Este unul dintre cei mai imprevizibili tineri regizori romani. Se reinventeaza la fiecare spectacol si crede ca un regizor care nu provoaca "nu mai are nimic de spus". "Cabinierul" si "O zi de vara", in regia lui Marce Top, se joaca in aceasta stagiune la Teatrul Nottara, dar si "Don Juan - I want more" pe scena Godot Cafe Teatru si "Amadeus" la Opera Nationala. In interviul acordat HotNews.ro, Marcel Top vorbeste despre drumul de la copilul orfan din Baia Mare la intalnirea cu Marcel Iures, despre teatru si despre "laboratorul" din spatele scenei: "Actorii sunt copiii paradisului. Indiferent ce ar face, ei raman inocenti, prin ceea ce fac, isi sacrifica viata personala si o daruiesc celorlalti. Pentru mine, actorul de teatru e o fiinta aproape supra-umana."
Stiu ca sunteti imprevizibil de la un spectacol la altul...
Eu in general lucrez in locuri foarte diferite, in teatre foarte diferite si cu actori foarte diferiti, si ca varsta, si ca stil, ca sa spun asa. E un fel de filosofie de viata a mea. Un mare regizor englez, Peter Brook, zicea ca, in teatru, diavolul e plictiseala. Eu aplic metoda asta - am lucrat la Opera Nationala, am lucrat la Green Hours, la Teatrul Act, la Teatrul de Comedie. Nu ma feresc de a aborda cai diferite, teatre diferite si piese diferite.
Am luat foarte in serios treaba asta cu diavolul e plictiseala in teatru. Repetitia, sa te repeti... pentru unii reprezinta o reteta a succesului, atunci cand iti iese ceva, sa repeti acel ceva, aceeasi lungime de unda, pentru ca ti-a iesit prima oara. Mie imi place pericolul. Imi place sa risc. Spectacolul meu de debut era "Natural born fuckers" si a fost socant in 2005, la Teatrul Act. Proiectul de aici, de la Nottara ("Cabinierul" - n.red.), s-a nascut din intalnirea mea cu Alexandru Repan. E o piesa care cred ca se potriveste foarte mult Teatrului Nottara, pentru ca e un teatru cu traditie si piesa asta pe care am ales-o fiind o piesa despre teatru si despre actori, si nu numai despre actori, ci despre toti oamenii care sunt implicati in procesul creatiei, de la masinisti pana la regizori tehnici, scenografi etc. Pentru asta, ma gandeam ca ar fi bine sa gasesc un teatru cu memorie. Si Teatrul Nottara are memorie si o istorie, o poveste lunga. Oamenii in general idealizeaza statutul actorului. Au impresia ca actorii sunt niste oameni extrem de fericiti, care n-au problemele celorlalti, si-asa mai departe. Nu-i asa. Teatrul e o lume care are niste reguli hai sa spunem uosr diferite de lumea de afara. Multa lumea mi-a spus "S-ar putea sa fie un pericol sa faci spectacolul asta, sa ii arati pe oamenii din teatru asa cum sunt ei, cu problemele lor, nu idealizati, nu romantiati, cu slabiciunile lor, cu imoralitatea lor, inocenta intr-un fel. Era un mare poet englez, Byron, care spunea ca actorii sunt copiii paradisului. Indiferent ce ar face, ei raman inocenti, prin ceea ce fac, isi sacrifica viata personala si o daruiesc celorlalti. Spectacolul asta e un fel de elogiu adus actorului si omului de teatru.
Cum ati ajuns sa faceti teatru? Ne povestiti?
