Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Video. Interviu cu muzicianul si eseistul Andrei Vieru. De ce merita elogiata vanitatea?

de     Contributors.ro
Joi, 8 decembrie 2016, 9:56 Actualitate | Cultură

Andrei Vieru
Foto: Hotnews

La ce bun moralistii azi? La ce bun sa mai citim oameni care observa si descriu umanitatea asa cum o vad ei – in mod subiectiv – in viata cotidiana, cand avem atatia filosofi ai moralei si eticieni, psihologi morali si analisti ai pasiunilor? De ce sa mai citim La Bruyere, Chamfort sau La Rochefoucauld? Mi-am pus aceasta intrebare inainte de deschide cartea lui Andrei Vieru, recent aparuta la Editura Humanitas, „Elogiul vanitatii”. Raspunsul pe care l-am gasit e mai simplu decat credeam.

E evident ca intr-o lume de badarani moralistul n-ar avea nici un loc. Ce sa caute acolo? Intr-o societate fara conventii gratioase si fara politete nimeni nu ar mai putea conversa cu nimeni, saloanele ar fi debarale sau depozite de vechituri, iar sentimentele ar ramane la stadiul elementar. Nimic n-ar mai produce discursul moralistului – si cine, unde, cand l-ar mai asculta? Arta de a distinge subtilele nuante si traseuri ale sentimentelor, de a crea rafinate paradoxuri, meditatia asupra comportamentului uman superior au sens doar intr-o lume sofisticata, intr-un mediu civilizat, in care igiena, manierele, eticheta, galanteria sunt esentiale. Prin urmare, a-i citi in continuare pe moralisti inseamna a raspunde nevoii de a te cizela. Sau. altfel spus, nevoii de gratie.

Andrei Vieru scrie inspirat de lumea artistilor, asa ca e firesc sa fie preocupat, ca moralist, de vanitate si invidie. Mai jos, puteti citi un interviu despre aceste doua „porniri” ce, uneori, nu-s chiar asa de rele. (Lucian Popescu)

Vanitas vanitatum, omnia vanitas, spune Eclesiastul, în versiunea Vulgatei. Vanitas înseamnă gol, pustiu, și traducerea prin deșertăciune în românește cred că este destul de nimerită. Dar, în limbile moderne, vanitate este folosit cu sensul de dorință de a face impresie. În carte mizați mai mult pe cel de-al doilea sens, dar am impresia că mai degrabă faceți jocul primului. Sau acesta rămâne într-un joc secund al discursului. E adevărat?

ANDREI VIERU: Da, e perfect justificată remarca dvs, aș adăuga doar că există o legătură între cele două sensuri, ele nu sunt chiar total independente, mergând in direcții divergente. Dorința de a face impresie e o deșertăciune în sensul Ecleziastului.

Și cum ați ajuns de la una la alta?

ANDREI VIERU: Mă invitați practic, ca să vă răspund, să vă povestesc în două cuvinte, istoria cărții, cum am scris-o. Am pornit de la ideea de a scrie o carte despre invidie și i-am dat un telefon filozofului Gabriel Liiceanu. Nu știu ce m-a apucat, m-am îmbătat așa, un pic, ca să am curajul să-i dau telefon să scriu o carte pe subiectul ăsta. Voiam sa-mi dau curaj – și mi-a dat și el spunându-mi că e o temă care merită, traversează istoria filozofiei, e o temă majoră. Scriind cartea, tema s-a lărgit. Eu chiar am vrut s-o numesc, Cum să-ți invidiezi semenii pe furiș. Până la urmă mi-am dat seama că ambițiile, orgoliile sunt un subprodus al vanității. Vanitatea, ea însăși, fiind o varietate, cu specificitățile ei, de boală a egoului, să zicem. Deci s-a adăugat și orgoliul ca problematică în raport cu vanitatea. Ce le deosebește, ce le unește – e interesant să te gândești la asta. Cam despre asta ar fi fost cartea dacă nu s-ar fi adăugat încă o temă. Dacă aș fi scris numai despre ce am enumerat, ar fi fost o carte despre micimea omului. De fapt, una dintre temele majore ale cărții este tema geniului. Felul în care omul pornește în viață, călare pe propiile lui ambiții și vanități, felul în care astea îl pot duce de la ridicol, la măreție si felul în care se poate aluneca de la măreție la ridicol – mult mai repede, o iei la vale mult mai repede spre ridicol. Asta a ieșit de la sine. Mi-am dat seama mult mai târziu, zilele astea, după ce am tradus – după ce am redactat versiunea românească, cartea este inițial scrisă în franceză – că, de fapt, n-am scris despre micime, sau nu numai despre micime, ci despre pendularea între micime și potențiala măreție a omului, prin prisma acestor tematici pe care noi, de obicei, le legăm de micime. Și nu cred că ar fi fost amuzant să mă limitez doar la partea mică și ridicolă a omului.

