1. Chiar daca este neplacut pentru contribuabili, statul are dreptul de a reglementa impozite asupra oricaror activitati doreste, insa in limite care sa respecte libertatea individuala si drepturile constitutionale ale cetatenilor. In recenta chestiune a impozitarii bacsisului, autorii legislatiei au ignorat insa, printre altele, un aspect esential: libertatea economica reala presupune ca investitorii sa-si desfasoare activitatea cu o ingerinta minima din partea statului, asa incat ei sa consacre cat mai putin timp indeplinirii formalitatilor birocratice si sa se concentreze cu prioritate asupra activitatii lor economice principale. Desi este cel putin indoielnic ca bacsisul tine de un domeniu care ar trebui sa intre sub incidenta legilor fiscale, exista totusi state in care impozitarea bacsisului este cumva reglementata si se practica in diverse forme. Metoda aleasa de fiscul roman pentru impozitarea bacsisurilor este insa una dintre cele mai putin practice si mai ineficiente posibile. Cel mai grav este ca in ciuda scopului declarat, ea de fapt deschide larg poarta evaziunii fiscale. Asa numitele "venituri" din bacsis sunt impozitate cu cota unica de 16%, fara a fi supuse celorlalte contributii datorate de angajat sau de patronii acestora. In asemenea conditii, ce ar opri oare pe cei care poftesc sa abuzeze de acest sistem sa treaca (daca nu o facusera deja) la stabilirea unui salariu scriptic minim si albirea restului de salariu sub forma de "bacsis"?
Apoi, procedurile la care sunt supusi sute de mii de patroni si cele cateva milioane de angajati care, desi probabil nu doresc asta neaparat, platesc si salariilor celor care le legifereaza activitatea si vin sa-i controleze prin buzunare, sunt de-a dreptul umilitoare (apropos, Constitutia interzice aplicarea de tratamente degradante; pacat ca la nivelul unor autoritati publice, legea fundamentala este numai o foaie de hartie care nu merita decat atentia tocilarilor). La inceputul zilei, angajatii au obligatia de a-si declara banii personali, care vor fi inscrisi intr-un registru special. Dar daca banii sunt "personali", nu cumva ei tin de intimitatea persoanei respective? De ce ar fi treaba patronului, a colegilor sau a clientilor unui stabiliment comercial privat ce anume si cat se afla in portofelele angajatilor? Daca se accepta ca, in virtutea calitatii de angajat si in numele razboiului impotriva evaziunii fiscale trebuie ca in fiecare zi, la inceperea programului de lucru, sa fie declarati banii personali, se deschid noi orizonturi de indrazneala pentru legi asa cum nu au mai fost. Cum ar fi de exemplu sa fim obligati ca, inainte de a iesi pe strada, sa trimitem un e-mail la politistul de sector in care sa ne declaram sumele pe care am avea de gand sa le luam asupra noastra? La urma urmei, politia nu are de unde sti cu ce ganduri iese fiecare pe strada. Daca se pune la cale vreun furt sau talharie?
Legea lasa neclara si atitudinea pe care ar trebuie sa o aiba un patron care vrea sa fie sigur ca este in legalitate se afla la adapost de orice repros si sanctiune din partea fiscului. Ce trebuie sa faca acesta? Sa efectueze zilnic control corporal al angajatilor, pentru a se asigura ca acestia declara exact suma de bani care se afla asupra lor? Dar daca este sanctionat de fisc, isi poate recupera banii pierduti de la salariatul vinovat care nu a gestionat corect banii personali? Chiar daca ar avea acest drept (ceea ce este in sine discutabil ca ar fi recunoscut cu usurinta de o instanta de dreptul muncii), din punct de vedere practic recuperarea integrala a prejudiciului pare o iluzie fata de valoarea foarte mare pe care o pot atinge aceste sanctiuni.
Apoi, daca si cand fiscul isi face aparitia in incinta, angajatii au obligatia de a isi expune portofelele in fata controlorilor fiscali si de a prezenta sumele de bani aflate asupra lor. Daca refuza sa coopereze, sunt buni de plata cu o amenda de 1.250 de lei. Desigur, Constitutia interzice perchezitiile corporale, care sunt permise numai in anumite cazuri care este musai sa fie prevazute de lege si, asa ar trebui sa fie regula, numai cu ocazia cercetarii de infractiuni. Intruziunea fiscului in buzunarele cetatenilor, in afara faptului ca traverseaza o granita pe care nicio lege nu ar trebui sa o treaca cata vreme se respecta libertatea si demnitatea cetatenilor, este degradanta nu numai pentru individ, dar si pentru stat si reprezentantii acestuia. Nu serveste cu nimic prestigiului niciunui functionar fiscal sa aiba in fisa postului buzunarirea la modul propriu a contribuabililor. Abilitatile profesionale si abilitarile legale ale acestor persoane trebuie si ar fi bine sa ramana la nivelul verificarilor si interpretarilor documentelor justificative legale. Fugarirea birnicilor se practica de zapciii de pe vremea fanariotilor impotriva taranilor legati de glie. Aceasta forma agravata de robie, deocamdata fiscala, nu ar trebui sa isi gaseasca rostul in Romania de azi sau de maine.
