În noiembrie (a.c.) se va împlini un deceniu de la dispariția celui care a fost Martin Malia, mare istoric al comunismului sovietic, biograf al lui Alexander Herzen (vezi articolul apărut pe platforma Contributors în decembrie anul trecut: http://www.contributors.ro/cultura/revoluționari-lipsiți-de-fanatism-cazul-alexander-herzen/), profesor la Berkeley și autorul multor volume și articole care accentuau asupra tezei că Uniunea Sovietică, ceea ce s-a numit “Marele Experiment”, fusese constituită pe baza unui proiect ideologic. Malia a numit acea construcție “ideocrație” și a insistat că este vorba de un hybris radical, de un voluntarism socialist care disprețuiește faptele sociale și condițiile obiective, deci nu are cum să reziste. A anticipat corect.
Pentru Malia, la fel ca pentru Claude Lefort, nu a fost prin urmare vorba de o improvizație născută ca răspuns la o situație istorică imposibilă, cum cred apologeții de ultimă oră ai bolșevismului, ci de o dorință pasionată a unui grup de oameni, inspirați de o sumă de idei fixe, de a schimba cursul istoriei universale într-o direcție pe care ei o credeau rațională și, de fapt, inevitabilă. În cartea sa, “La complication: Retour sur le communisme”, consacrată ideii comuniste, gânditorul francez (precizez, un exponent al stângii anti-totalitare) s-a angajat, de altfel, într-un dialog cu Malia.
Volumul “The Soviet Tragedy” apărut în 1994, acum douăzeci de ani, reprezintă o operă de mare erudiție și o critică ideologică foarte coerentă, și nu, așa cum ne obișnuiseră multe din studiile de sovietologie, o diatribă – în paradigma “Războiului Rece” – la adresa rivalului geopolitic tradițional (Uniunea Sovietică). Subtitlul este revelator: “O istorie a socialismului în Rusia, 1917-1991″. Deci nu o istorie a Rusiei în perioada socialistă. Pentru a ne face o idee mai clară asupra distincției analitice pe care o introduce Malia, să privim comparativ spre un alt autor specializat în istoria sovietică, profesorul de studii ruse de la London School of Economics, Leonard Schapiro. Dacă acesta condamnă sistemul comunist, de pe poziții liberale, ca negație absolută a statului de drept, acuzându-i pe bolșevici de duplicitate și utilizarea oricăror mijloace pentru a cuceri și menține puterea, Malia, în schimb, aduce argumente potrivit cărora partidul comunist nu urmărea altceva decât ceea ce spusese dintotdeauna. Anume, transformarea totală a umanității și institutirea egalității absolute!
Cu alte cuvinte, spre deosebire de un Schapiro sau un Richard Pipes, Malia nu-i condamnă pe bolșevici pentru a fi fost niște “socialiști ratați”, ci tocmai pentru a fi fost “buni socialiști” (a se citi consecvenți). Indubitabil, critica lui este una profund ideologică. Dar ideologia este asumată deschis, explicit, cum se întâmplă, de altfel, și la Robert Conquest. Există, asadar, multe alte astfel de distincții de abordare și, în timp ce un autor precum Pipes identifică originile totalitarismului sovietic în vremurile lui Alexandru al III-lea, Martin Malia plasează Rusia sovietică în tradiția intelectuală europeană, apoi găsește o conexiune între socialismul sovietic și, cum spune alt autor, “principalii suspecți” ai filosofiei politice: Rousseau, Hegel, ori Marx. Continuă Malia: nu a fost niciodată vorba despre o idee bună pervertită pe parcurs, ci despre una greșită de la bun început. Distincția esențială dintre Pipes și Malia ar putea fi rezumată astfel: pentru primul, Rusia a desfigurat socialismul. Pentru cel de-al doilea, socialismul a distrus Rusia.
