Dupa aparitia celui de-al doilea volum din "America dezgolita de la brau in jos", care a avut vanzari bune, editura Trei republica primul volum al cartii care aparuse la o alta editura si care, intre timp, s-a epuizat .
Acest volum unu republicat cuprinde 100 de pagini noi, care explica si termina mai multe povesti nespuse pana la capat. Puteti citi mai jos un fragment din aceste pagini adaugate.
In volumul de fata veti citi descrierea cruda, dar plina de satisfactii, ironica, dar pasionata, voioasa, dar plina de obstacole si tensiuni a calatoriei in Argentina a Ralucai Feher. Argentina, tara contradictiilor, a tristetii si a bucurie de a trai, este locul care o farmeca pe autoare mai mult decat oricare altul din America de Sud. Aici intalneste o lume efervescenta si complicata in care fiecare zi este un deliciu - in ciuda atator aventuri si neintelegeri. Buenos Aires este orasul cu oameni manierati si cu cele mai multe librarii din lume pe cap de locuitor, cu pasiuni frenetice si tango criminal, in care bei un vin sec si aspru alaturi de cea mai buna friptura de vita, orasul in care viata pulseaza cu adevarat, refugiu "oricui vrea să fugă din realitatea strâmtă a vieţii umplute prea timpuriu cu imobiliare, familie și copii."
"Eliberează un copywriter și lasă-l să ajungă până la capătul lumii (literalmente) și vei obține în schimb un turbion de imagini, experiențe și metafore. Raluca Feher bifează conștiincios toate obiectivele turistice, pe care le privește însă printr-o lentiă îngăduitor-ironică, atentă să găsească mereu unghiurile neconvenționale care să-i particularizeze povestea și personajele și care s-o facă de neuitat." Vlad Petreanu
Fragmente din primul volum "America dezgolita de la brau in jos" de Raluca Feher, Editura TREI, 2015
"Facem dreapta și o stângă și ajungem pe trotuarele înguste ale Avenidei Santa Fe. Bulevardul curge tihnitprintre clădiri franţuzite, operate și rimelate, stăpâne pe ele, afișând demne subtilităţi arhitectonice: uite cornișa și ai văzut balconul, cât de trufaș își ridică bărbia, și uite coloana cea elegantă și fereastra atât de fin e tivită cu... zi să‐i zic, cum se zice la bordura care...?
Vocabularul limbii române e sărac în termeni care definesc anatomia unei construcţii. Noi avem prispă, culă și pătul. Și acum termopan și acoperiș din tablă. Nu am avut de unde să dezvoltăm ogivă, stucatură, friză. Noi am trecut prin comunism. De fapt, el a trecut prin noi, ne‐a scos ochii, ni i‐a stâlcit sub călcâi și acum hălăduim orbi prin lume, incapabili să vedem frumosul. Stăm în cartiere înghesuite, îngropaţi în cavouri de gresie și parchet laminat, morţi vii pe canapele de piele, sub spoturi luminoase ale căror unde de fotoni sunt înghiţite de faianţa neagră. Ne‐am obișnuit să nu avem ferestre la baie și să ne pliem rapid la adăpost când de la etajul de deasupra zboară pe geam conţinutul purulent al unei oale cu ciorbă stricată. Ne‐am obișnuit să ne trezim în huruit de bormașină sau de flex, ne‐am obișnuit să ne urâm vecinii și să urcăm opt etaje pe jos, că iar s‐a stricat liftul. Ţară de Sisifi.
Blocurile din Recoleta nu au nimic în comun nici măcar cu cele de pe Dorobanţi sau Băneasa. Piatra și tăietura porţilor masive din lemn te invită la respectul de tine. Fiecare clădire are un vestibul unde zărești portarul în livrea citind ziarul. Îmi amintesc de portarul din blocul dentistei mele, lângă mall Vitan. Un bătrân cu permanentă halenă acră, de vin prost, în vestă de lână la 40 de grade, pantofi scâlciaţi, dinţi putreziţi și o răutate lipsită de sofisticare, ură pură faţă de aproapele, manifestată prin bădărănia pătrată a ordinului de a pre‐ zenta buletinul la control. Pe masa pliantă de lângă ușade termopan a blocului era un aparat radio acoperit cu un mileu cusut cu motive românești. Din aparat curgea non‐stop o pastă de muzică populară.
