În România, editurile mari preferă scriitori occidentali, din rațiuni inclusiv de piață, dar află cu uimire adesea că rușii sunt iubiți în Occident pentru performanțele lor literare și atunci decid că e cazul să ne conformăm și noi. Bun, e bine că măcar ne orientăm. O literatură în care scriu autori ca Iuri Mamleev („Sectanții”, „Ceilalți”), Vladimir Sorokin („Viscolul”, „Gheața”, „Ziua opricinicului”, „Kremlinul de zahăr”, „Inima celor patru”), Sașa Sokolov („Școală pentru proști”), Viktor Pelevin („Mitraliera de lut”, „Generația P”), Viktor Erofeev („Stalin cel bun”, „Frumoasa rusoaică”), Tatiana Tolstaia („Zâtul”), nu poate fi decât una de vârf. Nu mai vorbim despre autori care au scris, fără a fi editaţi, în perioada stalinistă: Boris Pasternak, „Doktor Jivago”, Bulgakov, „Maestrul şi Margareta”, Andrei Platonov, cu inegalabilul „Cevengur”, Iuri Dombrovski, tradus recent la ALL cu două romane („Facultatea lucrurilor de prisos” şi „Maimuţa vine să-şi ia craniul”), Vasili Grossman („Viaţă şi destin”) De Soljeniţîn ce să mai spun?
Toți acești autori sunt traduși și editați în întreaga lume, iar stilul lor personal i-a făcut pe cunoscători să afirme că marea literatură rusă continuă să propună autori comparabili cu clasicii recunoscuți. Mihail Șișkin (n. 1961), asemuit cu Nabokov, dar și cu Joyce, era perfect necunoscut în România până la publicarea unui minunat roman de dragoste, război și moarte, „Scrisorar”, însă notorietatea sa internațională este deja recunoscută prin acordarea unor premii importante. Autorul, tradus în româneşte de Antoaneta Olteanu, cea care traduce şi alţi autori ruşi exponenţiali, trăiește la Zürich şi la Berlin (scrie inclusiv în germană) și a fost premiat pentru cărțile sale cu Premiul Grinzane Cavour (2007), Premiul internațional Haus der Kulturen der Welt (2011), iar în Rusia a primit cel mai important premiu acordat pentru roman, Marea Carte (2006). Apropo, acest premiu al ruşilor e în valoare de 100.000 de dolari. Să nu ne amăgim cu premiile noastre sărmane…
De curând am putut citi în „New Republic”, numărul din 1 iulie, un formidabil articol al lui Şişkin, „De la Puşkin la Putin”, în care încă tânărul autor face o analiză spectrală a societăţii ruseşti, văzută prin legătura simbolică dintre cei doi poli istorici ai conştiinţei acesteia: omul politic şi scriitorul, diarhia, după expresia sa concentrată. Şişkin nu este doar un mare prozator, ci şi o conştiinţă democrată acută. A crezut în schimbarea produsă după 1991, dar a fost repede dezamăgit. El pune sub lupă evoluţia unei societăţi pentru care Dumnezeu gândise, în secolul al XIX-lea, un binom de existenţă/putere unicat în Europa şi în lume: regele-împărat și nebunul-întru-Dumnezeu. Tolstoi, ne spune Şişkin, a venit şi a ocupat locul nebunului întru Dumnezeu (Rasputin ar fi unul dintre ei), iar Puşkin, deşi rebel la tinereţe („De ce dracului m-am născut eu în Rusia cu creier și talent!”) a reuşit să-l facă pe Nicolae I să gândească astfel: „Noul țar l-a convocat pe poetul exilat la Kremlin cu ocazia încoronării sale, și l-a întrebat: de partea cui ar fi trecut în acea zi de decembrie? Pușkin a răspuns sincer că ar fi fost cu prietenii săi (e vorba de complotul Decembriştilor împotriva ţarului Nicolae I, din decembrie 1825, n.m. N.C.). Acesta fusese momentul de adevăr pentru literatura rusă. Țarul l-ar fi putut distruge pe poet cu simpla mișcare a condeiului. Dar Nicolae a simțit că puterea țaristă nu ar putea exista în Rusia fără binecuvântarea celeilalte puteri supreme. Înțeleptul Nicolae a fost forțat să facă un compromis și s-a autoproclamat Primul Cititor al Primului Poet. Acea discuţie dintre țar și poet la Kremlin a fost începutul diarhiei în cultura și conștiința rusă. Tânărul Pușkin, autor al „Pumnalului”, a încetat să existe. El a fost înlocuit de un Pușkin matur, poetul național al Rusiei. Cel dinainte ridica în slăvi violența ca fiind calea către libertate. Cel de apoi știa că violența nu duce nicăieri.”
