Fata in casa al lui Sebastián Silva vrea sa ne convinga ca oricine merita o a doua sansa. Pe mine m-a convins. Prima parte a filmulului e un thriller menajer (i.e. cu menajere), avand-o in prim-plan pe acritura Raquel (Catalina Saavedra este, la fel ca si Birgit Minichmayr, o favorita la premiul pentru interpretare), care a lucrat mai bine de doua decenii in aceeasi casa (devenindu-i stapana din umbra), motiv pentru care se simte membru al familiei si terorizeaza fara scrupule pe oricine ar putea atenta la pozitia sa. In a doua parte, aceasta protagonista absolut detestabila se umanizeaza treptat, sub influenta neasteptata a unei noi colege, ajungand chiar pe punctul de a face sex… Glumesc: metamorfoza sa este mai putin triviala si mult mai profunda, iar regizorul izbuteste s-o faca credibila, abtinandu-se sa judece si sa moralizeze. Asa incat, daca la inceputul filmului ne venea s-o dam pe eroina cu capul de toti peretii, la sfarsit am invita-o in vizita. Cu conditia sa n-avem pisici…
O istorie completa a esecurilor mele sexuale de Chris Waitt nu ar fi trebuit sa intre in competitia nici unui festival care se respecta. Premisa era promitatoare (regizorul, aparent un vesnic loser, decide sa-si intervieveze fostele iubiri, pentru a intelege de ce i-au dat papucii cu toatele), dar e lepadata rapid. Filmul este chiar amuzant. Asta timp de vreo cinci minute. Pentru ca, in urmatoarele 90, se transforma intr-un calvar. Nu ma intereseaza cat din el e (auto)documentar si cat (auto)fictiune, ci cat adevar si cat minciuna (manipulare, mercantilism s.cl.). Mie mi se pare un fake cap-coada. Regizorul nu are absolut nimic de spus, el stie doar ca e profitabil sa-ti etalezi viata (sexuala) de cacao, pentru ca oamenii au placerea perversa de a asista la umilinta altora, asa ca ne dovedeste ca poate ajunge veeery low (iar drumul de la autoironie la automutilare e foarte scurt pentru el). Cat despre schimbarea de macaz, catre un final „romantic”, numai spalatii pe creier o pot crede.
Primul film (co)produs de Sri Lanka prezentat pana acum la TIFF este deja mare favorit la premiul publicului. La proiectia de aseara cu Machan al lui Uberto Pasoliani s-a ras aproape non-stop – chiar mai mult decat s-ar fi cuvenit, if you ask me –, astfel incat adesea replicile actorilor nu se mai auzeau. Intr-adevar, e greu sa rezisti povestii grupului de srilankezi care, pentru a scapa de saracie (sau doar de gura nevestei), inventeaza o echipa nationala de handbal (sport la fel de popular la ei ca si oina). Comicul de situatie este savuros (cam de bas étage, dar fara vulgaritati), formula e brevetata (printre altele, Pasolini a produs The Full Monty), iar sa reusesti sa schitezi convingator portretele a peste 20 de personaje nu e la indemana oricui. Exista si cateva momente lacrimogeno-patetice (de pilda secventa in care Manoj isi scoate familia lipita pamantului in restaurantul luxos in care lucrase pana atunci), dar nu te scot din film, iar episodul final, bavarez, este demential.
Citeste si comenteaza pe Strafulgerari.