Foarte interesantă rămâne și teza sa contrafactuală cu privire la soarta autocrației europene (ca specie) dacă Primul Război Mondial nu s-ar fi produs. Malia susține că acele condiții de început de secol XX (societăți profund rurale, cu o intelighenție maximalistă desprinsă de elita mare proprietară funciară) nu ar fi dus la regimuri socialiste, ci mai degrabă la dictaturi de dreapta de un anumit tip. Cât privește Rusia, probabil că ea s-ar fi ales cu un lider de genul Franco, brutal și represiv, dar ar fi păstrat proprietatea privată și condițiile pentru evoluții politice și economice viitoare. Însă tot Malia adaugă faptul că, în condițiile unui stat perfect slăbit și lacunar precum cel rus, un “Franco slav” după 1914 ar fi fost greu de imaginat. Pentru că acea criză determinată de război ar fi distrus inclusiv șansele unei succesiuni a forțelor politice (de pildă, de la monarhism la liberalism). Pentru a sintetiza, Malia ne arată de fapt, și foarte pregnant, un paradox: ar fi existat o mai bună alternativă istorică, dar aceasta (“mai buna alternativă istorică”) nu era posibilă în Rusia! Se fac, iată, o sută de ani de la acel moment-bornă, de la acel 1914 care a schimbat faciesul continentului european, iar nevoia de a înțelege un secol nebun este mai prezentă ca oricând.
Însă cea mai importantă temă disputată de Malia este cea a partocrației ideocratice. Termenul de “partocrație” fusese introdus de Abdurakhman Avtorkhanov, un fost ideolog sovietic ajuns în Vest, și descrie regimul sovietic din perspectiva subordonării totale a vieții în fața imperativelor de partid și de stat. La acesta se adaugă cel de “ideocrație” introdus de filosoful existențialist creștin, fostul marxist Nikolai Berdiaev, pentru a descrie un fel de teocrație seculară. Diferența majoră este aceea că, în vreme ce în teocrația tradițională “conduce” Dumnezeu prin interpușii lui (sacerdoții), în cea seculară (cum este și Uniunea Sovietică), conduce ideea socialistă prin partidul de avangardă. Malia ne avertizează apoi că partocrația ideocratică, astfel constituită, trebuia să fie, în mod necesar, și logocratică. Fără această “vrajă logocratică” (ar putea trece la fel de bine drept hipnoză), Troțki și Buharin (ne spune autorul) nu ar fi putut fi atât de convinși că era imposibil să ai dreptate împotriva Partidului.
Mai mult, tipurile de “logică” pe care le conținea sistemul (de la primitiva acumulare socialistă la partocrația ideocratică), erau toate subordonate acestui abstract care este “cultul”, “chipul cioplit”. Malia contestă teoria “omului rău”, a “personalității sociopate” în istorie, pentru că simplifică prea mult un trecut dureros și-l personalizează excesiv. Când el spune că Stalin a exacerbat de fapt ceea ce Lenin a înființat, nu face de fapt decât să evite această capcană a “personalizării istoriei”. Pericolul unei asemenea abordări, și pe care Malia îl surprinde foarte bine, ar fi acela că odată răul înlăturat (Stalin), sistemul ar putea reveni la normalitate. Nu, după Malia nu există două (sau mai multe sisteme), ci o legătură continuă de inferență între succesiuni politico-istorice. Pe scurt, Stalin nu ar fi fost posibil fără Lenin!
În 1990, deci după prăbușirea Blocului Sovietic ca efect al revoluțiilor din 1989, Martin Malia a provocat o reală controversă atunci când a publicat sub pseudonimul “Z” un articol intitulat “To the Stalin Mausoleum” în revista Daedalus (care aparținea Academiei Americane pentru Arte și Științe). Chestiunea era un fundamentată politic, intelectual și geo-strategic: Va reuși URSS să supraviețuiască ori se va dezintegra într-un viitor apropiat? Articolul, din care un fragment a apărut în pagina de opinii a cotidianului “New York Times”, susținea că Mihail Gorbaciov lucrează doar cu jumătăți de măsură care nu vor reforma în chip decisiv, în cele din urmă, Uniunea Sovietică. Aici, Malia ajungea la concluzia școlii totalitare și, în primul rând, la cea a lui Leonard Schapiro: URSS nu poate fi URSS dacă devine un stat de drept! Articolul a provocat rumoare la Washington, acolo unde administrația Bush era dispusă să-l susțină pe liderul de la Kremlin. Unii au suspectat că autorul ar fi de fapt Robert Gates, sovietolog ca formație și director al CIA. Alții au sugerat că ar fi vorba de Leszek Kołakowski, marele filosof polonez. În cele din urmă, Malia și-a asumat paternitatea textului și lucrurile s-au deslușit. Intenția lui fusese doar aceea de a proteja anumite surse sovietice. Însă articolul adusese izbitor aminte de un alt articol din Foreign Affairs, pe care George Kennan îl scrisese la începutul Războiului Rece sub inițiala “X” (la acea vreme, Kennan era șeful planificării de politici la Departamentul de Stat) și care, prin conceptul de containment, a jucat un rol central în opțiunile politico-militare americane vreme de decenii.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
