Studiul Elenic și creștin în viața spirituală a Bizanțului timpuriu (traducere de Vasile Adrian Carabă, Editura Nemira, București, 2012) al lui Endre Ivanka își propune să fie, înainte de toate, o lucrare despre erezii. Ceea ce va căuta autorul în conținutul acestora este supraviețuirea „elementul greco-antic” – filosofic, elin prin excelență – în probleme ce țin de înțelegerea sufletului uman, a divinității sau a relației cosmos-divinitate. Pentru a prezenta și a urmări în amănunt continuarea existenței acestei moșteniri grecești în sânul reflecției creștine, Endre Ivanka a oprit timpul, firește, între secolele IV și VIII, atunci când Bizanțul a cunoscut atât ereziile antitrinitare (arianismul și origenismul), cât și pe cele hristologice (nestorianismul și monofizitismul, alături de ultimul său „vlăstar”, iconoclasmul). Fiecare dintre aceste cinci „greșeli” de interpretare va fi analizată în parte, pentru a fi scos la suprafață solul din care s-a putut înălța ca atare: filosofia greacă, fie ea aristotelică, stoică, platonică sau neoplatonică.
Ereziile antitrinitare avute în vedere de Ivanka „păcătuiesc” prin aceea că sunt subordinațianiste, iar acest mod de a înțelege relațiile dintre persoanele Sfintei Treimi nu este decât o adaptare a revelației la felul în care filosofia greacă, în speță cea neoplatonică a dat seama de relația Unu-Multiplu. Fie în cheie ariană, fie în cheie origenistă, un arianism avant la lettre conform autorului, Fiul și Duhul Sfânt sunt concepuți „inferiori” Tatălui, iar nu co-substanțiali, ci intermediari între El și lume, fiind mai degrabă „determinați” dinspre cea din urmă (în fapt, despre „poziția” Duhului Sfânt în aceste erezii Ivanka nu oferă detalii). Care ar fi deci „elementul greco-antic” în această înțelegere a Sfintei Treimii? După Ivanka, subordinațianismul este un ecou al „nostalgiei eline” după un anumit tip de înțelegere a relației dintre lume și divinitate, mai precis a derivării celei din urmă din cea dintâi în chip logic, rațional, după modelul „emanației”, al îndepărtării progresive de divinitatea supremă, unică. Un întreg șir de ființe intermediare (mai puțin divine) era stipulat de neoplatonism între Unu absolut și imobil și multiplicitatea materială, iar ereziile invocate nu au făcut decât să introducă o ierarhizare asemănătoare și în cazul Treimii creștine.
Însă problemele conținute în special de scrierile lui Origen și implicit motivele specifice filosofiei eline merg mult mai departe de forțarea Sfintei Treimi într-o schemă neoplatonică. Pe urmele Părinților Capadocieni, Ivanka va insista în acest sens pe două concepte ale gânditorului alexandrin: cel de „kuklos” (cerc) și cel de „koros” (saturație) – tot ceea ce nu este Dumnezeu însuși nu poate fi la El în chip susținut, ci ajunge inevitabil la o „(supra)saturație”, tot ceea ce odată a căzut (sufletul uman prin excelență), va recădea la infinit, chiar dacă sămânța sa de divinitate interioară îl va atrage întotdeauna înapoi spre „patria” cerească pierdută – (1) imperfecțiunea sufletului omenesc duce la (2) koros, la suprasaturație, la imposibilitatea menținerii apropierii maxime de Dumnezeu, iar koros duce de fiecare dată la recădere, deci la un infinit (3) kuklos. . Ideea de ciclicitate a lumii venea cel mai probabil din cosmologia stoică, care la rândul ei ducea mai departe un gând al lui Heraclit, iar „saturația” (koros) este de regăsit de asemenea în fragmentele celui din urmă.
Toate cele trei ipoteze origeniste se cereau respinse, întrucât nu dădeau seama în chip autentic nici de natura sufletului uman, nici de relația dintre om și Dumnezeu, nici de starea creației. Ivanka a dedicat două capitole foarte frumoase din studiul său celor care au respins energic și original toate aceste maniere prea grecești de a înțelege raportul dintre creatură și Creator: Părinții Capadocieni. Citatele folosite aparțin aproape exclusiv lui Grigorie de Nyssa.
Surprinzător însă, „în ciuda a toate acestea, capadocienii rămân întru totul platonicieni.”… și aceasta deoarece scrierile capadocienilor încă nu au eliminat complet motivul „dizolvării” umanului în divin, sinonim cu „anihilarea” sau „spiritualizarea” trupescului, adică, în definitiv, a materiei. Această problemă a înțelegerii platonico-origeniste a „unirii” cu Dumnezeu va reveni, constituind una dintre temele principale ale cărții.
