Săptămâna trecută, am fost invitat de Colegiul Noua Europă să particip la o dezbatere pe tema specificului naţional, ocazionată de controversata lucrare a profesorului Lucian Boia „De ce este România altfel?”. Deşi a fost o dezbatere foarte interesantă, n-am intenţia să prezint un inventar al părerilor laudative sau critice la adresa acestei lucrări, exprimate în cadrul conferinţei (pentru detalii, a se vedea Dilema Veche, numărul 472, 28 februarie-6 martie 2013). Voi menţiona în trecere doar că, în ceea ce mă priveşte, nu m-am simţit contrariat sau ofensat de eseul domnului Boia şi, aplecat spre o interpretare a spiritului mesajului (şi nu doar a literei sale), am extras din carte ceea ce cred că ar trebui să motiveze românii în cazna lor de progres individual şi colectiv: i) nevoia de a privi istoria naţională din alte perspective decât cele inoculate de propaganda naţionalistă, ii) exerciţiul igienic al introspecţiei lucide şi critice, iii) utilitatea autoamplasării noastre într-o analiză comparativă cu veritabile valori europene, iv) şansa ca strigătul (pe alocuri prea zgomotos, recunosc) despre „altfelul” românesc să ne urnească înspre ceva bun etc. În plus, cartea profesorului Boia m-a provocat să răspund eu însumi la întrebarea despre specificul naţional. Mai jos, o încercare de răspuns făcută publică în respectiva dezbatere.

Florentin TucaFoto: Contributors.ro

Zdrobit de anvergura personalităţilor prezente la acea conferinţă, am fost nevoit să încep cu un succint autodenunţ: neavând competenţe de istoric, sociolog, antropolog, istoric literar, politolog sau filosof, n-am căderea să vorbesc despre altfelul românesc din perspective ştiinţifice. Dezavantajul major este că, neavând carte, n-o să am parte, adică parte de argument de autoritate şi credibilitate doctorală. Avantajele nu sunt însă de colea: lipsa corsetelor documentare şi certificatoare, şansa speculaţiei şi-a metaforei şi, nu în ultimul rând, sper, indulgenţa cititorilor. Peste toate însă, ocazia avocatului din mine de a pleda pentru o cauză. Iar cauza asta este nici gloria istorică naţională slăvită de manualele şi versurile patriotarde ale tinereţii mele, nici aşa numitul „excepţionalism pe dos” al poporului român (de care se distanţează cu îndârjire criticii domnului Boia). În aceste condiţii, „clientul” meu s-ar putea numi „autoportretul original al românilor”. Asta pentru că, în opinia mea, dacă România este cu adevărat specială, ceea ce o face altfel este taman autoportretul pe care şi-l creionează românii înşişi. Nu ştiu dacă autoportretele naţionale de dinainte de 1989 seamănă fidel cu cel desenat după Revoluţie (intuiesc că da, dar n-am competenţa să certific o atare similitudine), însă eu aş prefera să mă refer la acesta din urmă şi voi încerca să încapsulez fiecare din tuşele istorice specifice diverselor perioade într-un laitmotiv, un slogan sugestiv pentru fiecare epocă evocată:

1. Cred că, într-o ordine cronologică şi logică, ar trebui să vorbim de fundalul autoportretului: tricolorul găurit al Revoluţiei, expresia sincerei speranţe în mai bine, stropită cu şampanie („Zarea”, evident!), chefuri , chiote de bucurie şi mândria de a fi, în acele zile de decembrie, pe TF1 şi BBC. O speranţă întemeiată pe celebra descătuşare triumfalistă „Fraţilor, am învins”, dar şi pe recomandarea, plină de înţeles şi de subînţeles, „Mircea, fă-te că lucrezi”.
2. Pe urmă, pe acest fundal, a apărut un curcubeu în care se îngrămădeau tot felul de culori confuze zugrăvind un popor marcat de dubii („21-22, cine-a tras în noi?”), de revelaţii mesianice („Iliescu-apare, soarele răsare” ), de delimitări ferme („Cine-a stat cinci ani la ruşi, nu poate gândi ca Bush”), de convingeri patriotice („Nu ne vindem ţara”),  de angajamente neechivoce („Noi muncim, nu gândim”), de strigăte disperate („Vino Doamne să vezi ce-a mai rămas din oameni”), de diagnostice ultimative („Singura soluţie, înc-o revoluţie”, „Monarhia salvează România!”) şi lista poate continua… A fost perioada anilor ‘90-‘92 în care românii, treziţi din euforia chefului şi-a speranţei cu tricolor găurit, s-au trezit într-o stare de angoasă şi agitaţie. Un popor pe care Revoluţia pare să-l fi luat pe nepregătite, să-l fi scos dintr-un anume soi de tihnă şi căruia i-a adus disconfortul de a-şi gestiona el însuşi proaspăta libertate câştigată. Cred că cea mai bună etichetă asociată acestei perioade este o replică celebră, care mie personal îmi este foarte dragă, ca şi filmul lui Corneliu Porumboiu A fost sau n-a fost, din care a fost extrasă: iritat şi agasat de insistenţa moderatorului unui talk-show pe tema revoluţiei din urbe şi a chestiunii dacă ceea ce s-a întâmplat atunci se poate numi revoluţie, un bătrânel invitat în studio răspunde tranşant, aproape furios: „Ce mai tura-vura dom’ne, ce ne tot învârtim atâta-n jurul cozii, am făcut şi noi revoluţia aşa cum ne-am priceput…”. Da, se pare că românii au făcut revoluţia lor aşa cum s-au priceput, asta e, tot răul spre bine, merge şi-aşa…
3. După aceşti ani în care ne-am tot „explorat” dinăuntru şi-am pus pe pânza autoportretului toate culorile vacarmului post-revoluţionar, a venit şi timpul să ne radiografiem din exterior. A urmat epoca ieşirilor nerestricţionate, tot mai facile, în vest, vestul pictat serafic de imaginaţia noastră de oropsiţi ai comunismului. Era vremea în care occidentul, minunat pe de-a-ntregul, era întotdeauna termenul bun al comparaţiei, iar România, hâdă în integralitatea ei, era termenul malign. Iar analiza comparativă era marcată de constatarea seacă, deloc tragică, veselă chiar, „Nu ca la noi”: Ei au străzi curate, nu ca la noi, oameni politicoşi, nu ca la noi, magazine pline, nu ca la noi etc… (Îmi amintesc în acest context de reacţia unui amic proaspăt descălecat pentru prima oară la Paris care se minuna entuziasmat că descuie camera de hotel cu o cartelă, „şi nu cu cheia, ca la noi”…) Iar acest „nu ca la noi” era marcat nu atât de suferinţă ori de ruşinea inferiorităţii noastre (reale sau doar bănuite), cât de bucuria de a descoperi (şi gusta din) superioritatea lor (certă sau doar închipuită).
4. Ne-am întors, apoi, acasă. Şi-am văzut că lucrurile nu prea merg. Că sistemul sanitar e bolnav (Moartea Domnului Lăzărescu), că cel de învăţământ e vai de capul lui, că în cutare domeniu n-avem legi, iar în altul avem prea multe, fatalmente contradictorii, că investitorii nu se prea înghesuie, că proiectele de autostrăzi sunt fete-morgana etc. etc. Am început, de data asta, să înjurăm vârtos, să ne plângem că patria e locuită şi să urlăm din toţi bojocii , cu acelaşi „dispreţ exuberant” (vorba lui Emil Cioran), „La noi, ca la nimeni”. Este epoca în care începem, carevasăzică, să ne declarăm altfel. Autoportretul începe să prindă un contur mai ferm…
5. A urmat apoi intrarea în NATO şi accesul în Uniunea Europeană evenimente care păreau, ca şi Revoluţia, să ne fi luat pe nepregătite. Unde mai pui că ele coincideau cu sondaje de opinie interne care atestau că românii vor asta dar, în acelaşi timp, într-un procent mai mare, regretă, nostalgic, epoca Ceauşescu. O culoare oximoronică a autoportretului românilor din perioada postrevoluţionară, traductibilă prin celebra butadă, concluzia plină de înţelepciune cu care se declarau închise dezbaterile din fierăriile post-revoluţionare ale lui Iocan: „îi mai bine-acuma, dar era mai bine şi-nainte”.
6. Odată intraţi în Europa, am constatat că nu prea facem faţă exigenţelor Uniunii. Arătaţi cu degetul de coechipierii europeni şi ruşinaţi de poziţiile codaşe ocupate în competiţia cu aceştia în diverse domenii,  ne-am reîntors acasă otrăvind fântânile, decişi să ne apărăm sărăcia şi nevoile şi neamul şi să gustăm din savoarea autocompasiunii, un bovaric paleativ naţional şi veritabil brand de ţară. Aşadar, autoportret cu autojale, bocită în sughiţuri mioritice, la un pahar de vin de pelin şi de pupături bahice sub lozinca de bodegă „când ne-o fi mai rău, să ne fie ca acuma”. O lozincă pe care o savurăm intens, bucuroşi că bodega este inundată doar pe jumătate de recentele inundaţii, iar noi celebrăm victoria împotriva vicisitudinilor cocoţaţi pe taburete mai înalte decât stihiile naturii.
7. Pe urmă a apărut o voce critică, cea mai vândută voce critică din 2012, care a dinamitat din nou mituri ale istoriei şi isteriei autohtone, a susţinut că această istorie este altfel decât cea pictată în manuale şi a denunţat tarele noastre naţionale (obedienţa şi oportunismul, mahalagismul, atrofierea civismului, apetitul pentru compromis şi pentru minciună, lipsa de educaţie, apatia etc.). Supăraţi că ni se pune iarăşi oglinda-n faţă, în loc să ne asumăm respectivele păcate ca surse motivaţionale pentru dezrobire, noi am preferat să denunţăm exagerările din rechizitoriul domnului Boia (urmăriţi, vă rog, comentariile furibunde ale forumiştilor!), am abandonat subit jalea, ne-am revenit din beţia şi beatitudinea autocompasiunii, şi-am redevenit, carevasăzică, demni: „ia să ne mai lase dom’ne Europa-n pace, că doar nu suntem paşalâcul ei”. Iar în ceea ce-l priveşte pe Lucian Boia, să-i fie ruşine pentru asemenea blasfemii. Bună ocazie să ne reamintim că, nu-i aşa?, noi suntem urmaşii Romei, că noi suntem cei mai drepţi şi viteji dintre traci, că noi am fost secole de-a rândul de strajă Europei în timp ce ea-şi făcea catedrale şi că, la limită, dacă e cineva care să ne judece, acela nu poate fi decât Eminescu. Una peste alta, Câmpia Libertăţii spune că Avram Iancu suntem toţi! Suficiente motive, nu-i aşa?, sa fim mândri că suntem români.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro