Laura asteapta criza lui nea Tudor. O asteapta deja de o saptamana, de cand nea Tudor poarta infasurat in jurul capului un turban alb si urias din care curge un râu multicolor de fire.
Atunci cand Laura pronunta o litera si un numar, ca atunci cand anunti o mutare la sah, nea Tudor incepe sa vada stelute colorate. Sau sa-si simta pieptul cald. Sau sa auda te miri ce sunete. Dar are rabdare cu Laura. Si Laura are rabdare cu criza.
Spitalul Universitar de Urgenta din Bucuresti are probleme cu lifturile in special lunea si vinerea dimineata. Sunt zilele in care se fac cele mai multe internari si externari si, ca sa prinda un lift, unii pacienti asteapta si cate un sfert de ora.
Medicilor le e mai usor daca au o cartela speciala de acces. Laura Craciun nu are: e doar un rezident neurolog de anul trei.
SURUBELNITE SI PILE
Are 27 de ani, parul ridicat intr-un coc inalt si cele mai mobile sprancene pe care le-ai vazut vreodata. Cand rade (si rade des), sprancenele se valuresc innebunite in toate directiile. “Chiar e asa de bine?”, o intreaba o colega rezidenta mirata de veselia cu care Laura ii povesteste cat de bine ii merge in clinica de neurologie a spitalului.
“La noi, din pacate, toata lumea se plange”, povesteste Laura despre obiceiul care bantuie printre medicinistii din anii terminali si rezidentii tineri. “Si eu am crezut, pentru o vreme, in mirajul Vestului. M-am hotarat cu greu sa dau rezidentiatul in tara. Evident, cand ii auzi pe colegii mai mari cat de greu este, ca nu reusesti nimic fara pile, ca nu poti sa faci nimic, ca nu te invata nimeni... Dar nu e adevarat. Eu nu am pile. Si sunt fericita.”
Intrebarea mirata a colegei rezidente o face pe Laura sa piarda liftul. O asistenta batrana ii face semn sa mearga cu ea acolo unde, dupa un colt, mai sunt ascunse alte doua lifturi. Din halatul de molton asistenta scoate o surubelnita pe care o infige deasupra usilor liftului, care se deschid incet. Asistenta arunca un strigat tribal pe culoarul muced si intunecat al casei liftului.
Niciun raspuns. Dupa cateva secunde abandoneaza usile si Laura isi reia rabdatoare asteptarea in incercarea de a ajunge la etajul 9, acolo unde este sectia de neurologie in care lucreaza.
Laura Craciun este primul si singurul medic al unei familii de ingineri din Buzau. Cand a terminat liceul, medicina nu mai era de mult la moda: “cei mai multi dintre colegii mei se duceau la Drept sau la ASE. Si eu, desi stiu ca asta nu suna bine, eu chiar imi doream sa salvez oameni.” Cand Laura a dat examenul de admitere, la Facultatea de Medicina din Bucuresti erau mai putin de doi concurenti pentru un loc.
“Toti imi spuneau ca voi avea un salariu de 6 milioane, ca o sa-mi fie rau si o sa mor de foame”, isi aminteste Laura. “Dar uite ca nu mor de foame”, si Laura incepe din nou sa rada. “Nu am vazut inca medici care sa moara de foame in strada. Toti au un loc, un rost in viata. Si eu, cum nu-mi doresc averi uluitoare, am preferat sa fac ceva care sa-mi placa. Si astazi, sunt foarte fericita aici.”
"LUMEA SE UITA CIUDAT LA MINE: CA MA BUCUR DE RAUL OMULUI"
Locul unde Laura este fericita nu are ferestre largi prin care lumina sa curga generoasa, nici usi automate care sa alunece silentios si nici dusuri pentru medicii care raman de garda, asa cum au multe spitale din vestul Europei.
Sectia de neurologie a Spitalului Universitar de Urgenta din Bucuresti arata ca orice spital din Romania ne-renovata. Dar pe una dintre usi exista o placa pe care scrie: Centrul de Explorare a Epilepsiei.
Acolo, intr-una dintre cele doua rezerve, supravegheat de o camera video si un microfon, sta intins intr-un pat nea Tudor, pacientul cu numarul opt din Programul National pentru Tratamentul Epilepsiei Farmacorezistente. Nea Tudor este obiectul fascinatiei Laurei Craciun. Sau mai exact, creierul lui nea Tudor.
“E foarte greu sa explic de ce ma entuziasmeaza asta, cuiva care nu are acelasi interes”, spune Laura. “Neurologia e foarte grea. Creierul e greu. Trebuie invatat, si reinvatat, si reinvatat. Dar asta si vreau. Sa invat. Mi se pare sanatos”, spune rezidenta care in sase ani de facultate a avut o singura restanta.
“Uneori ma simt ciudat cand incep, toata rosie de entuziasm, sa povestesc foarte vesela despre pacientii mei. Atunci lumea se uita ciudat la mine: ca ma bucur de raul omului.”
Raul lui nea Tudor este o epilepsie rezistenta la tratament, a carei origine se gaseste intr-o regiune a creierului foarte clar delimitata. La 46 de ani, nea Tudor a ajuns sa aiba crize epileptice aproape saptamanal, astfel ca singura solutie de vindecare este tratamentul aplicat in sectia de la etajul 9 al spitalului bucurestean. Prima provocare a medicilor este sa descopere exact aria corticala vinovata pentru crizele de epilepsie.
