Dragul meu turnător nu este o carte despre turnător. Poate mai degrabă despre turnătorie, dar numai parțial & en passant. O să vedem mai jos de ce spun asta – în nici un caz de dragul de a face paradoxuri. Deocamdată, să precizez totuși că, după cum deja știe probabil toată lumea, cele patru sute de pagini ale cărții lui Gabriel Liiceanu sunt un fel de roman epistolar (aproape) non-fiction cu turnătorul lui cel mai zelos & eficient – un anume O.C., fost redactor-șef la Editura Politică, apoi, după Revoluție, acționar principal la Humanitas (asta nu mai e, din partea istoriei, ironie – ci de-a dreptul sarcasm!). Liiceanu are revelația turnătoriilor acestui O.C. abia în 2006, după ce accesul la dosarul propriu este posibil; și tot de atunci datează ideea acestui șir de scrisori către delatorul lui, din care se constituie romanul epistolar de față. Unul doar cu expeditor, fiindcă destinatarul scrisorilor nu răspunde niciodată; nu fiindcă Liiceanu n-ar fi fost interesat de răspunsul lui – dimpotrivă, romanul acesta non-fiction debutează cu scena întâlnirii dintre delator și victimă în biroul acesteia din urmă; firește, subiectul delațiunilor cere niște lămuriri de natură morală, vrea să înțeleagă cum funcționa resortul psihologic al unui tip care produce cu bună știință răul. Însă sursa delațiunilor n-are nici o lămurire de dat, repetă doar de două ori că e „ateu congenital”, implicând că asta îl scutește de orice fel de recriminațiuni & admonițiuni morale. Anemie & anomie morală din care rezultă două consecințe: mai întâi, aceea că posibilitatea dialogului e anulată; apoi, cazul lui O.C. se dovedește pe de-a-ntregul ilustrativ pentru „cecitatea morală” cu care diagnostica Steven Lukes undeva comunismul qua sistem.
De ce spun că o carte compusă din scrisori atât de personale adresate unui turnător nu-i totuși o carte despre turnător? Fiiindcă, se vede numaidecât, ce-l interesează aici pe Gabriel Liiceanu este să ajungă de la cazul & dosarul lui particular la o discuție de natură morală privitoare la prezența Răului în lume. Începând ca un studiu de dosar propriu de la CNSAS, cartea aceasta sfârșește prin a discuta despre Sfinții Părinți și noțiunea biblică de „seamăn”, oprindu-se doar la un pas sau doi de pragul unei teodicee sadea. Iar maniera de a proceda este așa-zicând inductivă, procedând în trei timpi: mai întâi, urmărește modul în care turnătorul se instilează în viața ta personală; apoi, modul în care maleficiul securist, teoretic hiperdiscret & abstract, se instilează în concretul vieții sociale; apoi, în fine, discuția finală privește instilarea Diavolului în istorie.
După cum se vede, rolul propriu-zis al turnătorului în economia unei astfel de discuții este acela de punct origo al procesului prin care, în secolul trecut, Diavolul a metastazat în țesuturile societăților comuniste. Nici mai puțin, dar nici mai mult de atât. Odată rolul lui particular precizat, discuția poate trece mai departe, către categoriile din ce în ce mai generale ale răului. Turnătorul contează numai drept agent patogen al răului; persoana lui propriu-zisă aproape că nici nu e în cauză, abia funcția lui malignă e incriminată. În fond, turnătorul lui Liiceanu e metonimic; în scena, absolut dostoievskiană, a întâlnirii trente ans après dintre delator și victima lui, cel dintâi are a răspunde, pars pro toto, pentru întregul sistem din care a făcut parte. Confesiunea & penitența personală ar fi, de fapt, transpersonale – adică, în fond, impersonale. De asta spuneam că nu-i o carte despre turnător; și tot de asta sentința lui Costi Rogozanu după care „Dragul meu turnător e un soi de manual despre cum să-ți torni turnătorul” e nu o maliție, ci de-a dreptul o răutate. Ajunge o răsfoire a cărții ca să vezi cât de, în fond, trans- și impersonală e relația lui Liiceanu cu delatorul lui. (Mă rog, înțelegerea asta a scrisului ca mică răfuială îl privește, cuisque suum, pe Rogozanu însuși.)
