Drumul tau in viata- Proiect sustinut de NN

Dupa ce am invatat sa traiesc cu singuratatea, m-am regasit. Nu mai gandesc in termeni de esec sau reusita si cand ma privesc in oglinda aproape ca ma recunosc

de Raluca Rosu     Smile Media
Miercuri, 8 iulie 2015, 12:39 Drumul tau NN

Raluca - before & after
Foto: Raluca Rosu/ arhiva personala
Era pentru prima dată când urma să locuiesc în afara României şi trebuia să străbat un ocean pentru asta. În dimineaţa plecării aproape că mă răzgândisem: nu dormisem de vreo 2 zile, muşchii mi se încordaseră într-o durere aproape insuportabilă. Cele zece luni petrecute în New York m-au transformat ireversibil...


Adevărul e că primul meu roman a fost “Martin Eden” de Jack London, pe care mi-l citea mama în clasa a 7-a înainte de culcare. Aşa m-au convins ai mei să mă apuc de citit. Seara, pe rând, mama şi tata îmi citeau şi eu adormeam pe ritmurile valurilor din “Copiii căpitanului Grant” şi alte valuri scrise din ce în ce mai mărunt pe măsură ce creşteam. Martin Eden a fost însă povestea care m-a convins să renunţ la vocile părinţilor mei şi să iau eu cărţile în mână şi să îmi aud poate pentru prima oară vocea aia pe care nimeni nu o aude, atunci când te aşezi şi deschizi cu adevărat prima ta carte. Ironic sau nu, Martin Eden este un personaj care se chinuie să devină altcineva doar pentru a putea scrie şi se trezeşte prins între două lumi, fără să aparţină în totalitate niciuneia. Martin moare şi ucide poate primul meu paradis şi mă alungă şi pe mine din Grădina Edenului odată ce se aruncă în apele tulburi ale mării şi se scufundă, adânc, fără să fi pus pe hârtie mai mult decât poveşti pe care să le guste publicul larg, telenovelele timpurilor sale. În seara în care mama a terminat de citit romanul, a plecat din cameră şi a lăsat cartea pe pat. Am plâns şi am lăsat lumina aprinsă. Am luat cartea şi am recitit prima şi ultima pagină. De atunci mi-am citit cărţile singură.

În toamna lui 2008 eram mai mult preocupată de întâlnirea cu Bucureştiul decât cu întâlnirea inevitabilă cu Socrate, Hegel sau Platon. Am mărturisit-o mereu: nu ştiam mare lucru despre istoria filosofiei şi nu îi citisem pe niciunii. În jurul meu, colegii deja citau şi citiseră aproape tot ce era de citit şi eu mă simţeam copleşită. Mai mult, mă simţeam ca un impostor, ca un agent sub acoperire, care se strecoară în lumea lor în care cuvinte precum “transcendent”, “dialectică” sau “metafizică” mă urmăreau la fiecare colţ. Le ocoleam cu fineţe şi aşteptam să îmi invadeze şi mie discursul într-o bună zi, cu aceeaşi naturaleţe cu care fusesem ocupată şi cucerită de toate personajele din toate romanele pe care le citisem, filmele obscure pe care le văzusem sau piesele pe care le ascultasem pe repeat în camera mea mică şi portocalie, cu perdelele trase. Tot ce învăţasem până să vin în Bucureşti era din romane şi de pe internet, mici descoperiri pe care colegii mei preocupaţi de Nietzsche le rataseră cu o neglijenţă pe care eu o consideram de neconceput.

Eram fericită şi mi se părea mai important să aştern pe hârtie argumente decât sentimente. Nu regret nimic.


