Biblioteca din turn a manastirii Rasca Foto: Hotnews

Cati oameni ar putea spune: din 2005 pana acum am avut 7 zile perfect plictisitoare si doar vreo 4-5 zile despre care nu-mi mai amintesc nimic?

In urma unui accident, Ioana Nemes (n. 1979) a trecut de la handbalul de performanta la aparatul de fotografiat, apoi la lucruri mai tactile: a facut design interior pentru magazinul Rozalb de Mura, dar si pentru biblioteca din turn a manastirii Rasca din nordul Moldovei, iar, in prezent, sculpteaza in plastic colorat ceea ce nimeni nu vrea sa vada: trecerea timpului.

Sustine ca arta e o joaca egoista care nu trebuie luata in serios dar gesturile ei lasa sa se intrevada o seriozitate care-ti taie respiratia: de mai bine de trei ani, ea isi noteaza, pe caiete negre Moleskine, la finalul FIECAREI zile, cateva date care sa fixeze "senzatia" acelei zile.

(Info de factura emotionala, fizica, tactila si cromatica, plus o fraza care distileaza totul, de tipul “Fear is a bad, bad advisor” sau “Tragedy is all very well on stage but it can seem mere perversity in ordinary life”).

Pasul numarul doi e sa traduca tot acest timp in ceva vizual & palpabil si sa-l expuna. Zilele selectate pentru fiecare expozitie compun, inevitabil, o noua poveste.

Timpul sculptat in plastic, finally

Leo sau Parintele Serafim despre Biblioteca Manastirii Rasca: “Imi place ca o pot arata ca muzeu, o pot folosi ca biblioteca si e perfecta pentru ateliere de orice fel. Imi place combinatia de culori: negru si auriu, un amestec de auster si ceva extrem de valoros. E dragut ca nu poti sa inchizi usa cand esti inauntru, se inchide numai pe dinafara, ca o comoara. Si mai e bine ca nu e pe acelasi plan cu manstirea. Te rupe de spatiul manastirii, iti da o pauza ca sa asimilezi mai bine tot ce dincolo de usa.”

Pana acum, cam tot ce putea face Ioana pentru a expune timpul era sa vopseasca peretii galeriilor. In urma cu doi ani, a expus la Galeria Institutului Cultural Roman de la NY si George Eastman II, un businessman, i-a vazut lucrarile. Acesta l-a sfatuit pe Jiri Svestka, proprietarul uneia dintre cele mai vizibile galerii comerciale din Praga ca, atunci cand va veni la Bucuresti pentru Dan Perjovschi ori Ion Grigorescu, sa n-o rateze pe Ioana.

In urma acestei intalniri, Jiri Svestka a decis ca proiectul Ioanei (Monthly Evaluations) trebuie sa capete intocmai forma pe care artista si-o doreste din 2005 dar nu si-o poate permite: sculpturi tactile, pe care, da, se poate pune mina, din plastic. (Procedeul e scump, tehnologia nu exista in Romania), iar galeria se va ocupa integral de productie.

Nu-i place sa expuna, ar sari peste acest ritual, daca s-ar putea. Dar intra in circuit ca sa aiba acces la “jucarii” mai complicate. N-o prea intereseaza feedback-ul neprofesionist, “e dragut daca se intimpla – spune ea - dar nu ma face sa vreau sa ma trezesc a doua zi dimineata”. Intrebata ce o face totusi sa se trezeasca, Ioana raspunde: curiozitatea.

Nu crede in Dumnezeul din Biblie dar crede intr-un “master of all this”, prea sunt toate perfect facute, nu-i e frica de moarte, abia asteapta sa se intalneasca cu cel din spatele scenei. Mai in gluma, mai in serios, crede ca lipsa unui limbaj contemporan religios face ca religia sa fie un fel de domeniu penibil de uncool pentru pustanii de azi.

Biblioteca din turn de la Manastirea Rasca Foto: Adriana Gheorghe

Intr-un top cu ce-i place mai tare si mai tare, locul 1 a fost ocupat de Leo. Cine e Leo? Leo e cel mai contemporan calugar pe care-l cunoaste (si singurul). El i-a comisionat designul interior al bibliotecii manastirii ortodoxe Rasca, in turnul clopotnitei, in incaperea unde a fost inchis, in anul 1844, timp de sase luni de zile, Mihail Kogalniceanu, la ordinul printului Mihail Sturdza. Avem nevoie de mai multi Leo. Ar trebui sa-l clonam, dar asta, fireste, ar fi un pacat”, glumeste Ioana.

De ce e Leo asa de contemporan?

Pentru ca nu a incercat sa-i forteze perspectivele religioase, pentru ca se poate vorbi despre orice cu el, de la suruburi si holsuruburi nepotrivite la detalii pragmatice din viata unui calugar, “daca are voie sa se imbrace si cu alte haine negre, facute de Vivien Westood, de exemplu, sau trebuie sa poarte doar chestiile alea foarte prost croite”.

Ioana Nemes expune la galeria Jiri Svestka din Praga “Time Exposure” (curator: Alina Serban), o selectie de 8 zile traite la intensitate maxima sculptate in plastic colorat (1 m/70 cm) si slefuite sa arate ca niste lespezi funerare. Expozitia este deschisa pana pe 4 aprilie.

La Rasca a fost de doua ori. O data impreuna cu Maria Farcas (partenera ei din grupul de design interior Liste Noire) sa faca Bibloteca-colivie. Si a doua oara, singura. Prima data, au stat mai bine de 3 saptamani, munceau 10 ore pe zi, imbracau haine pline de praf din cauza santierului non stop, mancau de post si aveau caderi de calciu, era soare si multa lume. A doua oara, era iarna, ningea, gri, peste mult, pustiu, liniste, prea liniste, intuneric de la 5 si un frig oribil. Singurele amintiri placute: discutiile practice cu calugarul Teodosie, pe care i-ar fi fost si jena sa-l intrebe lucruri inaltatoare, si discutiile cu Leo la masa, “despre lucruri inaltatoare”, dar de tipul “mai mult ea intreba si el raspundea”.

Greyland School

Cand intalneste un necunoscut, in primele 3 secunde a scanat tot ansamblul vestimentar, isi da seama imediat cat de novice sau maestru este in acest domeniu. Crede ca oamenii se schimba si in interior daca imbraca alte haine pentru ca haina te poate face sa evdezi din lumea ta bine stabilita. A si lansat un label propriu de design vestimentar: Greyland School, prima parte - Laborator. Iar asta a venit la pachet cu o intreaga lume si multa poezie. Greyland School e zona de ceata din lucruri si din oameni, iar hainele din Laborator sunt materializari ale efectului cenzurii pe care ea adora sa-l urmareasca.

Dupa Laborator, pe masura ce gaseste finantare, vor urma Auditorium, Cancellaria, Gymnasium si Luxuria.