Iar fantasy-uri? Iarasi! Dark & gloomy, incordate si tenebroase, numai bune pentru adolescentii scapati de scoala si de profesori. Sau pentru adultii scapati de birou si de sefi. Scapati pentru cateva de ore, pentru ca, draga Scarlett, after all... tomorrow is another day. Pentru Harry Potter, cu bagheta ridicata si cu ochelarii pe nas, zilele fericite s-ar putea sa nu fie chiar departe. Pentru Will Burrows, cu tarnacopul in mana si cu chipul albinos ascuns de cozoroc, necazurile si busiturile sunt abia la inceput.

De ce atatea fantasy-uri

Pentru ca sunt un gen proaspat si o afacere profitabila. Genul il datoram lui Tolkien, lui Conan Barbarul si revistei „Weird Tales” (in ordine cronologica inversa), iar pentru afacere trebuie sa le multumim, in mare parte, lui J.K. Rowling si tanarului ei vrajitor ochelarist. Fiecare noua serie cu pretentii de bestseller-blockbuster ba e noul „Harry Potter” care il va face de ras pe cel vechi, ba e noul „Lord of the Rings” care il va trimite la colt pe Tolkien.

Sansele de a vedea in curand un autor de high fantasy cu suflul lui Tolkien sunt putine, iar J.K. Rowling domina, si ea, fara rivali seriosi peisajul low fantasy. Strategie de P.R neinspirata si comparatii fortate, pentru a zadari fanii. Autorii scriu contra-cronometru, tirajele de milioane de exemplare asteapta unda verde la portile editurilor. Nimeni nu mai are timp sa se aseze si sa inventeze cantece si mitologii, precum Tolkien.

Sau sa creasca o poveste si s-o scoata din cuptor rumena si rotunda, precum Rowling. De ce citim, totusi, pe banda rulanta cartile pe care industria ni le livreaza pe banda rulanta? Daca credeti in acel cliseu cu fictiunea care inlocuieste viata, care e mai interesanta si mai spectaculoasa decat viata, iata o explicatie.

Dar si telenovelele inlocuiesc in acest fel viata. Fantasy-ul e un gen zglobiu, in interiorul caruia e redescoperita povestea. E un gen si un val vorace, precoce si rapace, pe a carui creasta calareste – din nou – literatura ca divertisment.

Harry Potter si talismanele mortii, Editura Egmont, 2007

Da, e o carte care a iesit pe piata la sfarsitului anului trecut, da, a disparut elementul de noutate, da, probabil ca deja stie toata lumea ce pateste Potter. Cronica literara nu e insa reclama, nu e promovare a cartii, ci reflectie (sau cel putin indemn la reflectie) asupra ei.

Iar rolul unei cronici nu e, oricum, sa povesteasca cartea, acelea se numesc spoiler-e si sunt treaba criticilor neprofesionisti, sa nu zic mai rau. Iata reflectiile mele. Fan al lui Tolkien fiind, am privit multa vreme seria „Harry Potter” cu retinere, ca sa nu spun cu ostilitate. Baietelul increzut si fara talent, pe care-l scoteau mereu din belele altii, mi se parea antipatic, decorul usor metamorfozat al lumii contemporane, cu ziare vorbitoare si campionate de vaj-hat si minister magic, mi se parea ieftin si kitschos, bolboroselile pseudo-latinesti numite vraji ma scoteau din sarite.

Ce mai, pe Rowling n-o vedeam in stare sa inventeze o lume convingatoare, imaginatia ei mi se parea nevoiasa, stradaniile ei ridicole, aventuri nesarate pentru pusti naivi. Seria Potter m-a prins de la „Ordinul Phoenix” incolo. Lucrurile au devenit mai incurcate, atmosfera mai sumbra, luptele mai dure, ocaziile bunilor de a-si arata muschii magici si de a juca in picioare raii s-au rarit. Harry Potter mi-a aparut intr-o alta lumina, lupta se dadea in primul rand in el, fragilitatea sa a capatat un sens.

