E posibil sa supravietuiesti si sa ierti? Colonia Ludwigsfeld sta langa un imens mormant comun, in locul baracilor unei foste tabere de munca fortata, unde prizonierii erau obligati sa lucreze in uzinele BMW in timpul regimului nazist. Multi dintre fostii prizonieri si familiile lor inca traiesc in aceasta comunitate de 250 de familii, provenind din 50 de natii. Reportaj de la fata locului.
Vuietul avioanelor
O localitate minuscula, izolata se afla la periferia Munchenului, la nord de Feldmoching. Multi dintre munchenezi niciodata nu au auzit de ea. Cu atat mai putini stiu unde este.
E o colonie de blocuri ascunse printre copaci, cu mult spatiu verde imprejur. Acolo, in blocurile cu apartamente de doua camere, stau tineri familisti, dar si multi pensionari. Micul cartier este modest, dar intretinut exemplar: cladirile sunt intr-o stare impecabila, iarba este taiata minutios si nu se vede nici un graffiti pe pereti.
Ludwigsfeld
Foto: Nela Lazarevic
E liniste. Cand ajungem, inainte de pranz intr-o zi lucratoare, doar zgomotul motoarelor unui avion Junkers vechi, din al doilea razboi mondial, se aude din cand in cand.
La o privire mai atenta, putem observa cateva lucruri interesante: in ciuda faptului ca este o comunitate mica, sunt cinci biserici apartinand diferitor religii. Pe interfoane gasim o puzderie de nume exotice, apartinand a 50 de nationalitati. Majoritatea locuitorilor sunt ucrainieni, armenieni, sarbi si polonezi, germanii fiind o minoritate absoluta aici.
Istoria locului
Cand Rozalija Sokola a ajuns in comunitatea din Ludwigsfeld, acum 13 ani, nu dorea altceva decat sa cumpere o casa. Nu stia ca viata ei va lua o introsatura neasteptata.
Unguroaica nascuta in Serbia, Rozalija a sosit in Germania cu cateva decenii in urma, in copilarie. De atunci traieste viata nu tocmai usoara a imigrantilor: prima data a fost nevoita sa invete germana si sa se afirme in scoala, iar dupa aceea sa se integreze in societatea germana si sa-si faca un rost aici. Simtind nevoia sa se implice in viata comunitatii, a reusit chiar sa fie aleasa consilier la nivel local.
Lundwigsfeld on the map
Foto: Google Earth
Mutandu-se in Ludwigsfeld, a gasit o comunitate unita si prietenoasa, cu o istorie bogata si totodata tragica, ce a fost ignorata de autoritatile din Munchen timp de decenii. O comunitate a familiilor fostilor 'Ostarbeiter'.
In timpul celui de-al doilea Razboi Mondial industria germana ducea lipsa cronica de forta de munca. Armata germana a gasit solutia: au luat ostatici milioane de persoane din tarile ocupate, din Ucraina, Belarus, Polonia si Rusia, si i-au dus in Germania sa munceasca practic ca sclavi.
Majoritatea acestor "Ostarbeiter" erau de 16 ani sau chiar mai tineri. Multe femei. Fiind vorba de nationalitati slavone, prizonierii erau considerati ca fiind subumani de catre nazisti, iar angajatorii ii priveau ca si prizonieri civili. Traiau in conditii extrem de dure, erau platiti prost sau chiar deloc.
Multi "Ostarbeiter" au pierit in timp ce fortele aliate bombardau fabricile unde lucrau. Altii au fost pur si simplu obligati sa munceasca pana la ultima rasuflare.
Rozalija Sokola
Foto: Nela Lazarevic
In timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, in locul blocurilor ingrijite de astazi se afla o tabara-satelit apartinand complexului Dachau, numit KZ-Aussenlager Allach. Prizonierii din aceasta tabara au fost folositi sa construiasca motoare de avion in fabricile BMW de alaturi.
In scurt timp, Rozalija si-a dat seama ca in afara de fostii detinuti care inca traiau aici, nimeni nu stia nimic despre trecut, despre tabara. A incercat sa scoata o revista de comunitate despre istoria locului, dar in cartile de specialitate nu a gasit decat doua propozitii despre KZ-Aussenlager Allach. Insa Rozalija nu s-a lasat: a inceput sa caute materiale, si, in scurt timp, mica revista a devenit un efort al intregii comunitati, coordonata de istorici profesionisti, pentru a scrie o carte de istorie.
Siesta de dupa-masa
Alexandra Falat si Lidia Bak stau asezate la umbra copacilor. Zambitoare si intelepte, cele doua doamne, trecute de 90 de ani, vorbesc umil despre trecut. Amandoua au fost muncitoare ale KZ-Aussenlager Allach, prietenia lor datand din acele timpuri.
Alexandra Falat și Lidia Bak
Foto: Nela Lazarevic
Lidia Bak a fost deportata in ghetoul din Varsovia ca adolescenta. Dupa faimoasa revolta din 1943, a fost dusa la Cracovia, iar de acolo in Germania. A fost evacuata dintr-o tabara in alta, traind sosirea trupelor americane in ghetoul din Ludwigsfeld.
Prietena ei, Alexandra Falat a fost luata ca si "Ostarbeiter" din Ucraina si a fost adusa in Germania in 1942. A lucrat timp de doi ani langa Berlin, dupa aceea fiind transferata in sudul tarii.