Violenţa a însoţit constant istoria Rusiei, o violenţă îndreptată în afara graniţelor, dar şi una internă, apocaliptică, dezvăluită de cărţile marilor scriitori care au pătimit în Gulag: Şalamov, Soljeniţîn, Dombrovski. S-a întâmplat că mari poeţi sau scriitori au fost confiscaţi (în legendă sau în viaţă) de putere şi astfel au devenit simple orhidee la butoniera fracului conducătorilor. Opusul lui Puşkin, poetul naţional adică, a fost considerat Iosif Brodski, poetul încarcerat pentru că nu era… în „câmpul muncii”. Cuvintele spuse de el la proces sunt memorabile şi azi. Atunci când judecătoarea îl întreabă unde lucrează, poetul răspunde cinstit – şi de aici un dialog halucinant, demn de o pagină suprarealistă:
Judecătoarea (numele ei e Savelieva): Răspundeţi, de ce nu lucraţi?
Iosif Brodski: Am lucrat. Scriam versuri.
Judecătoarea: Asta nu ne interesează. Ne interesează la ce instituţie aţi lucrat?
Brodski: Am avut contracte cu editurile.
Judecătoarea: În general, care e specialitatea dumneavoastră?
Brodski: Sunt poet. Poet-traducător.
Judecătoarea: Şi cine v-a recunoscut ca poet? Cine v-a înscris la poeţi?
Brodski (fără aroganţă): Nimeni. Dar cine m-a înscris la specia umană?
Judecătoarea: Aţi învăţat pentru asta?
Brodski: Pentru ce?
Judecătoarea: Să fiţi poet. N-aţi încercat să terminaţi o facultate, unde sunt pregătiţi… unde se învaţă asta…
Brodski: Nu m-am gândit că asta ţi-o poate da facultatea.
Judecătoarea: Dar atunci, cine?
Brodski: M-am gândit că asta vine (descumpănit) de la Dumnezeu.
Judecătoarea: Aveţi vreo pretenţie la completul de judecată?
Brodski: Aş fi vrut să ştiu de ce am fost arestat?
Judecătoarea: Asta e întrebare, nu pretenţie.
Interogatoriul i-a fost luat poetului la Judecătoria raionului Dzerjinski din Leningrad, în 1964. Şi fiindcă poetul nu poate sta prea aproape de putere fără să fie atins de tupeul ei, iată ce gândea Brodski: „Dacă îți era dat să fii născut într-un imperiu, este mai bine să trăiești într-o provincie îndepărtată, lângă mare.”