Pentru argentinieni, România, Europa sunt mitologice poieni ale progresului. Vii din bătrânul continent unde au tras aer în plămâni Camus și Kafka, Kierkegaard și Ovidiu, Aristotel, Socrate și Alighieri. Dacă le‐aș spune oamenilor din Recoleta că sunt a doua generaţie încălţată, oare m‐ar crede? Imaginea idilică pe care o au despre europeni nu îmi poate îndulci amăreala revelaţiei că suntem întârziaţi, că nu creștem ca Pipăruș Petru într‐o zi cât alţii într‐un an, ci taman invers, într‐un an cât alţii într‐o zi. Lenevim cu un pai în gură, trântiţi pe o bordură. Am zis mai sus că suntem neam de Sisifi. Nici vorbă. Retrag! Retrag! Asta ar însemna să încercăm să ducem bolovanul la deal, absurd, dar imposibil de oprit. Dar noi nu facem nimic. Paiul în gură, pălăria dată pe spate ca‐n bancul cu ardeleanul care ajunge la gară și întreabă impiegatul dacă a plecat trenul: „O plecat“, „Da de când?“, întreabă ardeleanul, „De trei minute“, „Nooo, apăi nu‐i mult...“, conchide ardeleanul. Ca‐n bancu’ ăsta deci, suntem ne‐ zdruncinaţi în credinţa noastră că ratarea nu‐i un act închis, ci există grade de ratare, cum ar fi acela că ai ratat la mustaţă ceva, trei minute e mai bine decât 30. Nu‐i! "
"Nu am mai trecut peste pârleazul dintre ani împreună cu familia din clasa a X‐a, ’89, când TVR Liberă și In‐ dependentă a fost prinsă cu chiloţii‐n vine de revoluţie, cu program clasic cu Hanul Ancuţei și glume împăiate și a trebuit să înlocuiască urgent cu ceva. Așa că a făcut un platouaș cu lambada, saluturi ale televiziunilor prietene, videoclipuri peste videoclipuri și cred că pe 1 ianuarie a dat Superman. Și Never Ending Story cu balaurul Fuchur. S‐a terminat fernetul și noi am ajuns acasă, pe Santa Maria del Oro, unul dintre semnatarii declaraţiei de in‐ dependenţă a Argentinei, acum nume de stradă. E lumină mieroasă, de ochi de pisică somnoroasă și taxiurile gonesc cărând petrecăreţi la alte petreceri căci nimeni nu vrea să doarmă. Cum să începi anul dormind când visele sunt vii și se scaldă nude în fântâna arteziană de pe Avenida Libertador?"
"E aprilie în Buenos Aires. Adică toamnă. Fuste scurte pe zi și un jerseuţ aruncat neglijent pe umeri seara. Piti cot prăjește un choripan la el, în căbănuţa îngropată sub nămeţi și, deși credeam că m‐am apropiat de el, faliile tectonice s‐au certat, și‐au spus cuvinte grele și au săpat bartai no man’s landul între ele.
Mi‐e dor de casă? Uneori. Mă gândesc la jurnalul maică‐mii, ăla în care scria atunci când am plecat corespondent de război în timpul atacului NATO asupra Iugoslaviei care este preţul vinetelor și ce a mai făcut Adina Goriţă, vedeta știrilor PROTV. Îmi imaginez cum pasajele despre mine, nebuna fugită de acasă, fără casă, familie și copii, sunt amestecate sălbatic cu note despre vremea la Brașov, noutăţile de la Carrefour și scandalurile cu vecinii.
Cum să îi explic că lumea e mare și că rătăciţii ca mine au șansele cele mai mari să se găsească pe ei? Cum să îi explic că măsurile după care sunt împărţiţi oamenii în mari, mijlocii și mici, în XL, XXL, XS, 4, 34, 44, sunt doar nişte mărimi care nu le îmbracă visele? Că televizorul e bidimensional și că lumea din ecran nu are miros,gust și culorile sunt rupte dintr‐un RGB care prostește ochiul? Cum să îi spun că și Adina Goriţă plânge poate în pumni și vrea să plece de la PROTV, undeva, să fugă în Patagonia și că Adina Goriţă dacă ar ști cine sunt, m‐ar invidia pentru libertatea mea?
E aprilie în Buenos Aires și bagajul meu mă așteaptă la Juju. Rochia neagră tip sac și iegării argintii ca picioarele omului de tinichea. Vinul curge roșu, carnea de vită se topește pe limbă, cârciumile duduie ca motoarele lo‐ comotivelor cu aburi, umplând de muzică aerul nopţii și cumva, printr‐un miracol, am scăpat din Matrix, am căzut printr‐o găurică lăsată de firul dus al ciorapului fin care îmbracă civilizaţia noastră workaholică și atârn în acest univers paralel, mă bălăngăn de firul supraelastic pe care am evadat, cu vântul în păr.
Republica Federală Raluca Feher scrie pe pașaportul meu cu coperţi negre cu buline albe. Am căpătat aici rezidenţă pe termen nelimitat. Ofer cetăţenie oricui vrea să fugă din realitatea strâmtă a vieţii umplute prea timpuriu cu imobiliare, familie și copii. Chiar și Adinei Goriţă, mamă, chiar și Adinei Goriţă."