La Litere am fost doar să văd orarul şi atât. Era prea mult Shakespeare şi erau  prea multe cursuri ale căror nume complicate m-au făcut să nu mai calc niciodată pe acolo. Aşa că viaţa mea a început în Grozăveşti, la etajul cinci al căminului D, la două minute de clădirea de sticlă a Facultăţii de Filosofie. Ironic sau nu, clădirea aia, cu un singur etaj şi bibliotecă la parter mi-a devenit casă pentru cinci ani. Odată ce au început cursurile am început să înţeleg că nu era atât despre informaţiile pe care le stocai cu grijă în fişierele neutre ale minţii, cât despre o luptă continuă cu cuvintele şi ideilor unor oameni care se străduiseră mai mult sau mai puţin să îţi prezinte sau să construiască lumea. Primul an a fost magic: am devenit repede fascinată de vechii greci şi începuturile filosofiei şi citeam dialogurile lui Platon în paralel cu tragediile lui Sofocle. Oedip Rege şi Socrate parcă îmi şopteau secrete păstrate doar pentru mine şi Homer venea în vizită cu muzele sale cu tot. Primul an l-am petrecut aproape doar în Grozăveşti: cămin-bibliotecă- sălile de curs - Filos Pub ( un fel de bar al facultăţii)- şi înapoi. Eram fericită şi mi se părea mai important să aştern pe hârtie argumente decât sentimente. Nu regret nimic. Până şi acum, ascult înainte să vorbesc şi aştept ca viaţa să îmi dea texte de citit pe baza cărora să am discuţii. Altfel, totul pare a fi vorbărie, vorbe în vânt, discuţii la bere – un spectacol atât de uman la care nu mă pricep însă să particip şi prefer să absentez sau să tac.

Până la 24 de ani am fost mereu la şcoală. Trei ani de licenţă şi doi de masterat, toţi cinci în Bucureşti, la Facultatea de Filosofie. Apoi am plecat în America, dar ăsta nu fusese visul meu. Astăzi am 25 de ani şi ştiu că visul meu nu fusese niciodată o carieră academică în State şi cu atât mai puţin în România.


„Am intrat în joc, am riscat şi am dat tot ce am avut de dat iar în primăvara lui 2013 mă aflam printre câştigătorii Fulbright Junior Award şi fusesem admisă la 3 universităţi, toate în zona New York-ului.”


Deja din anul trei de facultate intrasem într-o relaţie cu cineva al cărui vis însemna America, obsesiv, compulsiv. Orice alt scenariu însemna un eşec de nedepăşit. Valurile mă duseseră departe în larg şi nu ştiam spre ce mă mai îndrept. Aşa că am sărit în barcă şi am îmbrăţişat visul american ca şi cum ar fi fost al meu dintotdeauna. Există nişte poze cu mine şi steagul american care să dovedească toate astea. Un doctorat în America mi se părea mult peste puterile mele şi aproape întâmplător am descoperit bursa Fulbright Junior Award, care îmi acoperea cheltuielile pe un an într-o universitate americană. Încă un master în filosofie, peste ocean de data asta. O bună prietenă m-a convins să aplic la această bursă, deşi şansele mi se păreau infime. Zece oameni aleşi cu grijă şi un proces de evaluare ce urma să dureze un an de zile.

Am intrat în joc, am riscat şi am dat tot ce am avut de dat şi în primăvara lui 2013 mă aflam printre câştigătorii Fulbright Junior Award şi fusesem admisă la 3 universităţi, toate în zona New York-ului. Nu o să fiu ipocrită, New York era oraşul viselor mele, dar nu avea mare legătură cu filosofia şi nici cu noua mea pasiune pentru Freud sau psihanaliză. Şi totuşi, fusesem admisă la The New School for Social Research, unde fusese profesor chiar Erich Fromm, un filosof şi psihanalist pe care îl devorasem încă din anul doi de facultate. Aşa că nu am ezitat prea mult şi am acceptat să pornesc pe drumul Fulbright care mă ducea la New York. În fapt, eu porneam în căutarea generaţiei Beat şi a unor scriitori precum Jack Keruoac, Allen Ginsberg sau William S. Burroughs, care mai mult îşi cântau libertatea şi o aşezau dezordonat printre sentimente aruncate peste podul Brooklyn.

 
"M-am îmbarcat aproape fără să mă uit înapoi"
 
 
Eram deja singură în aprilie 2013 şi la fel am urcat în avion şi în august. Era pentru prima dată când urma să locuiesc în afara României şi trebuia să străbat un ocean pentru asta. În dimineaţa plecării aproape că mă răzgândisem: nu dormisem de vreo 2 zile, muşchii mi se încordaseră într-o durere aproape insuportabilă şi trebuia să încarc trei valize şi un rucsac în taxi şi apoi într-un avion care urma să mă ducă atât de departe de tot ce cunoşteam eu până atunci. Recunosc, mama a urcat unul câte unul bagajele în taxi şi aproape că m-a urcat şi pe mine în acel taxi şi m-am simţit eliberată abia după ce lăsasem bagajele la cală şi tot ce îmi rămăsese de făcut era să ţin un rucsac negru în spate şi să glumesc cu mama şi o prietenă foarte bună, singura care venise în acea dimineaţă să îşi ia rămas bun. Le-am lăsat pe mama şi pe prietena mea în aeroportul Otopeni şi m-am îmbarcat aproape fără să mă uit înapoi. Am dormit tot drumul şi m-am trezit fix când am aterizat pe pământul american. Purtam un tricou strâmt şi albastru cu o girafă ridicolă, pantaloni de in şi nişte espadrile de lac, negru cu roz, care au fost complimentate de prima americancă ce mi-a ieşit în cale. Primul oraş în care am aterizat din America a fost Seattle , dar asta nu înseamnă aproape nimic – era doar o escală.

„Oraşul imens de metal şi sticlă ţine oamenii la distanţă, oricât de tare şi-ar dori ei să se apropie”


Cele zece luni petrecute în New York m-au transformat ireversibil. Acolo am învăţat pentru prima oară să trăiesc cu singurătatea, în ciuda câtorva prietenii strânse care s-au legat. Oraşul imens de metal şi sticlă ţine oamenii la distanţă, oricât de tare şi-ar dori ei să se apropie. În New York am aflat că pot face faţă unui program academic cu standarde foarte înalte, fără să mă dau peste cap şi fără să ratez magia metropolei. În acelaşi timp însă, încă de la început şederea mea la New York a stat sub semnul posibilităţii eşecului. Astăzi nu mai trăiesc ca să vânez victorii iluzorii, dar în august 2013 vedeam lucrurile în termeni de eşec sau reuşită. Programul de masterat dura doi ani, însă bursa Fulbright îmi acoperea costurile doar pentru primul. Al doilea an ţinea de mine sau aşa simţeam atunci: eu trebuia să câştig alte burse, eu trebuia să obţin finanţări, eu trebuia să iau note mari, şi tot aşa. Note mari am luat, alte burse la care să aplic am găsit, însă în aprilie 2014 am primit în lanţ refuzuri peste refuzuri. A fost pentru prima oară în experienţa mea academică şi poate pentru prima oară în viaţă când eu îmi făcusem treaba şi rezultatul nu era unul satisfăcător. Mă întorceam în România, fără să fi terminat studiile şi fără să fi trăit cu adevărat tot ce credeam că avea să îmi ofere New York-ul. Simţisem de la început că şederea mea acolo se afla sub semnul întoarcerii, dar m-am lovit de asta cu surprindere şi amărăciune. Mi se părea nedrept. Atunci au început atacurile de panică şi anxietatea. M-am confruntat cu ele şi am reuşit să termin şi al doilea semestru cu rezultate foarte bune.

„A trecut deja un an de când m-am întors din New York şi aproape tot un an de la ultimul refuz. Din septembrie 2014 şi până acum mi-am dat timp să aflu din nou cine sunt sau cine aş putea fi. ”


Pe 6 iunie 2014 aterizam pe Otopeni şi deja îmi făcusem planurile pentru ce urma să fac în România. Urma să mă odihnesc în Reşiţa, pentru ca apoi să urmez un program la Şcoala Doctorală a Facultăţii de Filosofie. Voiam să mă întorc acasă. În august 2014 m-am mutat înapoi în Bucureşti împreună cu Vivian, pe care îl cunoscusem la scurt timp după revenirea în ţară şi care îmi este şi acum casă. În septembrie 2014 m-am lovit de încă un refuz: nu intrasem la doctorat. Mă simţeam vulnerabilă, descoperită şi înaintea mea se întindea parcă un teren arid şi ostil, pe care nu ştiam cum să păşesc.