Revenind însă la erezii și la continuitatea acestora cu diverse filosofii grecești, ar mai trebui indicate pe scurt originile eline ale nestoriansimului, respectiv monofizitismului. În cazul celei dintâi interpretări greșite a lui Hristos, Ivanka scoate la iveală motive aristotelice legate de natura umană și a părții așa-zis „divine” din noi (nous-ul), respectiv ideea specifică stoicilor, conform căreia desăvârșirea morală a omului înseamnă perfecta acordare a voinței sale cu voința divină. Aceste idei au făcut posibilă înțelegerea Întrupării drept o apoteoză, ridicare a omului Iisus la divin prin perfecțiunea voinței sale, fără ca cele două naturi să se unească. Ambele filiații cu filosofia greacă sunt prezente în scrierile lui Teodor de Mopsuestia și Pavel de Samosata, făcând parte deja din mediul antiohian puternic elenizat la vremea în care Nestorie le va fi preluat.
Cât despre monofizitism, ca erezie ce atacă evenimentul Întrupării (anulându-i latura omenească), acesta ar proveni din „spiritualismul neoplatonic și neîncrederea platoniciană față de realitatea materială și omenească”, ale căror origini merg bineînțeles până la misterele orfice. (În privința argumentării acestei „neîncrederi”, trimiterile la dialogurile platonice îmi par insuficiente. Lectura dualistă a filosofiei lui Platon este un loc comun pe care Ivanka pare să-l accepte ca atare.) Monofizitismul și combaterea lui opun practic două noțiuni despre ființă: una antică, anti-teică și una creștină, creaționistă, care lasă loc îndumnezeirii prin har. Aceasta este noutatea ontologică a creștinismului și de-abia impunerea ei va însemna transformarea filosofiei eline într-un simplu mijloc de expresie și nimic mai mult (fapt care se va întâmpla odată cu Sinodul de la Calcedon din 451).
Cu toate acestea, ca și în cazul capadocienilor, autorul ne avertizează că „pericolul spiritualist” nu a fost complet înlăturat nici odată cu această condamnare a monofizitismului. Aceasta întrucât promotorul său – origenismul – revine post-Calcedon, prin intermediul mediilor monahale (Evagrie Ponticul în speță) și ia forma unei învățături ezoterice (Cartea lui Ierotei). În acest punct, autorul concluzionează, la unison cu Vincențiu de Lerin (sec. V), că „origenismul este cea mai periculoasă erezie”, fiind cea mai „ispititoare” pentru o gândire populară încă elenă în esența sa.
Într-adevăr, actorii principali ai studiului lui Ivanka par a fi platonismul și Origen. Iar „tentația” dualist—spiritualistă pe care aceste concepții o răspândeau va urmări în continuare istoria Bisericii Răsăritene, confruntarea cu iconoclasmul fiind încă o instanță a „luptei” împotriva ei. Practic, iconoclasmul este o consecință aproape logică a ponegririi materiei. Motivele mișcării iconoclaste ies mai ușor la iveală dacă este trecută în plan secund problema reprezentării lui Hristos și se accentuează în schimb argumentul pentru care nici sfinții nu sunt de înfățișat: materia este „lipsită de slavă și moartă”, spune Sinodul iconoclast din 754. Așadar, în spatele iconoclasmului se află același monofizitism, înrădăcinat în „neîncrederea” sau mefiența platonico-plotiniană-origenistă față de materie, sensibil, trupesc.
Ce presupune însă această „umbră” platonică care pândește mereu Răsăritul creștin, ce o definește mai precis? Cred că „pericolul” său constă practic în două chestiuni, sesizate, dar nu „sistematizate” de Ivanka: (1) subaprecierea realității natural-umane și considerarea a tot ceea ce este pozitiv, spiritual, cu adevărat moral, ca fiind supra-uman și (2) imaginarul „scării” sau al urcușului de la natural la supra-natural – conform căruia „gândirea rațională, cunoașterea lui Dumnezeu din credință, cunoașterea mistică și contemplarea lui Dumnezeu în fericirea veșnică” se află într-o continuitate, fiecare treaptă fiind o reflexie mai mult sau mai puțin palidă a luminii desăvârșite ce ține de ultimul moment al ascensiunii.
În mod întrucâtva paradoxal, acest studiu al lui E. Ivanka despre erezii și delimitarea dogmatică netă față de ele urmărește o împăcare – aceea dintre filologi și teologi, dintre cei care se preocupă de istoria culturală a Antichității și cei specializați în istoria Bisericii. Ereziologia privește ambele tabere.
Dincolo de această miză oarecum academică, cred că studiul mai are două merite majore: acela de a avea un ritm interior foarte bun – autorul ridică întrebări, lansează ipoteze, le testează și le abandonează după caz, sau, recurge la captivante interludii istorice în relieful cultural al Antiohiei, Alexandriei sau Capadociei; respectiv acela de a contribui indirect la educarea cititorului, care tocmai pornind de la motivul fundamental dintr-o erezie sau alta poate depista atât calea dreaptă de interpretare, cât și eventualele erori proprii.
Citeste intreaga recenzie pe Medievalia.ro