Aveți un loc în carte în care spuneți că vă plac reprezentările în artă cu schelete, cu capete de mort, în fond asta e iconografia catolică a vanității, mă gândesc la toate tablourile acelea intitulate vanitate ce arată niște flori moarte, un craniu.

ANDREI VIERU: Prima mea carte se cheamă Eclesiastul vesel. Poate că există o anumită continuitate în preocupări, o carte mai mult legată de artă, de interpretare în sensul larg al cuvântului. Dar, în paranteză, că nu despre ea vorbim, îmi dau seama că în germene, în prima mea carte, sunt multe teme dezvoltate abia în această a doua carte.

Există o continuitate a titlurilor. De la Ecleziastul vesel la Elogul vanității. Elogiu e un pic ironic și un pic serios.

ANDREI VIERU: Titlul, Elogiu vanității, sigur că pare ironic, si nu spun că nu e, dar e doar pe jumătate ironic. E un elogiu relativ. E un elogiu al vanității în termeni relativi.

Care e deosebirea între vanitate și orgoliu? E mai puțin orgoliu astăzi decât ieri? E o lipsă de orgolii? Spuneți într-un loc, că nu mai există oamenii care să aibă orgoliul atât de mare ca să-și asume tot felul de roluri în societate.

ANDREI VIERU: Sunt mai multe întrebări în întrebarea dvs. Pentru mine deosebirea dintre vanitate și orgoliu e foarte clară. Vanitatea e un joc al aparențelor, e dorința de a părea mai mult decât ești, sau altceva decât ești. Vanitatea e ceva foarte aproape de teatru, și nu de teatru în general, ci, mai specific, de actor. În teatru mai sunt și regizori, sufleuri, regizori tehnici…

E legată și de  aplauze… aveți multe texte în volum despre aplauze și despre felul în care artistul se raportează la public. Enumerați tot felul de tipuri de sentimente și porniri.

ANDREI VIERU: Da, așa e. Orgoliul are legătură numai cu părerea pe care o am eu despre mine, nu cu părerea pe care o au alții despre mine. În sensul ăsta cred că spun undeva că orgoliosul se ia în serios, el vrea să fie în realitate ceea ce vanitosul nu vrea să fie, vrea doar să pară. E o deosebire fundamentală între orgoliu și vanitate. Or, să vrei să fii în realitate ceea ce-ți propui, dacă ceea ce-ți propui este într-adevăr ceva serios și consistent, e aproape întotdeauna imposibil și îl pierde pe om. E o cale care merge – de cele mai multe ori – la distrugere. Într-un fel ideea că orgoliul e cel mai mare păcat, e în fond o idee pragmatică, e un sfat practic, nu fiți orgolioși c-o s-o pățiți. Singurii care au temei să fie orgolioși sunt geniile. Ei pot face lucruri pe care și le propun, pe care alții nu le pot face, asta nu înseamnă că geniile nu plătesc prețul. Uneori îi poate pierde și pe ei, îi poate duce la distrugere biologică, la distrugere fizică.

Bach era orgolios sau vanitos?

