Corespondenta din Dublin

Marţi, 19 mai 2009, 18:44 Actualitate | Diasporă

Ne-am obisnuit sa hulim sistemul medical romanesc, si in multe cazuri pe buna dreptate (spaga, mizerie etc). Ne-am obisnuit sa credem ca tarile din vestul Europei ne pot da lectii in acest domeniu si ca totul merge mai bine. Foarte multi medici si asistente din Romania pleaca anual spre spitale din Vest. Iata insa o poveste de viata din Irlanda, petrecuta intr-o zi de luni, pe parcursul a mai bine de 10 ore, la Sectia de Urgente a Spitalului St. James din Dublin, unul dintre cele mai renumite si bine cotate din Irlanda.

In loc de introducere

Sistemul irlandez pe scurt: daca esti bolnav, te doare ceva, sau ai nevoie de medicamente mai tari (antibiotice), e obligatoriu sa treci prima oara pe la GP (General Practitioner), adica medicul de familie. Programare si o taxa de 50 sau 60 de euro, depinde de medic. Nici mai mult, nici mai putin.

Asa a fost si cazul meu: dupa o saptamina de dureri surde, dar constante in zona ficatului, m-am prezentat la o clinica privata, cu programarea facuta pentru ora 11:30. Am intrat la 12:30 – cam asa se intimpla peste tot: timpii de asteptare sint mari nu numai la stat, ci si la multe clinici private.

Dupa examinare, un doctor iranian care a parut competent (alta data, la un alt GP, consultatia a durat 3 secunde, nu exagerez cu nimic, si a costat 60 de euro) a decis sa ma trimita cit mai grabnic la St. James’s Hospital, undeva in centrul Dublinului. “Sa te dai suferind, te rog, spune-le ca te doare mai tare decit chiar te doare. Am scris in recomandare, dar cere-le si tu test de singe si ecografie. Neaparat!”, a sunat sfatul medicului. Important, veti vedea de ce. Nu l-am urmat pina la capat, mare greseala.

Cum ajunge un om un simplu cod de bare

6-7 kilometri distanta si aproape o ora. E ora 14:15. Ajung la St. James’s Hospital, la sectia Accidents/Emergency, unde am fost trimis. Sint inregistrat, predau scrisoarea de recomandare de la doctorul de familie (pentru a se vedea indicatiile, dar si pentru a nu mai plati, altfel taxa pentru sosirea la Urgente e de 100 de euro). Mi se spune sa iau loc in sala si ca voi avea de asteptat citeva ore. Mai sint aproximativ 15 persoane.

Dupa 10 minute, ma cheama o asistenta (comportamentul acesteia avea sa fie insa impecabil. Nu numai cu mine, ci cu toata lumea, indiferent de virsta, sex, nationalitate). Ma bucur degeaba, e de fapt triajul. Mi se ia singe, mi se da o cutiuta pentru urina, mi se ia tensiunea etc. Sint intrebat despre dureri: spun ca ma doare destul de tare. Cred ca medicul de familie ar fi vrut chiar sa ma vait un pic.

N-am facut-o. Greseala. Sint trimis inapoi in sala, nu inainte de mi se agata de incheietura mainii stingi o eticheta electronica, cu datele mele: nume, data nasterii, numarul de inregistrare. In acest moment, am devenit un simplu cod de bare. Asta sint eu acum pentru spital.

Si a inceput asteptarea. De la 14:15 pina la 00:45, cind am parasit spitalul. Fara sa fiu vazut de doctori, fara sa fiu scanat (ecografie), asa cum ceruse imperios doctorul de familie. 10 ore si jumatate de asteptare in van. Povestea vie e insa mai jos.

Esti drogat sau betiv, ai intaietate

In cele mai bine de 10 ore petrecute ieri asteptand chemarea doctorului, am vazut in jur de 10 cazuri de persoane drogate sau betive aduse de catre echipajele de la Dublin Fire Brigade. 5 persoane pline de sange, din cap pina in picioare, taiate pe maini, pe fata, lovite, cu ochii tumefiati. Scandal, mult scandal, injuraturi.

Cel mai comic, dar in acelasi timp tragic caz, s-a petrecut insa la vreo doua ore de cind imi incepusem (prea)lunga perioada de asteptare. Eram inca optimist si relaxat, durerile nu erau asa de mari. Era oarecum liniste in sala de asteptare, eram cam 15-18 persoane. Deodata, o usa din partea stinga a salii se deschide cu putere si se loveste de perete cu mult zgomot. Nimic. Asteptam cu totii, ca la un spectacol de teatru. Dupa 3-4 secunde, timp in care usa isi incepuse drumul spre pozitia initiala, se mai aude o lovitura infundata, si usa se deschide iar. Apare acum o namila de om, undeva la 1.95-2 metri. Bine, intai a aparut capul sau, care deschisese cu succes usa a doua oara. Arata a om la 30 de ani.