Un erou slab in aparenta, sensibil si complicat, inzestrat cu o constiinta. Puteti sa va identificati cu Conan Barbarul? Nu, puteti sa va puneti cel mult afise cu Conan pe pereti si sa va apucati de culturism. Insa e mult mai usor sa te identifici cu Potter, sa-l intelegi pe Potter. Ok, daca ia bataie non-stop sa ramai in pielea lui se poate sa devina agasant. Insa daca aceste infrangeri ascund, in mod subtil, niste mici victorii, cu putin ajutor de la hazard si de la acele elemente ale intrigii pe care un scriitor stie sa le tina ascunse cu maiestrie pana la sfarsit, roata bumbacelilor poate avea un parcurs interesant.

Iata calificative pe care nu le-as fi asociat cu Rowling: subtil, maiastru, interesant. Da, la final, dupa „Talismanele mortii”, Rowling castiga. Stie sa adune toate firele epice, stie si poate sa le mascheze, sa le impleteasca, sa le taie, tine in mana povestea si scoate din palarie un roman uimitor. A aratat ca se pricepe si la si la personaje, si la suspans, si la aventuri, si la psihologii.

Mamica Rowling cea presata de termene-limita, de Warner Bros, de milioanele de exemplare vandute si de fani. S-a depasit pe sine, a confirmat toate asteptarile si a plusat. Encore, maestro, publicul e in extaz! As spune chiar ca se pricepe la fantasy, daca nu ar fi acele enervante campionate de vaj-hat si acele nefericite vraji pseudo-latinesti.

Roderick Gordon & Brian Williams, Tunele, Editura Corint Junior, 2008

Vremea eroilor imbatabili si musculosi a trecut. Mai doriti dovezi? Will Burrows e un alt pusti fragil, dotat cu o constiinta sensibila. Detine ceva talent de arheolog si un tarnacop si isi foloseste inzestrarile pentru explorari pasnice. Nu e prea vorbaret, evita compania oamenilor si sapa gauri in pamant. Pus in situatii de comunicare cu specimene rauvoitoare, cu doua sau mai multe picioare, pustiul trece rareori la tarnacop si la pumni.

Fuga e mai sanatoasa, iar ocolurile largi, la distanta sigura de grupurile inamice, se numesc strategie de supravietuire si camuflaj. Intalnirile cu specimenele razboinice sunt rezultatul direct al explorarilor pasnice ale lui Will si e greu de crezut ca pasiunea pentru arheologie poate conduce la un thriller/horror cu iz orwellian. Cam atat despre faptele tanarului Burrows, nu va stric placerea lecturii.

Ati inteles bine: fantasy-urile juvenile sunt, mai nou, distopii. „Tunele” este calea catre o lume subterana, fanatica, religioasa, pazita de o politie politica pusa pe fapte mari. Styx sunt sadici, tortionari, ucigasi, provoaca-i si ai disparut! Apara o lume a umbrelor, depigmentata si cu miros de mucegai. Tenebre plus tortionari sadici plus lighioaie din umbra egal scene horror de calitate; pusti bagacios plus tortionari hotarati egal suspans si aventuri.

Se adauga un stil alert, ceva meditatii despre opresiune si libertate, descrieri plastice – de peisaje sau de torturi –, se amesteca in constiinta sensibila a personajului de 14 ani si se da pe nerasuflate pe gat. Bineinteles, 500 de pagini nu sunt suficiente pentru a duce la bun sfarsit o astfel de poveste. In 2008 este anuntat al doilea volum al seriei, „Deeper”, si tot asa. Am spus ca J.K.

Rowling pazeste singura movila low fantasy-ului si ca n-are rivali de temut. In privinta succesului la Hollywood si a numarului de exemplare vandute nu are rivali, ceea ce nu inseamna ca in jurul movilei nu dau tarcoale alti scriitori buni. Fara a fi Rowling-i si Tolkien-i, cei care cer un loc pe delusor au argumentele lor. Sunt inventivi, imping tot mai departe granitele genului si au pe maneca o multime de trucuri noi.