Apariția romanului Soumission al lui Michel Houellebecq a coincis cu atentatul de la Charlie Hebdo, scrie Mirel Banica in Revista 22.

"Printr-un proces pe care nimeni, ni­ciodată, nu a încercat să-l explice cu adevărat, un anumit tip de sensibilitate li­terară a precedat adesea evenimente is­­torice majore, care o con­firmau după aceea. În dra­ma istorică a uma­nității, sensibilitatea li­terară a precedat deci Is­toria". Aceste cuvinte îi aparțin lui R.M. Albérès, critic li­terar și sociolog, au­torul unei magistrale Aventuri intelectuale a secolului XX, una dintre vocile ce­le mai autorizate ale do­me­niului. În acest volum el li­vrea­ză o ma­gistrală analiză a percepției pe care Scrii­torul o are în fa­ța problemelor tim­pului său, a diag­nosticului acestuia, nu lipsit de am­bi­guitate, dar care adesea se îndeplinește în realitate.

Personal, am citit Soumission, ultimul roman al lui Michel Houellebecq (M.H., în rân­du­ri­le următoare), sub acest semn: ne place sau nu, sun­tem de acord ori ba, sensibilitatea la fe­nomenele din societate a scriitorilor tre­buie luată mereu în calcul, dacă vrem să înțelegem în profunzime societățile noastre și mersul Istoriei.

Firul roșu al romanului (calificat de ma­joritatea comentatorilor francezi de pâ­nă acum drept "ficțiune politică") este, în fapt, unul foarte simplu: suntem în anul de grație 2022, într-un "viitor apro­­piat", așa cum se spune adesea în fil­me­le SF americane. Ne găsim în Fran­ța, chiar în momentul alegerilor pre­zi­dențiale. Peisajul politic cunoaște apa­r­i­ția unui nou partid politic islamist "mo­derat", numit Fraternitatea Musulmană. Acesta e condus de Mohamed Ben Abbes, om in­te­ligent și vizionar, produsul ce­lor mai bu­ne școli ale Republicii, imi­grant la a doua generație, tatăl său fiind un băcan modest, muncitor și dornic de a reuși în noua lui țară de adopție. În turul doi al alegerilor prezidențiale, un joc elec­to­ral previzibil se produce: pentru a bloca accesul Frontului Na­țio­nal și al Marinei Le Pen la funcția su­premă, Partidul So­cialist al lui François Hollande (pentru care M.H. nu are cu­vinte suficient de du­re ca să descrie anii petrecuţi în frun­tea Franţei), se aliază cu partidul de dreapta UMP, pen­tru a-l susține pe Ben Abbes, deschis pro­eu­ro­pean, dar o Eu­ro­pă al cărei centru de greu­tate se va de­plasa spre Mediterana și integrarea ra­pi­dă a trei țări mu­sul­mane: Algeria, Tu­ni­sia și Maroc. Ben Abbes este ales pre­șe­din­tele Franței, iar primul ministru de­vine François Bay­rou, unul dintre cele mai terne, dar lon­gevive personaje ale politicii franceze, un om căruia îi place să se fotografieze fie cu un baston de bun păstor (cam în ma­niera Prințului Char­les în balade pe­destre în Transilvania), fie la volanul unui tractor puternic.

Citeste materialul integral in Revista 22