E o poveste lunga. Eu sunt de loc din Baia Mare. Aveam cam 14-15 ani cand am ramas singur, ai mei murisera. M-am salvat de institutiile astea care au grija de minori... Si o intamplare m-a adus la teatru, cand nu stiam incotro s-o iau. M-am intalnit cu un actor, Paul Antoniu, un actor de la Teatrul din Baia Mare, care m-a recrutat intr-o trupa de teatru cand eram in liceu, in clasa a IX-a. Si mergand in trupa asta de teatru, dupa vreun an de zile m-au luat intr-un spectacol profesionist. Si treptat, am fost adoptat asa de Teatrul din Baia Mare. Apoi s-a repetat experienta, m-au distribuit si in alte spectacole si pana la urma am ajuns sa pun eu in scena o piesa cu actorii din teatrul de acolo. Asta datorita directorului Anton Tauf, care e un mare actor - acum e la Teatrul National din Cluj Napoca. Mai mult decat atat, am luat un premiu cu spectacolul asta - Jocul vietii si al mortii in desertul de cenusa. Dupa experienta asta, am fost sfatuit sa ma duc la Facultatea de Teatru. Asa am ajuns in Bucuresti unde nu cunosteam pe nimeni si venisem fara niciun fel de acoperire - nici macar financiara. N-am reusit din prima la facultate, am dat trei examene in acelasi an. Am cazut in prima sesiune, apoi am intrat la Actorie si dupa aceea s-a mai facut o sesiune la Regie, cu un loc sau doua care ramasesera si am intrat.
A fost o nebunie, o aventura. Am lucrat in facultate, a fost foarte greu pentru ca eram singurul care nu avea nicio sustinere si mi se spunea de multe ori ca daca nu am nici bani, nici relatii o sa imi fie ingrozitor de greu, fiind o facultate cu profil artistic. Pana la urma am avut sansa, in anul 4 de facultate, sa vina Marcel Iures sa vada un examen de-al meu. I-a placut foarte mult si m-a chemat la el la teatru (Teatrul Act - n.red.) sa vin sa montez un spectacol. Marcel Iures a fost intr-un fel nasul meu, teatral. Pana la urma a iesit, a avut un efect in randul publicului mai ales si al celor care scriu de asta si dupa aceeam usor-usor, proiectele s-au tinut lant. Au urmat Teatrul de Comedie, am lucrat la Green Hours, am fost invitat la Atena, sa pun Shakespeare in scena, si acum Teatrul Nottara. Eu am avut sansa asta a intalnirilor. Dar in general, principiile dupa care se alege un proiect al unui regizor tanar sunt departe de a fi obiective. E adevarat ca exista si exceptii, iar generatia asta a noastra se lupta din rasputeri sa isi gaseasca un loc, un sens. Pentru mine a fost un miracol cand am reusit sa montez "Amadeus" la Opera Nationala, unde stiam ca e asa, mai conservator. Si am reusit sa-i cuceresc prin textul pe care l-am propus si prin abordare. Pana la urma, nu e dracul chiar atat de negru. "Amadeus" se joaca acum cu sala plina, e ceva special acolo, e o imbinare intre teatru si opera.
La orice spectacol faci, trebuie sa iti asumi riscul. De exemplu, eu sunt considerat un regizor controversat. Si cand fac un spectacol la Opera Nationala, vin cei care imi stiu spectacolele de la Green Hours sau Act, underground, si zic "ce-i asta?". Si in acelasi timp vin cei care m-au injurat si pana acum si zic "uau!". Ii port tot timpul de la o extrema la alta. Ce e fantastic, si ma bucur ca se intampla asta, e ca nu ii las indiferenti prin spectacolele pe care le fac. Mi se pare suspect cand toata lumea zice ca e prost sau toata lumea zice ca e bine. Un regizor tanar trebuie sa provoace, un regizor care nu intriga e un regizor pensionar, care nu mai are nimic de spus. Desi e un risc, pentru ca in momentul in care iti formezi un public, daca ii oferi altceva decat cu ce l-ai obisnuit, are impresia ca il tradezi. De fapt nu e asa, il obligi sa se reimprospateze pe el.
V-ati gandit vreodata sa si jucati in spectacolele dumneavoastra?