A trecut deja un an de când m-am întors din New York şi aproape tot un an de la ultimul refuz. Între timp am descoperit că mediul academic nu este singurul spaţiu în care pot funcţiona şi că poate mă agăţasem de el din inerţie. Din septembrie 2014 şi până acum mi-am dat timp să aflu din nou cine sunt sau cine aş putea fi. Predictibil sau nu, am scris foarte mult şi multe dintre scrierile mele au fost publicate în reviste şi apreciate de un public larg. M-am implicat în mai multe proiecte care ţineau de domeniul artei, în special fotografice. Am revenit la pasiunea mea pentru a poza şi am avut ocazia să aflu că pot fi  şi îmi doresc să fiu model. Mai mult, am continuat un proiect foarte drag mie, un blog de stil personal care de curând a împlinit trei ani. Am devenit editor-şef la o revistă online împreună cu Vivian, am cunoscut tineri artişti români care între timp mi-au devenit prieteni. Lucrez acum la primul meu roman care se va numi “Ghid de singurătate în New York”, în speranţa că voi reuşi să îmi iau un altfel de rămas bun aşa-ziselor mele eşecuri.
 
"Drumul meu continuă, doar că în altă direcţie"
 
 

Astăzi nu sunt singură însă şi drumul pe care păşesc e presărat cu cuvinte şi fotografii care îmi amintesc în fiecare zi că nu-i nimic de regretat. Astăzi locuiesc cu Vivian în Bucureşti şi nu cred că mă voi întoarce prea curând la şcoală. Filosofia, cu suişurile şi coborâşurile sale, mă ghidează în continuare în toate proiectele mele de scriitor şi model freelancer şi asta e destul. Astăzi nu mai gândesc în termeni de eşec sau reuşită şi când mă privesc în oglindă aproape că mă recunosc. Drumul meu nu s-a oprit odată cu aterizarea avionului în Bucureşti şi nici cu ieşirea din mediul academic. Drumul meu continuă, doar că în altă direcţie şi din fericire este unul în care pot să mă văd din ce în ce mai clar.




Citeste mai multe despre   


23588 vizualizari
  • +5 (13 voturi)    
    Cred ca e greseala... (Miercuri, 8 iulie 2015, 17:12)

    Stef_and [utilizator]

    Doar in clasa a VII-a sa iti citeasca parintii primul roman??? Raluca in clasa VII-a sunt romane ca lectura obligatorie ...
    In rest succes, filosofia este mai mult decat mama stiintelor, este cea mai suprema dintre ARTE!!!
    • +1 (13 voturi)    
      Să nu căutăm nod în papură (Miercuri, 8 iulie 2015, 19:30)

      RalucaRoşu [anonim] i-a raspuns lui Stef_and

      În primul rând, poate că nu reiese din text foarte clar, dar mă refeream că "Martin Eden" a fost primul roman serios care m-a convins sa abandonez "cartile copilariei". Şi nu a fost primul roman care mi s-a citit sau pe care l-am citit. Ideea era că undeva în clasa a VII-a am început să citesc literatură (mai ales universală) care depăşea cu mult programa şcolară şi pe cont propriu, devenind o adevărată pasiune. Nu văd nimic problematic în faptul că părinţii îmi citeau cărţi şi îmi explicau poate pasaje greu de înţeles la 12 sau 13 ani ( dacă ai citit "Martin Eden" ar trebui să înţelegi la ce mă refer).

