Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic
Dosar Stalin

„Scump general al neamului românesc”: Spectrele lui Stalin

de Bogdan C. Iacob     Contributors.ro
Vineri, 8 martie 2013, 16:38 Actualitate | Cultură

Bogdan Cristian Iacob
Foto: Arhiva personala

Trecuse o săptămână de la moartea lui Stalin. Pe 12 martie 1953, Biroul Politic (B.P.) al Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.) se întrunește pentru „o scurtă informare a tov. Miron Constantinescu în legătură cu Consiliul CAEM [Consiliul de Ajutor Economic Mutual], și unele chestiuni diverse.” La chestiuni diverse, Ioșca Chișinevschi, la acea vreme responsabil în B.P. de Secția de Agitație și Propagandă, printre altele, prezintă „câteva propuneri pentru eternizarea memoriei tovarășului Stalin.” Gheorghiu-Dej ascultă proiectul de hotărâre, ținând să intervină pentru a clarifica linia partidului în raport cu memoria celui care a fost „cel mai mare geniu al omenirii muncitoare” (pentru a folosi formularea lui Miron Constantinescu folosită într-un discurs, la Galați, în cadrul așa-zisei campanii electorale din noiembrie 1952). Dej dorește să evite „o ploaie de denumiri” (cu alte cuvinte, alocarea numelui liderului sovietic unor instituții, localități, obiective economice, etc. din România) la doar câteva zile de la dispariția generalisimului. Consideră că „asta poate chiar să micșoreze importanța gestului nostru”. Liderul comunist din România insistă asupra faptului că eternizarea amintirii „iubitului conducător de popoare” trebuie să fie „o preocupare în timp și aceasta este mult mai sănătos decât de a veni deodată cu toate. Cred că este mai bine așa. Acum să luăm câteva mai importante, după aceia iarăși venim cu câteva. Să fie un fel de plan pentru noi.” Dej continuă, aparent iritat de surprinderea și insistențele camarazilor săi din B.P.: „Sigur, pot să se oprească unii că numai atât ați făcut? Mai bine să facem ca în viața de toate zilele, în munca noastră, să obținem rezultate staliniste și asta o să fie cea mai bună atenție și eternizare a tovarășului Stalin, în domeniul industriei, agriculturii, culturii, ridicarea nivelului conștiinței clasei muncitoare și alte probleme.”i

Apologeții contemporani ai lui Dej vor interpreta intervenția de mai sus drept încă o dovadă a abilității liderului PMR de a-și afirma independența, și implicit patriotismul, odată ce tiranul sovietic dispăruse. Scena de mai sus însă este doar un exemplu suplimentar al „machiavelismului revoluționar” (E. A. Rees) al lui Dej. Precum Stalin, el a fost convins întreaga viață de necesitatea transformării radical-revoluționare a societății. Dej a crezut în inevitabilitatea și centralitatea revoluției leniniste, care trebuia să fie în mod necesar violentă. Orice altă formă de acțiune în construcția socialismului era sortită eșecului și o manifestare de conciliatorism și oportunism. Într-o scrisoare din 1934, din închisoare, Dej își declara credința fanatică în redempțiunea istorică a revoluției: „sunt mândru că am luptat pentru o operă mare, opera pentru eliberarea clasei muncitoare, pentru binele și interesele oamenilor săraci. Gândul meu va fi veșnic la clasa muncitoare. Voi lupta până la cap […] Viața fără luptă nu are nici un sens, treci prin viață ca un simplu fapt divers.”ii Dej va mai sta zece ani în închisoare, acumulând resentiment, ură, plănuind în fiecare zi revoluția care urma să aducă izbăvirea societății comuniste. Ca și Ceaușescu de altfel, care de fapt l-a copiat fidel, Dej a lucrat cu răbdare și neclintită perseverență pentru a ajunge liderul comuniștilor din închisori. Și-a pregătit minuțios evadarea și sosirea în București în 1944. Și-a consolidat apoi gradual, dar inexorabil, puterea în partid, ajungând, odată cu epurările și/sau asasinările lui Ștefan Foriș, Lucrețiu Pătrășcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Teoharie Georgescu, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu, Constantin Doncea (liderul grevist de la atelierele Grivița din 1933, pe care Dej îl înlătură în 1958, pentru a-și asigura canonizarea istorică în mitologia antifascistă națională și internațională). Dej s-a adaptat și a interiorizat perfect ethosului leninist, cu ale sale „conspiraționism, obscurantism teoretic, dogmatism criminal, și severitate inumană” (istoricul Sebag Montefiore despre Stalin). Consider că modul în care Montefiore îl caracteriza pe Stalin poate fi cu ușurință aplicat și lui Dej, mai ales dacă luăm în calcul și natura mișcării comuniste din România în perioada interbelică. Așadar, parafrazându-l pe biograful liderului sovietic, este greu de găsit o mai bună sinteză între un om și o mișcare decât mariajul ideal dintre Dej și stalinism.

