Lipsa unei traditii si a experientei in confruntarea cu reclamanti abuzivi face ca pietele de capital din Romania sa fie vulnerabile la abuzurile actionarilor. Practica ultimilor ani releva situatii in care actionari minoritari sau ultraminoritari au declansat adevarate razboaie impotriva emitentilor sau a celorlalti actionari, impiedicand functionarea corespunzatoare a societatii sau blocand realizarea unor operatiuni importante decise de adunarea generala. Intr-un caz extrem, un actionar care detinea o singura actiune la capitalul social al emitentului a introdus sute de cereri vizand blocarea inregistrarii la registrul comertului ori anularea hotararilor adunarii generale, reusind sa amane publicarea si implementarea unor hotarari pentru aproape un an.
De altfel, interventia in cadrul procedurii de inregistrare a hotararilor adunarii generale in registrul comertului si actiunile in anulare, insotite sau nu de cererea de suspendare a hotararilor atacate, sunt armele preferate de litigantii abuzivi. In plus, in unele cazuri, acestia participa la adunarile generale cu scopul de a perturba sedinta, de a hartui administratorii societatii si de a incerca sa provoace greseli de procedura din partea conducerii adunarii, pentru a isi crea astfel eventuale motive pentru actiunile ulterioare.
Pe piata de capital, efectul nociv al litigiilor abuzive este amplificat de numarul mare al celor afectati: atat emitentul, cat si toti actionarii de buna-credinta sunt prejudiciati prin starea de incertitudine creata, amanarea sine die a unor proiecte sau prin costurile semnificative generate de multiplicarea litigiilor. La acestea, se adauga costul greu de cuantificat, dar inevitabil, al irosirii resurselor sistemului judiciar prin nenumarate dosare initiate si mentinute in mod artificial.
Scopul urmarit de litigantii abuzivi este adiacent sau chiar strain celui declarat prin actiunile introduse. Reclamantul nu urmareste in mod real, sau macar in principal, sa obtina masura reparatorie solicitata, ci sa exercite o presiune in vederea atingerii unui obiectiv colateral, care poate fi sicanarea unui alt actionar cu care se afla in conflict, ori realizarea unui profit in urma incheierii unei eventuale tranzactii pentru a pune capat litigiilor.
Indiferent de scopul urmarit, litigiile sicanatoare se disting prin virulenta reclamantului si prin discrepanta intre mijloacele procesuale folosite si (ne)temeinicia juridica a actiunii ori beneficiul pe care l-ar putea eventual obtine prin admiterea actiunii. Litigiul abuziv implica un abuz procesual, in sensul folosirii procedurilor judiciare cu o intensitate ori intr-un scop sau intr-un mod semnificativ diferit de folosirea obisnuita si corespunzatoare a acestora.
S-a spus ca trasatura caracteristica a unei proceduri sicanatoare este lipsa unui temei juridic sau neinsemnatatea acestuia, in conditiile in care efectul procedurii este de a ii cauza paratului o neplacere, de a il hartui si de a il supune la cheltuieli mult mai mari decat orice castig pe care reclamantul l-ar putea obtine.
Adesea, reclamantul se foloseste de acelasi temei juridic, eventual cu mici variatii, pentru a introduce in mod repetat cereri similare, chiar dupa emiterea unei hotarari defavorabile, multiplicand astfel in mod nejustificat efortul de aparare al paratului.
Mai mult, fata de netemeinicia cererii si probabilitatea ridicata a unei solutii de respingere, in numeroase situatii reclamantul este cel care tergiverseaza in mod abuziv solutionarea cauzei, prelungind astfel presiunea asupra tintelor sale. Din pacate, legea ofera o multitudine de oportunitati partii de rea-credinta, de la ridicarea unor exceptii procesuale care tind la amanarea cauzei, la recuzarea judecatorilor sau, sub imperiul noului cod de procedura civila, la formularea unor cereri de interventie inadmisibile, a caror respingere are drept efect suspendarea dosarului pe durata solutionarii caii de atac.