      În al doilea rând, nu pari deloc familiarizat cu programa şcolară pentru clasele V-VIII pentru Limba şi literatura română (asta pe lângă faptul că lecturile obligatorii erau la un nivel mult mai jos faţă de ce citeam sau mi se citise). Nici atunci şi nici acum nu exista romanul ca lectura obligatorie până în clasa a VIII-a şi se aşteptau să citeşti "Baltagul" şi nimănui nu-i păsa dacă citisem deja Dostoievski sau Thomas Hardy. Să nu fim ipocriţi şi să nu căutăm nod în papură, zic

      Citez: "Unităţile de conţinut care sunt tipărite cu aldine constituie noţiuni noi pentru
      clasa a VIII-a.[...]1.2.5. Genuri şi specii. Genurile epic, liric şi dramatic. Opera dramatică: trăsături generale;lectură de text şi vizionare de spectacol. Specii literare obligatorii: balada populară,romanul (fragment)."
      ( http://edituraedu.ro/didactice/clasele%20V-VIII/Limba%20romana/Programa%20scolara%20revizuita%20clasele%20V-VIII.pdf )
      • +2 (2 voturi)    
        Ce pot sa mai zic... (Miercuri, 8 iulie 2015, 23:52)

        Stef_and [utilizator] i-a raspuns lui RalucaRoşu

        Decat ca am fost surprins, caci eu si colegii mei in generala ne intreceam in a scrie, poate surogate de literatura, nu doar sa citim. Poate erau alte timpuri, familia noastra a avut prima televizor pe strada cand eram in clasa V-a. Acum eu nu mai pot sa stau fara un smart phone in mana, ma consider tanar, inca...
        • +1 (1 vot)    
          Sa-i multumim lui Eugen Ionesco zic (Joi, 9 iulie 2015, 23:21)

          derblauereiter [utilizator] i-a raspuns lui Stef_and

          ca ne-a ajutat sa intelegem farmecul absurdului in viata:

          doi eruditi care se exprima in termenii "[...] este cea mai suprema dintre ARTE" si "mă refeream că" discutand despre ce si cat de mult au citit, pe mine ma lasa cu o singura dilema: cine or fi astia de la NN care sponsorizeaza un asemenea demers.
    • +3 (3 voturi)    
      Vorbarie din fotoliu, despre nimic, fara utilitate (Joi, 9 iulie 2015, 23:39)

      cenzuratul [utilizator] i-a raspuns lui Stef_and

      Mai incet cu elogiul filosofiei. Mama tuturor stiintelor e metoda stiintifica. Putine adevaruri au fost revelate prin speculatii sau intuitii de fotoliu. Si oricum, vremea acestui tip de descoperiri a trecut de mult, limitele cunoasterii sunt acum in zone unde intuitia nu mai ajuta cu nimic. Daca vrei sa afli ceva despre natura realitatii, citesti un articol stiintific, nu tratate de filosofie. Filosofia a murit.
      • 0 (2 voturi)    
        stiinta (Vineri, 10 iulie 2015, 1:24)

        EsvinciLouis [anonim] i-a raspuns lui cenzuratul

        Pai si cand citesti Kant - Critica Ratiunii pure ti se pare ca acolo e vorbarie de fotoliu sau acolo se exploreaza serios limitele gandirii umane. Stiinta e copilul filosofiei. La fel cum a descris domnisoara in acest articol cand trebuie sa comentezi be baza unui dialog de-al lui Platon e o treaba magica. Necesita o gandire profunda pe care eu cel putin o respect.
        • +1 (1 vot)    
          Critica, de pe canapea, a ratiunii pure (Vineri, 10 iulie 2015, 7:32)

          cenzuratul [utilizator] i-a raspuns lui EsvinciLouis

          Da, tot palavrageala de fotoliu e si acolo. Kant, stand in fotoliul lui, speculeaza despre timp, spatiu, perceptii si minte. Filozofii pot bineinteles specula pe temele astea (la fel cum oricine se pricepe la fotbal si politica, filozofii se pricep la orice), dar adevaruri pe subiectele astea ne spun fizicienii si 'neuroscientists', nu din fotoliile lor, ci din laboratoare. Nu inteleg de ce acum, cineva interesat de altceva decat speculatiile lui Kant, ar citi o carte scrisa de cineva care cunostea despre lumea asta, despre legile ce guverneaza acest univers, despre cum functioneaza lucrurile, mai putin decat un elev de liceu din zilele noastre.
  • +2 (4 voturi)    
    Ganduri din gandurile tale (Miercuri, 8 iulie 2015, 21:14)

    ofsenita [utilizator]