2. Unul dintre pacatele fundamentele ale unui legiuitor este sa se abandoneze tentatiei de reglementare totala a relatiilor sociale. Realitatea si bunul simt refuza insa implinirea unei asemenea placeri vinovate. Intotdeauna vor exista fapte de importanta minora, mult prea mici pentru a fi luate in seama din perspectiva juridica. Vulturul nu prinde muste sau, asa cum spuneau romanii, aquila non capit muscas. Nu degeaba acesta este unul dintre adagiile latine care se pomeneste in primul an de facultate de drept si pe care ar trebui sa si le aminteasca cei care, cu stiinta sau cu ignoranta se apuca de scris pravile.
Noua legislatie fiscala incearca sa cuprinda in sfera sa de aplicare nu doar ciubucurile lasate la restaurant, care probabil ca reprezinta sumele cele mai importante din punct de vedere cantitativ care vor fi tintite de luneta fiscului, ci chiar si restul lasat la supermarket sau la bacanie, care de foarte multe ori nu atinge nici macar un leu. Costul administrativ la nivelul contribuabilului pentru impozitarea unor astfel de sume ridicole este mult prea ridicat fata de foloasele care ar putea fi obtinute in mod efectiv de catre fisc. Daca se tine neaparat sa se reglementeze bacsisul, era necesar sa fie gasite solutii de limitare a obligatiilor fiscale la domeniile de activitate economica in care platile de acest tip reprezinta valori cat de cat semnificative. Impozitarea oricaror sume, indiferent de marime, risca sa acopere de penibil atat demersul in sine, pe autorii acestuia, precum si pe cei care sunt chemati sa aplice legea.
3. Suspendarea activitatii agentului economic este o sanctiune extrem de neinspirata si de neprofitabila nu numai pentru cel sanctionat, cat si pentru angajatii acestuia, clientii si furnizorii sai, precum si, nu in ultimul rand, pentru stat, care isi vede astfel diminuata baza de impunere fiscala. Exista cazuri in care sanctiunea suspendarii se impune, urmata sau nu de inchiderea definitiva a agentului economic, cum ar fi riscurile iminente pentru sanatatea publica sau deturnarea activitatii economice in scopul savarsirii de infractiuni.
In cazul in care problema de nelegalitate este una strictamente financiara, cum este atunci cand se vorbeste despre neplata taxelor, recuperarea sumelor datorate, eventual cu plata unor amenzi si penalitati ar trebui sa fie de ajuns. Inchiderea chiar temporara a unei afaceri, oricat de mica, nu face decat sa afecteze terte persoane care nu au nicio culpa. Rolul statului nu este numai cel de portarel care se ocupa de colectarea de impozite, ci si, in cel putin egala masura, este cel de a sprijini dezvoltarea activitatii economice si de a se asigura ca prin masurile pe care le promoveaza nu se ajunge la reducerea sau suprimarea acesteia in cazurile si in domeniile in care interesul public nu o impune.
O alta problema legata de acest aspect, de data aceasta pur juridica, este ca masura suspendarii activitatii nu beneficiaza de o posibilitate de contestare efectiva in justitie. Reglementarea generala in materie de contraventii (O.G. nr. 2/2001) dispune ca introducerea unei contestatii suspenda executarea sanctiunii contraventionale. Problema este ca de cele mai multe ori, asa cum o arata si practica, sanctiunea suspendarii activitatii are efect imediat, de la momentul redactarii procesului-verbal si predarii acestuia catre contravenient. Agentul economic, desi are de la lege un termen de regula de 15 zile pentru a introduce o contestatie in justitie, pur si simplu nu are la dispozitie timp suficient pentru a ajunge la timp cu contestatia la judecatorie, in scopul de a se putea prevala de efectul suspensiv al plangerii formulate. Chiar daca el va avea castig de cauza si va demonstra, dupa mai bine de un an de procese, ca sanctiunea care i-a fost aplicata era nelegala, suspendarea activitatii si-a produs deja efectele si ea nu mai poate fi reparata in niciun fel.