În centrul concepției despre viață, putere și istorie a lui Dej a stat un mesianism pragmatic. În cadrul unei ședințe a activului central al partidului comunist, în iunie 1946, Dej oferă un indiciu asupra a ceea ce el considera modul de acțiunea judicios: „Ceea ce ne interesează este să aplicam just un principiu just. Nu există principii abstracte, orice principiu își găsește valabilitatea numai atunci când îl supune focul experienței practice, când pornește de la analiza împrejurărilor economice, politice, sociale, concrete și ține seama de conjunctura politică internațională”.iii Un astfel de utilitarism era însă statornic dogmatic, în slujba construirii socialismului în România. Dej era convins că, așa cum declară într-o discuție din toamna lui ‘52 privind noul imn de stat, „este prima dată când poporul român și-a căpătat adevărata libertate și independența, și-a deschis calea spre fericire”.iv Dej, ca și Stalin, era total dedicat „Partidului care m-a ridicat, care m-a educat, care m-a ajutat în momente grele.”v El a fost, ca și succesorul și tânărul său protejat, Ceaușescu, un stalinist autodidact. Spun acest lucru pentru că, așa cum și Maurer recunoaște în discuția cu Lavinia Betea, „despre Lenin nu se prea vorbea atunci [perioada interbelică]. Trăiam în vremea lui Stalin și cine era interesat de leninism afla despre el prin intermediul lui Stalin.” Nu cred că poate fi pusă la îndoială, în pofida patetismului exprimării, sinceritatea angajamentului luat de Dej, la ceremonia de aniversare a 50 de ani de naștere, față de delegațiile prezente pentru a-i adresa felicitări: „Asigur ca voi căuta … în mod continuu să-mi lărgesc orizontul cultural, să studiez din clasicii marxism-leninismului, să mă documentez din arsenalul bogat al clasicilor, din experiența bogată a Uniunii Sovietice, a partidului Comunist Bolșevic și să urmez cu sfințenie îndrumările, sfaturile iubitului nostru tovarăș Stalin. […] voi fi un soldat credincios cauzei lui Lenin si Stalin!”vi