    -Martin Eden - cat de mult am iubit acest roman! Credeam ca numai eu il iubesc. Cred ca l-am citit de 4 sau 5 ori...
    -Am citit baietilor mei, cand erau mici, carti care mie mi-au fost esentiale...., nu stiu ca ei sa fi citit cap coada ceva, in ciuda efortului meu. Ei sunt ca si epoca, mai superficiali, mai directi, mai orgoliosi si mai legati de "net".
    -Nu stiu ce inseamna reusita in viata, cariera in mediul social din Romania in care toate sunt traficate, falsificate si plagiate... Pentru mine Ponta este un exemplu de, asa NU, cu orice pret asa NU. Trebuie sa ne mobilizam toti sa fim mai putin naivi si lacomi si sa facem lucrurile asa cum trebuie sa fie facute. Iohannis are dreptate cu lozinca lui referitoare la lucrul bine facut, dar ma indoiesc ca el este "trimisul", cred ca noi suntem trimisii ultimei sanse.
    -A fi freelancer nu poate fi ceva de durata, cel putin nu in aceasta conjunctura. Practic esti liber si incerci sa te lansezi in viata, iti cauti un loc care sa te ajute sa te valorizezi in ochii tai si ai celor pe care-i iubesti. Eu vad intr-un freelancer un intelectual, sarac si plin de speranta, un om care porneste scartiind in viata.
    -Un filozof nu este o persoana foarte practica foarte materialista, ci mai mult un om care cauta o explicatie, o cale in gandurile scrise de ganditorii lumii, este un cotroboitor in gandurile lumii si atunci cand lumea pe care si-o construieste, cu sinceritate si insistenta, dispare sau este negata violent si decisiv dispare si el, imi amintesc aici de prof.dr Ludwig Grunberg(ASE-inainte si putin dupa 1989), un om extraordinar,...
  • +1 (3 voturi)    
    emotie si sensibilitate (Joi, 9 iulie 2015, 9:39)

    FlowerPower1 [anonim]

    Foarte tulburatoare experienta ta deoarece a reusit sa transmita acea emotie pe care o resimte fiecare adolescent in fata unei mari incercari - cititul primei carti :)
    La mine s-a intamplat intr-o vara si romanul chiar nu are importanta, dar resimt si acum bucuria acelui moment de fiecare data cand ma reintorc la citit si la zilele de vacanta calduroasa de vara ... o vara lecturoasa...
  • 0 (0 voturi)    
    Peste ocean (Vineri, 10 iulie 2015, 12:34)

    aBarbu [utilizator]

    Un lucru nu inteleg: Ai plecat de la Otopeni la New York cu escala la Seattle, care e pe partea cealalta a Americii ? :)
    • 0 (0 voturi)    
      Reno (Vineri, 10 iulie 2015, 20:12)

      RalucaRoşu [anonim] i-a raspuns lui aBarbu

      Am petrecut câteva zile în Reno, parte din programul bursei Fulbright, unde am întâlnit câştigători ai bursei din toată lumea. Abia apoi am plecat spre New York.
    • 0 (0 voturi)    
      Text (Vineri, 10 iulie 2015, 20:15)

      RalucaRoşu [anonim] i-a raspuns lui aBarbu

      Partea aceasta din text a fost scoasă la editare: "De ajuns am ajuns prima oară am în Reno, un fel de variantă sărăcăcioasă şi în miniatură a Las Vegas-ului, sau acolo unde se retrag cei care nu mai au voie să joace în Vegas. Reno, Nevada, deşert, un hotel de lux şi cel mai comod pat în care am dormit vreodată, o mini-vacanţă (cu program) de acomodare înainte de începerea anului şcolar, care a venit la pachet cu bursa Fulbright. Eu şi mulţi alţi câştigători ai bursei, din toată lumea, 4 zile de cursuri de orientare şi adaptare, excursii şi sentimentul că urma să fac parte dintr-o mare familie."


Abonare la comentarii cu RSS

Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version