4. Sanctiunile prevazute pentru incalcarea legii trebuie sa fie proportionale cu gravitatea faptei. Din nou, o cere Constitutia, care dispune ca limitarile unor drepturi constitutionale trebuie sa fie restranse la ceea ce este necesar intr-o societate democratica. Din nou, lucrurile stau altfel in cazul reglementarii bacsisului. Daca, de exemplu, un salariat ar avea asupra sa bani nedeclarati in valoare de 350 lei, se prezuma ca acestia reprezinta bacsis nefiscalizat, iar sanctiunile vor include in principiu confiscarea sumei, o amenda de 3.000 lei pentru detinerea de sume de bani "nejustificate" si o alta amenda pentru neemiterea de bonuri fiscale pentru bacsis, care poate ajunge pana la 17.000 lei. Cu alte cuvinte, pentru un prejudiciu fiscal de circa 50 lei (cam atat reprezinta 16% din cei 350 lei), fiscul aplica sanctiuni in valoare de circa 20.000 lei, respectiv de circa 400 de ori mai mari decat paguba pretinsa (care, atentie, poate sa nu fie reala; pot fi multe motive, in afara primirii de bacsis nefiscalizat, pentru care un salariat poate avea bani in plus in buzunar).
Chestiunea este grava din mai multe privinte. Intai, avem de a face cu un privilegiu extraordinar pe care si-l preconstituie fiscul. Un creditor privat care incearca sa-si recupereze banii nu are dreptul decat la suma care reprezinta valoarea nominala a creantei, la care se pot adauga dobanzi de intarziere. In nici un caz, cu exceptia celor care frizeaza absurdul, nu se poate ajunge la o plata care reprezinta de 400 de ori valoarea initiala a creantei. Aceasta ar fi o spoliere a debitorului si nu manifestarea unui interes legitim din partea creditorului.
Doi, egalitatea tuturor in fata legii nu pare sa fie un principiu asimilat de fisc, ci mai degraba un fleac. Recuperarea unei creante de la orice institutie a statului este o bataie de cap de multe ori fara remediu pentru creditorii privati care, in esenta, se afla la mila ordonatorilor de credite bugetare. In nici un caz, statul nu va accepta sa achite penalitati care sa multiplice suma datorata de cateva zeci sau sute de ori (si nici nu cred ca ar trebui sa o faca, dar regula ar trebui sa fie valabila pentru toata lumea).
Trei, sanctiunile disproportionate fata de gravitatea actiunilor care se vor pedepsite sunt ele insele o sursa de coruptie si o modalitate de subordonare a cetateanului de catre reprezentantii autoritatii publice. Din pacate, este bine-cunoscuta din practica tipologia functionarului care se prezinta in actiuni de control nu in scopul de a efectua verificari legitime, ci pentru a inventa diverse nelegalitati, in scopul de a obtine un ciubuc. Legile proaste, neclare si sanctiunile excesive sunt o mana cereasca pentru astfel de personaje.
5. Justitia trebuie sa aiba intotdeauna sansa de a repara abuzurile si nedreptatea. Aceasta este insa o veste care nu pare sa fi ajuns la cei care au scris noua reglementare, care, pentru a evita aplicarea masurii suspendarii activitatii agentului economic, ofera celui urmarit de fisc posibilitatea achitarii unei sume care reprezinta de zece ori amenda aplicata.
In cazul in care cel sanctionat contesta totusi sanctiunea si are castig de cauza, atunci legea dispune ca suma respectiva nu i se restituie. Trebuie sa recunoastem: daca ne-am imagina o scara Mercalli a neconstitutionalitatii, prevederea respectiva ar merita o rara sau mai degraba unica nota 20, una dintre cele depline expresii ale perfectiunii pe care o poate atinge irationalului legislativ.
Este un aspect esential a ceea ce inseamna legalitate ca un act juridic abuziv nu poate produce efecte juridice de niciun fel si ca vinovatul nu are dreptul la roadele produse de conduita sa ilicita. Daca o sanctiune este neintemeiata, atunci statul trebuie sa restituie toti banii incasati, sa plateasca dobanda, cheltuieli de judecata si, intr-o lume civilizata, sa prezinte scuze pentru deranjul celui vatamat si sa ia masuri pentru ca abuzul sa nu se mai repete. Dorim prea mult?
