Dragă Cristian Mungiu,
nu-mi dau seama dacă să mă bucur sau să mă îngrijorez văzându-mi numele pe afișul recentului tău film premiat la Cannes, După dealuri. În luna octombrie a anului trecut, mi-ai propus să semnez un document numit Acord, prin care eu îți recunoșteam paternitatea scenariului, iar tu te angajai să menționezi sursa de inspirație a respectivului scenariu, adică romanele mele, Spovedanie la Tanacu și Cartea Judecătorilor, pe toate materialele de promovare a filmului, în țară și în străinătate. Se preciza în Acord și că nu am și nu voi avea pretenții de natură financiară legate de filmul care avea să rezulte din adaptarea cinematografică a romanelor mele.
De la semnarea acordului, ne-am mai întâlnit o singură dată, în luna martie, când m-ai invitat să văd un prim montaj al filmului pentru care am avut multe cuvinte de laudă. Remarcam atunci însă că, din păcate, îi lipsea o dimensiune spirituală. S-ar putea spune că era despre religie fără să aibă un Dumnezeu. De atunci încoace, mai ales în declarațiile tale publice, continuă să apară o ambiguitate care mă tem că nu e favorabilă destinului acestui film. În interviuri, (mai ales în străinătate), declari că filmul, care a luat premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, este inspirat dintr-un caz real care te-a preocupat ani de zile și despre care te-ai informat îndeaproape. Adesea, în aceleași interviuri, omiți sursa reală a filmului, adică romanele mai sus menționate. În schimb, în România, declari că ai făcut un film de ficțiune, fără legătură cu faptele și personajele reale ale întâmplării din 2005, de la Tanacu. În același timp, decizi ca prima vizionare a filmului, în România, să aibă loc la Vaslui, adică foarte aproape de locul real al întâmplărilor. Orice om de bună credință se întreabă ce ar trebui să înțeleagă : că ai făcut un film după un caz real și în urma unei scrupuloase anchete proprii sau că ai făcut un film de ficțiune inspirat de niște romane (și o piesă de teatru pusă în scenă de Andrei Șerban) ? În primul caz, e de neînțeles ce caută referirea la romane și numele autoarei lor pe genericul și afișul filmului, dacă filmul are la bază faptele reale, cercetate și reconstituite de tine. În al doilea caz, nu se înțelege ce legătură are filmul de ficțiune cu Vaslui, cu schimbul de replici cu un protopop local și cu un fapt divers din 2005, dacă filmul e adaptarea unor romane.
Chiar și pe scena Festivalului de la Cannes, în momentul premierii pentru cel mai bun scenariu, ai declarat că în spatele filmului tău s-ar afla nu niște cărți, ci niște oameni reali care au suferit și care nu trebuie uitați. La cine te refereai, de vreme ce ai făcut un film de ficțiune, fără legătură cu oameni și fapte reale ? Crainicul francez a precizat apoi că ai luat premiu pentru un scenariu bazat pe niște cărți… N-ar fi timpul să te hotărăști ?
Am citit, de asemenea, lectura pe care o dai în străinătate scenariului și pe care nu o împărtășesc : ar fi vorba despre liberul arbitru și dragostea dintre două femei, interzisă de practicile anacronice ale Bisericii. Sigur, orice regizor poate da operei sale orice interpretare, iar cea pe care ai ales-o se vinde cel mai bine în Occident. Nu numai biografia personajelor (preluată ca atare din cărți), dar chiar și filmul permit însă o lectură ceva mai subtilă : nu e vorba atât despre o dragoste interzisă, cât despre suferința și nevoia de afecțiune a unor copii mari, două fete crescute la orfelinat, cu identități sexuale mutilate de abuzuri și indiferență. Două ființe împovărate de un trecut chinuit, așadar, și nu două libertăți care își asumă profunzimea unui sentiment în ciuda oricăror prejudecăți.
Așteptând să decizi, în declarații, interviuri și prezentări, rolul și rostul menționării romanelor mele pe genericul filmului, prefer să nu văd versiunea finală, premiată la Cannes, care rulează pe 25 octombrie, în București.
Comenteaza pe Contributors.ro