Atașamentul existențial al lui Dej în raport cu Stalin nu se putea evapora în martie 1953, odată cu moartea tiranului sovietic. Afirmațiile sale la ședința privind „eternizarea memoriei tov. Stalin” nu sunt un paricid. Doar încă un moment pe drumul testării de către Dej a unui principiu prin focul experienței. Odată cu eliminarea lui Pauker, Luca, Georgescu (așa-zisa „deviere de dreapta”), deci începând cu sfârșitul vara 1952, Dej reușește treptat să devină liderul absolut în Partid. În noiembrie 1950, când împlinește 50 de ani, Deja începe a căpăta calități demiurgice: este iubitul tovarăș care conduce „pe drumul păcii si al socialismului, pentru bunăstarea oamenilor muncii din țara noastră”; este liderul țării unde „se construiesc hidrocentrale elaborate de Dvs, încă la închisoare în timpul teroarei, am reușit cu tehnicienii noștri, cu muncitorii noștri si cu tot ce a fost mobilizat….sa construim ceea ce Dvs ați elaborat”; este conducătorul care, conform lui Ceaușescu în acel moment, beneficiază de forțe armate care „vor lupta pentru întărirea disciplinei militare, că nu vor precupeți nici un efort pentru a apăra cuceririle revoluționare ale poporului nostru și la nevoie nu vor precupeți nici viața, nici sângele lor pentru apărarea scumpei noastre patrii”.vii Începând cu a doua jumătate a lui 1952 nu mai există decât două puncte cardinale ale autorității revoluționare și ale viziunii asupra transformării socialiste a societății în România: Dej și Stalin. Grăitoare sunt discursurile membrilor Biroului Politic ai PMR cu ocazia alegerilor din 30 noiembrie 1952. Chivu Stoica, Alexandru Moghioroș, Miron Constantinescu, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș, etc. citează doar din Dej și Stalin pentru a-și exemplifica ideile și pentru a-și demonstra partinitatea și identitatea marxist-leninistă. Dej este acum „încercatul conducător al poporului român” (Bodnăraș), cel care „cunoscând sarcinile multiple și de grea răspundere cărora, zi si noapte, le consacri întreaga Dumitale putere de muncă”viii.

În 5 martie 1953, Stalin dispare fizic. În următoarele zile, Dej începe treptat să-l elimine ca prezență simbolică, deschizând astfel drumul propriului său cult al personalității, unul însă extrem de bine temporizat. În acest sens, Dej este un excelent exemplu a ceea ce istoricul Jan Plamper a numit „modestia lipsită de modestie”: își dorește propriul cult, dar trebuie să ascundă acest lucru, atât în contextul destalinizării, dar și „pentru depăși contradicția dintre cultul personalității într-o entitate politică care pretinde că implementează o ideologie colectivistă, marxismul” (Plamper). Nu degeaba, în pofida numirii aparent discutabile a lui Ceaușescu ca succesor, membrii Biroului Politic sunt convinși că trebuie să dovedească atât în 1965, 1968 sau în deceniile următoare, unitatea de monolit a partidului rămânând strânși uniți în jurului liderului recunoscut. Cu alte cuvinte, Dej este (oficial odată cu al doilea Congres al PMR în 1955), pentru a cita din intervenția lui Petre Borilă la Plenara CC a PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961, „fiu al clasei muncitoare, credincios partidului, exemplu de disciplină și muncă însuflețită, manifestând grijă și dragoste față de cadre, respectând cu scrupulozitate principiile muncii colective, munca și părerile tovarășilor, luptător consecvent pentru unitate partidului. Aceasta tovarăși nu e nici cult, nici lingușire, așa trebuie să simtă față de conducătorii săi, și mai ales după ceea ce s-a petrecut în alte țări și ceea ce nu s-a permis la noi, trebuie să simtă fiecare comunist, fiecare cetățean al țării noastre. Astăzi partidul nostru este asigurată o viață sănătoasă și creatoare”.ix Așadar, urmând fidel modelul impus de Stalin, Dej devine încarnarea Partidului ca agent mesianic al realizării mântuirii comuniste în România. Iar una dintre premisele fundamentale ale acestei transcenderi de autoritate și statut a lui Dej întru putere absolută este chiar obturarea, apoi amnezia simbolică, a lui Stalin însuși.



Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
























Material sustinut de Superbrands

Recomandari de vara de la librarii Humanitas

Librariile Humanitas au aparut ca entitate juridica in anul 1993, insa primele doua librarii au fost deschise sub egida Editurii Humanitas inca din 1991. Cu peste 25 de ani in piata de distributie si vanzare de carte din Romania, compania isi propune sa ramana in continuare lantul de librarii cu cea mai mare pondere de carte din Romania, acordand editurilor nationale si locale, dar si autorilor romani, sansa de a ajunge la public.

582 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version