Așadar, Dragul meu turnător ar putea funcționa ca un studiu de caz subiacent amplei panoramări a răului totalitar din Diavolul în istorie; cu nuanța că, dacă Vladimir Tismăneanu discută cu precădere în cartea lui formele extreme ale răului (Gulagul & Holocaustul, în diversele lor concretizări istorice particulare), Gabriel Liiceanu își ia subiectul din zona răului deocamdată non-invaziv, deocamdată non-manifest: cotidian și ubicuu, dar non-carceral, permițând victimei să doarmă în casa înțesată de microfoane, iar nu în celule, conservându-i încă iluzia perversă a libertății; toxic, viciind relațiile cele mai intime, dar încă ne-letal; oribil, dar de o violență încă reprimată. Diavolul acesta despre care vorbește Liiceanu aici e, în ierarhia demonologiei comuniste, unul mai mic & mai puțin spectaculos în demonia lui distructivă decât cel cu care s-au întâlnit, în carcerele lor, disidenții & deținuții politici. Dar, pe de o parte, Liiceanu nici nu pozează în disident – dimpotrivă, spune răspicat (la pagina 339) că nu-și arogă poziția unui disident sau a cuiva care a suferit „formele explicite ale terorii într-un regim totalitar”; iar pe de altă parte, diavolul acesta mai mic era legiune – era, adică, mult mai activ în corpul social, dat fiind că, prin forța lucrurilor, supravegheații în „libertate” erau mai numeroși decât deținuții. Răul produs de diavolul acesta era mai mic, dar mai profuz & difuz. Așa încât nu găsesc deloc inadecvat să citim Dragul meu turnător ca pe un studiu de caz al unei demonologii politice – însă la nivelul mediu & mediocru al nomenclaturii demonilor. Mai puțin spectaculos, cum spuneam, decât acela al Marilor Arhonți ai Răului, regăsibili în Gulag & Holocaust; dar mai relevant pentru viața cotidiană în comunism. Diavolul nostru cel de toate zilele, cum ar veni.
De la Jurnalul de la Păltiniș încoace nu m-a mai mișcat atât de tare o carte de-a lui Gabriel Liiceanu; e cartea-epitom a gândirii lui. Aici, în Dragul meu turnător, converg cam toate temele scrisului lui dintotdeauna, până acum disparate. Mai întâi, dată fiind natura personală a genului epistolar, se regăsește aici l’écriture du soi, atât de afecționată de Liiceanu în vreo patru-cinci cărți recente, de la Ușa interzisă la Întâlnire cu un necunoscut – și care, dat fiind revirimentul genurilor biograficului în Occident, s-ar putea să fie zona cea mai gravitațională din scrisul lui în viitorul imediat; apoi, O.C. e una dintre „lichelele” tipice cărora Liiceanu le adresa apelul lui faimos – iar meditația asupra politicului, atât de frecventă la Liiceanu, e aici coagulată în jurul acestei „lichele” paradigmatice; mai mult, rememorarea anilor ’70 și ’80, în care are loc epopeea turnătoriei, evocă nemijlocit relația cu Constantin Noica și începutul acelei înțelegeri soteriologice a culturii – adică o revizitare a „modelului paideic” noician; în plus, această recherche du temps delatté e o întoarcere la originile propriei individuații, e, adică, un exercițiu de „nostologie” (când Noica i-a cerut tânărului Liiceanu să vină la întâlnirea lor cu o idee proprie, „nostologia”, adică înțelegerea spiritului european ca pe o succesiune de întoarceri, a fost acea idee); în fine, discuția finală asupra Răului și a crimei e un caz de problemă a limitei, de „peratologie”, ca să folosesc celălalt barbarism fandosit-simpatic al tânărului Liiceanu. Temele gândirii lui Liiceanu, vechi și noi, sunt date deodată toate în romanul acesta dostoievskian & non-ficțional – care nu e nicidecum un probatoriu sau rechizitoriu, cum s-a insinuat (când nu s-a spus fățiș), ci o încercare omenească de a înțelege răul care ți s-a făcut, fără prea multă victimizare și aproape fără furie. (Cine dintre noi ar fi putut să fie cu totul senin într-o astfel de confruntare? Poate doar Nicolae Steinhardt.) Încheiată, en philosophe, printr-o meditație asupra Răului. Operă, așadar, de moralist, în nici un caz de procuror.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
