămăjoară de copii. Câteva fetiţe mai deştepte se jucau cu camera lui foto. Turistul a scos un băţ telescopic din rucsacul Samsonite şi le-a arătat cum să-şi facă un selfie cu telefonul. Trei băieţei încremeniseră pe marginea drumului, privind drăcovenia.
Dar cei mai mulţi se ţineau pur şi simplu după el, prea sfioşi să-l atingă, prea curioşi să-l părăsească. Le râdeau ochii în cap şi dinţii se tot albeau în soare. Căci turistul nu venise singur. Era însoţit de alţi prieteni, la fel de înalţi şi de albi ca şi el.
Când turistul a intrat în curtea ţăranului mort, copiii s-au oprit la poartă. Oamenii dinăuntru au întors capetele, dar nu s-au oprit.
Nu s-au oprit din a trece în registru banii aduşi de fiecare sătean. Pe două coloane, îngrijite şi unduitoare, câte 100 de baht de persoană, cam cât 3 dolari americani. Ca lebedele în cârd, aşa arătau literele şi cifrele, căci în satul îndepărtat din nord-estul Thailandei alfabetul era elegant şi oamenii dădeau cuminţi bani la înmormântare.
Nimeni nu încerca acolo să uite că-i va veni şi lui rândul.
Nu s-au oprit din jocul de dame cu capace de suc şi pariurile nu au încetat în curtea din spate atunci când turistul a ajuns acolo. O singură dată au protestat: când camera foto s-a fixat pe zaruri şi pe palmele lor ţinând mizele la vedere.
Turistul i-a privit mirat, fără să ştie că în satul din nord-estul Thailandei poţi fotografia orice, mai puţin ruşinea. Nimeni nu încerca acolo să transforme un viciu într-o virtute.
Jocuri la o înmormântare în nordul Thailandei
Nu s-au oprit din tocatul cărnii, din pisatul ardeilor, din amestecatul orezului, din înteţitul focului. Zgomotul se auzea până în camera ţăranului mort şi fumul mirositor zdrobea beţişoarele aromate. Nu erau rudele cei care învârteau prin oale şi nici lacrimile nu li se amestecau în mâncare. Au pus un pahar rece cu suc de orez în mâna turistului şi un bol cu supă.
Nimeni nu încerca acolo să-şi transforme necazul într-un motiv pentru nepăsare.
Însă un singur om din toată curtea s-a oprit. O femeie nici prea mică, nici prea mare. Nici frumoasă, nici respingătoare. S-a ridicat din faţa sicriului-frigider în care fusese aşezat corpul tatălui ei şi l-a întâmpinat pe turist. S-a înclinat uşor, şi-a dus palmele împreunate către frunte şi i-a zâmbit. Nici prea demn, nici prea umil.
Şi-a reluat apoi locul unde-i aştepta pe cei şase călugări care urmau să săvârşească ritualul de înmormântare.
Sub privirile ei, turistul a păşit spre sicriu, a urcat o treaptă mică din lemn şi s-a uitat înăuntru. Printr-un geam strâmt a văzut faţa moartă a ţăranului. A omului la a cărui înmormântare nu plângea nimeni.
„A trăit mult, până la 80 de ani”, îi spuseseră pariorii. „A avut mulţi nepoţi”, îi spuseseră bucătarii. „A murit fără durere, în somn”, îi spusese fiica.
Şi turistul şi-a închis camera foto, şi-a închis smartphone-ul şi rucsacul Samsonite, s-a aşezat pe o piatră şi a simţit ceva ce nu mai simţise demult: recunoştinţă pentru norocul de care el avea parte, dar pe care ţăranul din nord-estul Thailandei nu l-a cunoscut niciodată.
Bătrân într-un sat din nord-estul Thailandei
Notă: Acest reportaj a fost realizat cu sprijinul Tourism Authority of Thailand - Balkan Office www.thailanda.ro, căreia îi adresez cuvenitele mulţumiri.
3
9