Omul se uita catre noi, de fapt e doar o tentativa, viteza cu care incearca sa ne priveasca e mai inceata decit a unui melc aflat la somn. Ne uitam si noi la el: e imbracat sport (echipamentul de baza al persoanelor betive sau drogate din Irlanda), pantaloni si bluza de trening bleumarin, adidasi albi, bluza de sport alba. Toate de firma. Sange pe cap, sange pe fata, sange pe maini, sange pe tricou, sange pe pantaloni, sange pe adidasi. Sange pe geanta pe care de-abia o tine in mina si din care cade, la fel de incet, o pereche de ciorapi.

Isi sufleca mineca de la bluza de trening. Asa vedem ca are antebratul drept bandajat, insa bandajele sint deja rosii. Isi scoate bandajul, dureaza cam 10 secunde. Pe antebrat se vad 4-5 crestaturi adinci. Isi scoate complet bandajul si si-l pune in geanta. Suvenir.

De dupa un geam care da in sala de asteptare, un bodyguard polonez al spitalului priveste indecis scena. Sa vina, sa nu vina….Matahala de om isi aseaza geanta jos si incearca sa-si ia perechea de ciorapi cazuta pe jos. Nu reuseste, se sprijina de un perete. Miraculos, peretele alb ramine alb. Mai face un pas si aluneca usor spre un telefon public, montat pe perete. Cu capul, darima receptorul. Receptor care avea sa ramina asa, cazut, pina la plecarea mea din toiul noptii. N-a indraznit nimeni sa puna mina si sa-l aseze inapoi in furca.

Matahala cade in genunchi. In sfirsit, bodyguardul polonez iese timid si se apropie. Cheama o asistenta. Asistenta vine si il intreaba calm daca are nevoie de ceva. Ii spune ca nu poate parasi spitalul asa si incearca sa-l apuce de brat, sa-l bage inapoi. Matahala nu vrea. Matahala vrea sa plece. Matahala se cauta acum de o tigara. O gaseste si o baga in gura. E cu siguranta de foi, dupa cum arata. Daca traiesti in Irlanda, ajungi sa recunosti si tipurile de tigari, chiar daca nu esti fumator. Bodyguardul ii spune ca nu are voie sa fumeze in sala de la Urgente si-l invita afara, cu jumatate de gura. Drum bun!

Atentie, sa nu ma loviti!

La un moment dat, adusi de un alt echipaj, apare un cuplu de betivi. Sint ceva mai in virsta, dar nu depasesc 50 de ani. Ea e zbir, el asculta, cu capul plecat si nu scoate o vorba. “Stai aici!”, ii cere femeia. El se aseaza. Are o taietura pe frunte, din care de-abia iese putin singe. Femeia incepe acum sa debiteze. Din 10 cuvinte, 5-6 sint diferite forme de conjugare pentru verbul “to fuck”. Se invirte fara sens, cineva ii indica unde trebuie sa mearga, pentru inregistrare.

Femeia revine. Barbatul ei sta chiar in fata mea. Spatarul scaunului, pe jumatate rupt. Cam 10 centimetri intre scaunul din fata si stomacul meu in care zona ficatului e nelinistita. Deodata, femeia se arunca in bratele barbatului, mai exact pe piciorul lui drept. Asa cum ni se intimpla in adolescenta. Ma panichez si nu pot sa ma gindesc ce se intimpla daca cedeaza spatarul scaunului si cei doi ajung pe stomacul meu cel afectat. Izbucnesc singur in ris. Vecinii mei de suferinta si de asteptare se amuza si ei. Am noroc, femeia se ridica si se aseaza pe un alt scaun. Ufff, am scapat!

Si acestea au fost doar doua cazuri, insa au mai existat si alte persoane de acest gen, care fie cereau tigari de la fiecare din noi, cu o rabdare si o insistenta incredibila, fie se intindeau pe jos, fie incercau sa vorbeasca de la telefonul public fara sa bage monede sau cartele, fara sa inteleaga de ce nu functioneaza. Si tot asa.

Cum cedeaza nervii

Sint o persoana calma. Prea calma, mi se reproseaza. Asa ca am asteptat in liniste si intr-o oarecare curiozitate jurnalistica, recunosc, fiindca ma aflam prima oara la Urgente in Irlanda. Alaturi de mine insa, alte persoane asteptau. Unii mai putin calmi. Irlandezi.