Am si jucat, am jucat mult in facultate, la colegii mei. E fascinant sa joci, e o adrenalina superba. La repetitii e un anumit tip de efervescenta, ceva cu totul special care se creaza intre cei care lucreaza la un spectacol. La primul meu spectacol la Teatrul Act m-au distribuit colegii mei, am jucat de 12-14 ori dupa care n-am mai vrut. Adica regizorul din mine... deveneam un factor de stres pentru ceilalti. Am mai recidivat, am jucat la Comedie intr-un spectacol. Dar prefer partea asta a regizorului si laboratorul ala, care se numeste repetitie. Actorul, in momentul in care iesede la repetitie, se simte in siguranta. Si mi s-a intamplat sa imi dau seama ca foarte multi artisti buni, de calitate, sunt niste introvertiti de fapt. Atunci cand zici "actor", "regizor", te gandesti "asta e un om de lume, vorbeste cu toata lumea, e un animal social". De fapt, e o aparenta care inseala. Si atunci te intrebi "de ce sa faci exhibitionism cu sentimentele in fata a sute de oameni?". Pentru ca nu-si apartine in momentul ala. De-asta, pentru mine, actorul de teatru e o fiinta aproape supra-umana.
Ce alti regizori romani de teatru va plac? Trageti cu ochiul la ce fac colegii dumneavostra? Si cu ce actori visati sa lucrati si nu ati apucat sa o faceti pana acum?
La regizorii romani care imi plac, fara niciun fel de rezerva, Andrei Serban. Pentru ca are capacitatea asta de a nu se cantona intr-un stil si a nu se repeta. E un regizor plin de surprize. In al doilea rand, tot din punctul asta de vedere, imi place Alexandru Dabija. Recent am vazut un spectacol al lui cu Marcel Iures, dupa Ivan Turbinca, si e o sarbatoare. Despre actori... imi aduc aminte ca in clasa a X-a mergeam la Teatrul din Cluj si Marius Bodochi era o vedeta a teatrului, avea o energie speciala. Si imi spuneam in momentul ala ca imi doresc sa ajung regizor si sa lucrez cu acest actor. Si visul meu s-a intamplat dupa cativa ani si nu numai ca am lucrat impreuna, dar am devenit si foarte buni prieteni. Si la fel s-a intamplat si cu Alexandru Repan. Pentru mine, Alexandru Repan e unul dintre ultimii "grei" in viata, din categoria Gheorghe Dinica, Stefan Iordache, care din pacate s-au dus. Alexandru Repan are si un anumit stil de viata si o aristocratete a artistului pe care n-o mai prea intalnesti in ziua de azi. La fel mi-am dorit si dupa ce l-am vazut pe Claudiu Bleont intr-un spectacol senzational, "Cersetorul", si mi-am spus ca mi-as dori sa-l cunosc. La fel s-a intamplat in '97, cam asa, cand am vazut un reportaj cand s-a deschis Teatrul Act. Eram cu cineva, stiam deja ca vreau sa ma fac regizor, si am spus "Acolo vreau sa lucrez, la Marcel Iures". Si in mod paradoxal, s-a intamplat.
Si cu cine as mai vrea sa lucrez... sunt o multime. Imi doresc sa lucrez si cu actori tineri in aceeasi masura si in general nu simt nicoio diferenta... Un actor talentat, chiar daca are 70, 80 de ani ramane tanar, ramane copil inauntrul lui. Si daca ajungi sa descoperi asta. Bine, unii sunt copii mai capriciosi, altii mai permisivi. Diferenta e cum te apropii de ei, de unii mai greu, de altii mai usor. Sunt si foarte multi actori tineri, buni... Cu unii dintre ei am lucrat - Tudor Aaron Istodor, Radu Iacoban, Maria Dinulescu, Toma Danila, Diana Cavaliotti, si mai sunt si altii, o gramada. Si bineinteles din categoria grea, adica categoria din care face parte si maestrul Alexandru Repan, Doamne, cati sunt! Am lucrat cu doamna Ileana Stana Ionescu, care m-a uimit prin cat de receptiva poate fi la varsta ei fata de un regizor pe care aproape nu-l cunostea, nu vazuse nimic facut de mine. Oameni care s-au pastrat tineri si deschisi. Teatrul e o arta care se regenereaza mereu, iar daca nu se regenereaza, daca nu se intampla intalniri intre tineri si varstnici, atunci teatrul e mort.
7
5