Tuberculoza i-a salvat viata
Oricat de straniu ar aparea, dar tuberculoza i-a salvat viata. In timp ce se lupta cu boala intr-un spital american, trupele sovietice i-au luat inapoi pe 'Ostarbaiter' din jurul Munchenului in Uniunea Sovietica.
Prizonierii nu au fost primiti cu surle si trambite acasa: Stalin ii considera tradatori, si periculosi din punct de vedere social. Multi au fost executati; altii au fost trimisi sa munceasca 15 ani in Siberia.
Cu familiile pierdute, tara sub ocupatie sovietica si toata Europa distrusa, doamna Falat si doamna Bak nu aveau alta optiune decat sa accepte sa traiasca si sa munceasca in continuare acolo unde cu putin timp in urma erau tinute ca prizonieri. Fabrica BMW a fost redenumita MAN, iar in locul baracilor au fost construite blocurile de astazi, ca parte a programului Marshall. Locul a devenit o tabara a persoanelor ratacite in haosul de dupa razboi, ce nu apartineau niciunde.
Umbrele din Ludwigsfeld
Foto: Nela Lazarevic
Desigur, conditiile de trai erau foarte diferite de cele de astazi: un apartament era alocat pentru sase persoane. Si de multe ori fostii "Ostarbeiter" aflau ca familiile fostilor Kapo, adica a garzilor, traiesc langa ei.
Doamna Falat si doamna Bak nu povestesc foarte multe despre acei ani de haos, cu tensiuni sociale imense si multe tragedii personale; "eram toti egali in saracie, eram obositi si recunoscatori ca avem un loc al nostru. Nu eram interesati de politica, viata trebuia sa mearga mai departe."
Dar in timp ce incearca sa ne ocoleasca intrebarile, gesturile lor vorbesc despre o oboseala si apatie extrema. Acesti ani erau o perioada in care supravietiutorii inca se luptau sa aiba ce manca. Si in loc sa se gandeasca la razbunare, faceau eforturi mari sa lase ororile razboiului in spate.
Generatia a doua
Olliver Krmadjian face parte din a doua generatie. Fiul unui prizonier armenian, domnul Krmadjian e muzician: canta la contrabas intr-o trupa de rock'n'roll, The Jaguars. Deasemenea, e presedintele Asociatiei Culturale Ludwigsfeld de mai multi ani.
Avand in jur de 60 de ani, Oliver Krmadjian e prietenos si deschis, vorbind cu placere despre copilarie, intr-o engleza impecabila.
Au fost multe probleme in primii ani, zice. Tensiunile istorice dintre diferitele natiuni erau cauza multor conflicte si, desigur, mai era si problema fostilor garzi care traiau in comunitate. Niciodata nu s-a ajuns insa la violenta: fostii gardieni au inteles ca ori se comporta respectuos si se integreaza in comunitate, ori trebuie sa plece.
Olliver Krmadjian
Foto: Nela Lazarevic
Cu toate ca atmosfera era de multe ori glaciala, parintii nu aveau cum sa interzica copiilor sa se joace impreuna. Prieteniile dintre copii erau primul pas catre reconciliere. Cum copiii au crescut impreuna, si relatiile dintre parinti au devenit mai cordiale si, incetul cu incetul, comunitatea a devenit ceea ce este acum: izolata, dar prietenoasa, un loc in care domneste toleranta si respectul pentru alte culturi.
Din cand in cand, mai existau descoperiri macabre: odata in timpul jocului, micul Olliver a gasit un os. "Uite, un os de dinozaur!" - a alergat catre tatal sau. Chiar si astazi se mai gasesc oase in imprejurimi. Si nu e o idee buna sa sapi prea adanc in jurul terenului de sport: se crede ca e un imens mormant comun chiar sub gazon.
Astazi
Cu toate aceste povesti, putine semne tradeaza istoria in Ludwigsfeld. Chiar in coltul de sud a coloniei se afla o bisericuta din lemn ortodoxa. Aceasta biserica a fost carata de catre "Ostarbeiter" din lagar in lagar pe distante de mii de kilometri: "trebuie sa ai biserica", dupa cum remarca doamna Falat.
Baracile din Ludwigsfeld
Foto: Nela Lazarevic
Un alt memento este ultima baraca ce sta langa terenul de sport. Aici era cantina gardienilor SS, iar dupa razboi, a fost folosita ca si cinema si restaurant. Baraca este lasata in paragina: o parte e depozit al municipalitatii, o alta parte fiind folosita ca si vestiar de clubul sportiv local.
Dupa 15 ani de conflicte cu autoritatile, comunitatea a reusit sa plaseze o placuta comemorativa pe peretele baracii. Asociatia Culturala Ludwigsfeld incearca sa convinga BMW, MAN si MTU, companii care in timpul razboiului au profitat de munca prizonierilor, sa-i ajute sa amenajeze un mic centru cultural in baraca.
---
Reportaj realizat de:
- Zoltan Sipos (reporter)
- Nela Lazarevic (fotograf)
- Laura Selz (traducator)
Reportajul a fost facut in cadrul universitatii de vara International Networker: Summer School for Online and Multimedia Journalism organizat de Deutsche Journalistenschule in Munchen. Versiunea in engleza si germana a reportajului poate fi accesat pe pagina universitatii de vara, iar versiunea in maghiara a fost publicat pe Transindex.ro.
Programul a fost finantat de Robert Bosch.
0
0
