Nikos Kazantzakis a fost un îndrăgostit de libertate. Unul din marile sale romane chiar se intitulează “Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte”. “Raport către El Greco”, autobiografia scriitorului, una din cărțile care mi-au marcat tinerețea —am citit-o pe nerăsuflate, în engleză, la BCS [Biblioteca Centrală de Stat], aveam 20 de ani— vorbește despre un etern revoltat, un discipol impenitent al lui Friedrich Nietzsche, un adversar al oricăror constrângeri și limitări aduse libertății spiritului. Viziunea lui Kazantzakis despre lume a fost una sfâșiată, balansând mereu antinomic între Eros și Thanatos, între instinctul vieții și cel al morții, între principiul plăcerii și acela, constrângător și ineluctabil, al realității. A fost un eretic prin definiție. Și azi mă întreb cum de-a îngăduit cenzura comunistă publicarea în BPT [Biblioteca pentru toți] a romanului “Hristos răstignit a doua oară”, cu ale sale imposibil de ignorat implicații mistice? Tocmai de aceea este extrem de interesant să vedem cum percepea tânărul Kazantzakis, acest om revoltat, ceea ce s-a numit “Marele Experiment”, adică efortul bolșevicilor de a imanentiza escatonul, spre a relua formularea lui Eric Voegelin?
Pentru Nikos Kazantzakis, asemeni atâtora din cei numiți de Paul Hollander political pilgrims (pelerini politici), Marele Experiment convoacă și provoacă o stare de maximă febricitare spirituală. Este în joc soarta umanității. O aventură istorică fără precedent, un salt mortal ale cărui consecințe nu pot fi prevăzute de nimeni. Pariul sovietic îi apare călătorului elen drept unul planetar. În acest sens, nu greșea: “Ceea ce astăzi se întâmplă în Rusia în mod conştient este mutilat şi incert comparat cu ceea ce se-ntâmplă subconştient, fără s-o ştie conducătorii – sau chiar şi s-o vrea. Ghicim neclar că în această nemărginită Rusie a mujicilor sunt semănate evenimente cosmogonice. Din nefericire, trăim foarte puţin şi nu ajungem, din întregul ciclu, decât să ghicim numai – şi asta încă într-un fulger mic – curba care pândeşte şi se avântă pe trecătorul arc al epocii noastre.“
Bolșevismul este pentru Kazantzakis, la fel ca pentru prietenul său Panait Istrati, întruchiparea Marelui Vis, a ceea ce, în anii ’30, filosoful german al speranței, Ernst Bloch, numea utopiaconcretă. Dar nu se află chiar aici, în proiectul concretizării utopiei, în noul timp, de fapt unul mesianic, cum ar fi spus Walter Benjamin, precum și în noul spațiu revoluționar, originea catastrofei politice, sociale, economice și, de fapt, civilizaționale? Pentru Kazantzakis este vorba de un moment redemptiv, apocatastatic, iar Lenin apare ca fondatorul acestei religii seculare: “…dincolo de logică, de dezbatere şi dispute înţelepte, dincolo de necesităţi economice, răsturnări sociale şi programe politice, deasupra sovietelor şi comisarilor, lucrează şi guvernează aici, în Rusia, spiritul epocii istorice în care trăim – sumbru, însângerat, care e însetat de lumină, nemilos. De la cel mai primitiv mujic până la chipul integru al lui Lenin, toţi sunt muncitori şi colaboratori conştiincioşi sau neconştiincioşi ai lui.”
După momentele de entuziasm, de surescitare cvasi-mistică, Istrati s-a despărțit de stalinism. Cel salutat de Romain Rolland drept un Gorki al Balcanilor, a devenit unul dintre primii mari apostați ai comunismului, unul dintre cei dintâi care au denunțat Marea Minciună. Aveau să urmeze Ignazio Silone, Arthur Koestler, Manès Sperber, André Gide, Margarete Buber-Neumann, Milovan Djilas și atâția alții…
Nikos Kazantzakis povestește în acest jurnal propriile-i tribulații, iluziile și angoasele trăite în acele trei voiaje efectuate între 1925 și 1930 în ceea ce se numea Țara Sovietelor, patria socialismului biruitor. Să reținem despre ce ani este vorba: Lenin moare în ianuarie 1924, urmează o feroce luptă pentru succesiune, pentru “suprema manta a Tatălui”. Stalin se opune fariseic radicalismului lui Troțki, acesta pierde lupta. Ultimul spasm politic vizibil al opoziției troțkiste are loc în noiembrie 1927. Manifestația opoziției este nimicită, Troțki este expulzat în Kazahstan. Stalin se aliază cu Nikolai Buharin, simulează simpatie pentru NEP [Noua Politică Economică], afișează moderație. De fapt, acaparează puterea și pregătește revoluția de sus, marea cotitură radicală din 1928, colectivizarea forțată cu ale ei consecințe genocidare. Pentru Panait Istrati, Victor Serge și Boris Souvarine, revoluția deraiase, era nevoie să se meargă vers une autre flamme…
Kazantzakis se îndreaptă spre Rusia Sovietică precum spre un Pământ al Făgăduinței. Moscova îi apare ca “Noul Ierusalim al muncitorului Dumnezeu”. Iluzii împărtășite în acei ani de atâția alți intelectuali, inclusiv André Malraux, Arthur Koestler și Walter Benjamin, ba chiar și Ludwig Wittgenstein. Aceasta era atmosfera acelor vremuri. Informațiile despre teroare erau relativ puține, cenzura sovietică îi împiedica pe corespondenții străini să trimită analize concludente, nemăsluite. Campionul ficțiunilor staliniste deghizate în corespondențe jurnalistice a fost Walter Duranty, trimisul la Moscova al atât de influentului cotidian New York Times.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