Şişkin nu se opreşte aici cu analiza şi ajunge în vremurile noastre: face Putin, actualul şef al Rusiei, ce trebuie pentru democratizarea Rusiei? Vezi să nu! El scrie cu amărăciune: «În 1991, am fost capabili de a ne elibera de conducerea comunistă, dar am fost incapabili de a ne elibera de noi înșine. Fuseserăm naivi. Totul păruse simplu și clar: țara noastră fusese deturnată de o bandă de comuniști, și dacă reușeam să alungăm partidul, granițele s-ar fi deschis și ne-am fi întors la familia globală de națiuni care trăiau după legile democrației, ale libertății și respectului pentru dreptul individual. Erau precum cuvintele unui basm despre un viitor de neatins: „parlament”, „republică”, „constituție”, „alegeri.” Dar aceste timpuri mitice când Nicolae I era Primul Cititor al lui Pușkin, iar Stalin citea personal cărțile câștigătorilor Premiului Stalin, sunt demult apuse. Poetul nu se poate alinia cu acest uzurpator al tronului, în special pentru că acest despot nu citește. Este imposibil să ți-l imaginezi pe Putin, micul colonel KGB gri, cu o carte în mâini.»
„Scrisorar” („Psimovnik”, în rusă) este romanul epistolar care unifică suflete, lumi îndepărtate și care învinge moartea prin dragostea eternă a două suflete îngemănate. Sașa și Volodia sunt despărțiți de război, își trimit scrisori, iar până la un punct romanul poate fi descris ca unul al fericirii depline: s-au iubit cu pasiune, au fost un scurt timp împreună, periuțele lor de dinți s-au atins în același pahar („lucrurile cele mai simple te pot face să mori de fericire”, spune Sașa). Cei doi se iubesc și se ocrotesc cu gingășia ființelor pure, iar autorul, fără să înfrumusețeze inutil idila lor, descrie cu finețe psihologică stările și pragurile magice prin care trec îndrăgostiții. Tehnica narativă este excelentă, scrisorile nu sunt neapărat replici una alteia, ci completări fericite, prin intuiție și trăire ardentă, iar naturalețea cu care personajele își comunică și povestesc viețile are darul de a apropia cititorul de diversele paliere ale poveștii. Voldea trebuie să plece la război (Răscoala Boxerilor, din China anului 1900) și îi scrie iubitei rămasă acasă povestindu-i odiseea înaintării lor pe un front straniu. Carnagii, orașe distruse, ținuturi neospitaliere, destine umane frânte, cu spectrul amenințării cotidiene a morții, epistolarul lui Volodea este o mostră de stoicism inclusiv filozofic, romanul în roman al maturizării unui bărbat care își rememorează pentru iubită copilăria și adolescența, salvând de la uitare o viață și un destin. În copilărie ascunde sub o tufă o cutie de biscuiți în care pune amintiri despre cei dragi crezând astfel că-i face nemuritori! Îi plac luptele cu armate de nasturi, fără să știe că mai târziu va participa la una adevărată. Și nasturii mor, nu-i așa? Ea, angajată la un spital, continuă să îl aștepte și își descrie la rându-i copilăria și adolescența, cu plusurile și eșecurile inerente, relația contorsionată cu o mamă posesivă, plăcerea jocului cu tatăl (acesta se va despărți de mamă), primele iubiri până la întâlnirea cu Volodea. De altfel, ambii îndrăgostiți povestesc eșecul în dragoste al părinților lor tocmai pentru ca iubirea lor să poată trece peste falia de timp, spațiu și fatalitate ce-i desparte. Și îi va despărți pentru totdeauna, pentru că Volodea va muri în măcelul asiatic, iar Sașa va trăi întreaga viață, deși va avea câteva legături pasagere, cu amintirea perenă a unei mari iubiri. Sentimentul de mare roman este potențat nu doar de tehnica strălucită și de finețea psihologică investite de autor într-o poveste de dragoste și de moarte, dar și de faptul, excelent realizat, ca „găselniță” auctorială, că Volodea continuă să trimită scrisorile sale și după ce… moare. Cuvântul se întrupează tocmai din această mare pasiune confesivă. Cei doi se ating astfel, prin intermediul cuvintelor, și în lumile diferite în care se află, realizând astfel perfecta uniune: „ca și trupurile, sufletele se pot atinge și nu există nici un fel de spațiu între ele. Iar oamenii ajung ceea ce au fost mereu: trup și lumină.”