Pentru asta, pacientului i se implanteaza in creier (la adancimi diferite) 16 electrozi lungi si mai subtiri decat un ac. Asta se gaseste sub uriasul turban alb al lui nea Tudor. Implantarea este facuta de catre neurochirurg, pe baza unui traiect calculat foarte riguros de catre o echipa de neurologi si fizicieni.
Neurologii asteapta apoi timp de o saptamana (sau maxim trei) ca o criza de epilepsie sa se declanseze spontan. Cand asta se intampla, electrozii inregistreaza intreaga activitate electrica anormala din creier si zona de origine a crizei epileptice poate fi identificata. Aceea este aria din creier pe care neurochirurgul urmeaza sa o elimine la operatia ulterioara.
Cat timp isi asteapta criza, pacientul nu sufera: gaurile prin care electrozii sunt introdusi in creier sunt extrem de mici si nu exista niciun risc de infectie. In jurul patului in care nea Tudor se odihneste ca un sultan cu al sau turban, misuna mai multe femei: sotia lui, asistenta medicala si Laura Craciun, ocupata cu ceva foarte important.
Electrozii folositi pentru harta creierului
“F1F2” spune rezidenta catre Cristi Donos, fizicianul care supravegheaza aparatura. Cei 16 electrozi au peste 60 de puncte de contact cu diferite arii ale creierului lui nea Tudor, ceea ce le permite neurologilor sa realizeze o harta electrica a creierului pacientului. Dupa ce Laura pronunta numele unui electrod, fizicianul trimite un stimul electric care curge prin manunchiul multicolor de fire exact pana in aria corticala care face contact cu electrodul numit.
Daca acesta e implantat in aria vizuala a creierului, pacientul incepe sa vada niste pete sau stelute colorate. Laura noteaza cu rabdare toate senzatiile pacientului. Practic, face harta creierului lui nea Tudor. Harta fara de care neurochirurgul nu l-ar putea salva.
“Fascinatia mea pentru neurologie e data de curiozitate. Si cred ca asta e pacatul nostru al tuturor, al neurologilor”, explica Laura. “Dar e o curiozitate pusa in slujba pacientului. Simt ca mi-am gasit sensul. Ma intorc acasa simtindu-ma implinita, stiind ca am facut ceva bun. Cu atat mai mult atunci cand, in ciuda lucrurilor din jur, am reusit sa fac ceva.”
REZIDENTUL SI CALUGARUL BATRAN
Si exista multe lucruri in ciuda carora Laura reuseste sa faca ceva. Pentru a ajunge la un salariu decent face cinci garzi pe luna, ceea ce inseamna ca tanara de 27 de ani isi petrece cel putin o noapte in fiecare saptamana la spital.
Cel mai deranjant insa este stigmatul spagii: “la noi, orice s-ar intampla, medicul e de vina. Daca ii spui cuiva ca nu mai e niciun loc pe sectie pentru ca efectiv nu mai avem paturi libere, sigur va crede ca exista un interes ascuns. Nici nu le trece prin cap ca noi chiar nu avem aspirina la spital. Isi inchipuie ca nu vrem sa le dam, ca nu avem timp, ca asteptam spaga. Am avut zile in care nu am avut vata sau spirt. Unii isi inchipuie ca o facem cu rea vointa. Si toata campania asta, in care se spune ca noi tinem medicamentele sub cheie, e daunatoare...”
Apoi e absenta posturilor in clinicile universitare, care sunt foarte rar scoase la concurs. “Dar nu sunt atat de descurajata. Exista sansa sa-mi gasesc ceva in privat, unde salariile nu sunt atat de rele si, pe langa munca de acolo, sa vin aici si sa fac garzi.”
Desi o asteapta o bursa de cateva luni in Danemarca, Laura vrea sa se intoarca si sa profeseze in Bucuresti. “Aici e acasa. Oamenii din jur. Familia mea. Aici unde sunt inconjurata de prieteni. Aici e acasa. E un sentiment pe care nu l-am avut altundeva. E senzatia ca sunt aproape de ai mei.”
Dar Laura a invatat sa accepte ce se intampla in jur. A invatat din jurnalul unui batran calugar, Nicolae Steinhardt, cum “sa renunte la orgoliu atunci cand este vorba de altcineva”. Si a mai invatat ca e bine sa aiba incredere in oameni. “Inca nu mi-a pierit credinta asta.”
“Jurnalul Fericirii” e numele cartii favorite a rezidentei de 27 de ani: “Cand le mai povestesc prietenilor mei ce fac, ei vad doar partea urata. Ca tot timpul vad oameni bolnavi sau foarte bolnavi si pentru care nu prea am ce sa fac. Si ca ei nu miros intotdeauna cel mai bine si ca nu vorbesc intotdeauna cel mai bine. Da, e greu. Pur si simplu e greu. Dar dincolo de toate neajunsurile, e frumos.”
Si Laura se intoarce cu rabdare la cartografierea creierului lui nea Tudor, luand rand pe rand cele peste 60 de contacte ale celor 16 electrozi. Deasupra uriasului turban alb al pacientului, pe o tablita rosie, e scris vechiul indemn britanic din timpul razboiului: “Keep Calm and Carry On” ["Fii calm si continua"].
Nota: Numele pacientului a fost modificat din motive de confidentialitate.
- "De profesie: medic in Romania" este o serie de reportaje HotNews.ro care descriu viata mai multor medici care, in ciuda conditiilor, raman sa lucreze in Romania, oricat de incredibile ar putea parea motivele lor.
9
18