E acum cam 6 seara, deci cam 4 ore de cind astept. Incep bataile in usi, incep discutiile (respectuoase) cu asistentele, cu femeile de la departamentul de inregistrare. Irlandezii ameninta cu reclamatiile. Nimic. Ni se spune ca sectia de urgente e ocupata cu cazuri mai grave decit sintem noi, cu batuti, accidentati, drogati sau betivi. Si sint doar 3 doctori de garda.

Pe la 8 ajunge, cu o vadita stare de neliniste, o femeie tinara. N-are mai mult de 25-27 de ani. Cind i se spune, la inregistrare, ca va trebui sa astepte 6-7 ore, ia foc. In flacari avea sa ramina pina la 1, cind am plecat eu din spital. A incercat sa vorbeasca la fiecare 15 minute cu asistentele, sa intrebe de ce dureaza asa de mult. Deja pe 10, 11 seara, nervii sunt la maximum. Un domn care venise cu sotia face scandal. Cere numarul de la reclamatii, din partea spitalului, incearca sa-i corupa pe altii dintre noi, pentru reclamatii. Cu succes.

Cel mai mult insa m-a impresionat modul in care si batrinii au fost nevoiti sa astepte cot la cot cu noi. Eu puteam sa rezist, probabil si altii ca mine. Marturisesc insa ca nu am reusit sa inteleg sistemul irlandez de urgente, fiindca tot pe aici trebuie sa treci daca vrei sa te internezi, pentru o operatie deja programata.

Sa va spun insa cazul: linga mine, o femeie care nu avea mai putin de 85 de ani, calma si resemnata, a asteptat cot la cot cu mine, aproape la fel de mult (a sosit doar cu o ora dupa mine). Noroc cu familia. Familie care s-a schimbat de doua ori cit am apucat eu sa vad. Probabil copii sau nepoti. Unii veneau, altii plecau. Femeia in virsta se afla in sala de asteptare, asadar la Urgente, doar pentru a astepta sa i se elibereze un pat pentru a se putea interna. Familia, respectabila, nu intelegea de ce nu exista un sistem separat pentru asa ceva, sau sa astepte acasa si sa li se dea telefon de la spital in momentul in care e liber un pat. Ar fi durat 10 minute pina ar fi adus-o cu masina pe femeie, de acasa pina la spital. Cind am plecat la 1 noaptea, femeia si familia sa inca asteptau.

Ne e foame: cafeteria spitalului s-a inchis de mult timp. Cine mai munceste la 12 noaptea? Pe peretele din spatele salii de asteptare troneaza insa, maiestuos, trei automate de Coca-Cola, Fanta, Snickers, Mars sau de cartofi prajiti la punga. Doar sintem in spital si ne e foame dupa atitea ore de asteptare, putem lua o masa sanatoasa si consistenta de chipsuri si de cola, nu?

In loc de final

Poate ati putea crede ca aceasta povestire este influentata de faptul ca este scrisa de un cetatean roman si ca prea privim noi de multe ori totul in negru. Doar in acest caz, v-as dori sa va fi aflat ieri in locul in care m-am aflat eu si sa vedeti reactiile de nemultumire venite din partea irlandezilor: bombaneli, nemultumiri (“avem cel mai prost sistem medical din lume”), injurii rostite cu gura pe jumatate deschisa, amenintari cu reclamatii la Ministerul de Sanatate Irlandez. Va suna cunoscut?

Pina la urma cam asta am fost cu totii, ieri, la Urgente, la St. James Hospital din Dublin: niste cadavre vii, cu datele de identificare puse electronic la mana, asteptand aparitia angelica a unui doctor, de dupa usi, care sa ne mai strige pe cite unul dintre noi.

Pe mine, pina la urma, pe la 1 noaptea, m-a strigat un sofer de taxi, de dupa usa de la intrare. Azi o iau de la zero. Spre clinici private. Sper macar sa scap de drogati si de betivi. Aseara, ultima imagine inainte sa ma urc in taxiul spre casa si sa platesc 16 euro pentru cei 5 kilometri parcursi, a fost tot a unui betiv, plin de singe, adus de aceleasi echipaje de la Dublin Fire Brigade. Clar: fostii mei colegi de asteptare au avut o noapte lunga. Mi-a ramas gindul la femeia de 85 de ani, care tot astepta simpla eliberare a unui pat de spital. Printre drogati si betivi.

Poveste din Irlanda, Uniunea Europeana bogata, mai 2009