ANDREI VIERU: Din ce știu eu, eu nu văd decât vanitate, nu orgoliu. Probabil că-și ascundea orgoliul, în măsura în care ar fi fost orgolios. Să presupunem că ar fi fost, dar nu știm. C-a fost vanitos, asta știm. Eu povestesc în carte cum s-a dus la Regele Frederic al II-lea al Prusiei. Noi am zice că nu prea ne-a plăcut să-l omagiem pe Ceaușescu. El s-a dus, numai că nu era Ceaușescu, era Frederic al II-lea al Prusiei, cu totul altceva. Gusturile literare ale lui Frederic al II-lea erau Goethe și Voltaire. Și l-a omagiat în scris, adică “Ofranda muzicală” e plină cu inscripții în cuvinte și în sunete încifrate, despre gloria crescândă a regelui. E o întreagă poveste cu improvizația…

Regele i-ar fi oferit o temă si n-ar fi reușit să improvizeze pe ea…

ANDREI VIERU: Asta spune fiul lui, unul dintre fiii lui Bach, Friedemann, că el n-ar fi reușit să improvizeze și cred că Friedemann a mințit pur și simplu, eu așa cred. El pretindea că tot ce povestește este în calitate de martor ocular. Și mă raliez la părerea celor care cred că el n-a fost acolo, a povestit aiureli.

Descrieți-mi un pic aceasta Ofranda regală

ANDREI VIERU: Nu știu dacă pot s-o povestesc așa pe înțelesul tuturor? E greu să vorbești despre muzică. Eu vorbesc în cartea mea despre muzică, dar deja nu e ușor, iar la microfon e și mai greu, dar să încercăm să spunem câte ceva. Că vorbeam mai devreme de improvizație, m-aș întoarce o clipă la tema vanității și a orgoliului la Bach. Orgoliosului adevărat nu-i pasă de părerile altora. Sau îi pasă într-o formă negativă, care ia de obicei forma timidității. Sigur că tipologia e mai complicată, am simplificat un pic. Se vede clar că lui Bach îi păsa de părerea altora. E o întreagă poveste cu un schimb de scrisori – nu el scria, ci unul din oamenii lui, un discipol fidel allui Bach. Bach îi răspundea unui critic muzical răuvoitor, și incompetent, de altfel, două calități care merg adesea împreună, iar faptul că a catadixit să răspundă, dovedește clar că nu se simțea deasupra tuturor -si n-aveți voi decât să spuneți ce vreți despre mine.

A fost seara aceea mondenă celebră de la curtea de la Potsdam care face parte din geneza lucrării. El s-a dus acolo să-i facă curte regelui, regele i-a dat o temă si până la urmă lucrarea – Ofranda Muzicala – s-a construit pe tema asta. Dar nu din ce a improvizat Bach acolo. A scris-o la birou, dupa aceea. Bach de altfel avea mare dispreț pentru cei care scriau la instrument. Din cauza asta îi disprețuia, într-o anumită măsură și pe proprii lui fii, care erau mai puțin cerebrali decât el și pipăiau pe claviatură ce scriau. Lui Bach nu-i plăcea, deși știa foarte bine să facă asta.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

























​VIDEO MASA ROTUNDA Ce fac si ce ar putea sa faca bancile pentru economie si companii? Economistii sefi ai primelor 3 banci comerciale, in dialog cu cititorii HotNews.ro

Am vazut saptamana trecuta ca Institutul de Statistica a anuntat o crestere economica record - insa analistii si economistii, ne anuntam ca de fapt lucrurile nu sunt chiar atat de roz. Este economia bine finantata in acest moment? Se fac investitii private? Dar publice? Cum pot ajuta bancile mai mult economia, statul si companiile private? La toate aceste intrebari vor raspune Horia Braun, economistul sef al BCR, alaturi de Florian Libocor (economistul sef al BRD-GSG) si de Andrei Radulescu (economist sef al BT) in cadrul mesei rotunde care va avea loc, luni, 20 noiembrie, incepand cu ora 9:00.
  • Intalnirea s-a incheiat. Urmareste VIDEO in articol

362 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Marţi