Toate aceste activitati si tactici se circumscriu din punct de vedere juridic notiunii de abuz de drept, substantial sau procesual. Totusi, abuzul de drept este de obicei constatat la finalul procesului, dupa administrarea tuturor probelor si dezbaterea fondului cauzei. Or, atat timp cat scopul real al reclamantului nu este castigarea procesului, ci sicanarea partii adverse prin existenta si prelungirea acestuia, simpla respingere a actiunii este un remediu in mod evident insuficient.
Se mai poate adauga amenda judiciara aplicata partii care a exercitat drepturile procesuale cu rea-credinta, insa cuantumul in care poate fi aplicata este scazut, iar practica arata ca efectul disuasiv asupra litigantilor abuzivi este minimal. Acestia isi asuma eventuala amenda ca pe orice alt cost al litigiului, precum taxa de timbru. Si atunci, ce instrumente efective au la indemana emitentii si actionarii de buna-credinta pentru a isi proteja interesele?
In sistemele juridice de tip common law, instantele au la dispozitie prerogative largi si eficace pentru a neutraliza astfel de situatii. In dreptul englez, printre altele, instantele au puterea sa declare o persoana ca fiind litigant sicanator si sa limiteze dreptul respectivei persoane de a initia vreo procedura sau de a depune o actiune fara acordul prealabil al instantei. Instantele s-au pronuntat in sensul ca o astfel de hotarare poate fi emisa daca reclamantul in cauza a initiat in mod curent, insistent si fara un temei rezonabil proceduri civile sicanatoare. In unele jurisdictii de drept anglo-saxon, dar si in Quebec, jurisdictie civilista, exista liste cu litigantii sicanatori, iar persoanele de pe respectivele liste trebuie sa obtina permisiunea unui judecator pentru a intenta o actiune judiciara.
In dreptul roman, astfel de instrumente nu sunt cunoscute. Singura posibilitate de a scurta durata litigiului este constatarea de catre instanta, inainte de administrarea probelor si judecarea fondului cauzei, a faptului ca reclamantul nu are un interes in promovarea actiunii ori ca, in orice caz, interesul sau este nelegitim. Insa, in practica, se intalneste mai degraba o anumita reticenta in a admite exceptia lipsei de interes inca de la inceput, instantele avand tendinta de a o respinge ori de a se pronunta asupra ei odata cu fondul cauzei. Exista, totusi, situatii in care instantele, in fata unui abuz evident, evidentiat prin numarul litigiilor declansate anterior, prin lipsa manifesta a prejudicierii patrimoniului reclamantului si prin agresivitatea acestuia, care recuzase de nenumarate ori judecatorii, au decis in mod corect sa constate nelegitimitatea interesului reclamantului si sa respinga cererile nou-introduse fara a mai proceda la o analiza pe fond a pretentiilor acestuia.
Pentru a contracara cat mai eficient litigiile sicanatoare, emitentii supusi unui astfel de risc trebuie sa aiba un plan adecvat. In primul rand, documentele premergatoare adunarii generale trebuie pregatite pentru a elimina orice potentiala neregularitate. Mai mult, daca viitorul reclamant participa in mod "activ" la adunarea generala, desfasurarea acesteia trebuie anticipata cu atentie, astfel incat sa fie evitate capcane si erori care la un moment ulterior nu ar mai putea fi indreptate.
Pe de alta parte, strategia procesuala a emitentului trebuie sa conduca instanta inspre a analiza contextul relatiilor dintre parti, ansamblul situatiei litigioase si istoricul actiunilor reclamantului, dincolo de limitele concrete ale dosarului, care la prima vedere pot crea impresia unui demers legitim. Interventia unor actionari de buna-credinta, care sa prezinte instantei o versiune nedeformata a interesului social, poate sa reprezinte un sprijin pretios.
Concluzionand, se poate spune ca litigiile sicanatoare reprezinta o relativa noutate pe piata de capital romaneasca. Acestea au potentialul de a cauza pierderi importante emitentilor si actionarilor, prin crearea unei stari de incertitudine, erodarea pretului actiunilor si impiedicarea unei vieti societare normale. Desi astfel de situatii sunt imposibil de prevenit si dificil de neutralizat, exista totusi o serie de masuri pe care persoanele afectate le pot lua pentru a minimiza efectele asupra activitatii emitentului.
