Discuțiile legate de predarea religiei în școli au fost reactivate recent în urma unui protest prin care un ONG cerea Ministerului Învățământului retragerea unor manuale de religie din școli, pe motiv că ar îndoctrina copiii[1].
Replica vine prompt, din partea unui adversar al laicismului: din moment ce 90% din populația României se declară creștin-ortodoxă, predarea religiei în școli este o obligație pe care statul trebuie să o asume față de cetățenii săi: „Obligativitatea învățământului religios până la o anumită vârstă, cu anumite derogări de conștiință? Din moment ce 90% se declară creștini, categoric da![2]”.
Într-un articol, publicat însă cu ceva vreme în urmă, Marius Vasileanu[3] ridică problema unei alternative posibile la religie: istoria religiilor. Opțiunea domnului Vasileanu este una deschisă, considerând că ambele materii și-ar găsi locul în programa școlară. Mai mult, în lumea de azi, studiul istoriei religiei este chiar necesar: „lumea contemporană, aflată din ce în ce mai aproape de “satul global”, impune o cât mai clară cunoaștere a celuilalt. De unde și necesitatea, din punctul meu de vedere, a studiului istoriei religiilor în mediul preuniversitar și anume în clasele a XI-a și a XII-a de liceu”. Autorul este conștient însă de idealismul unui astfel de deziderat și constată spre final că, paradoxal, țara care i-a dat pe unii dintre cei mai mari specialiști din lume în istoria religiilor (Eliade, Culianu, Moshe Idel etc), această disciplină nu se predă sau, atunci când este predată, standardele profesionale sunt în cel mai bun caz unele îndoielnice. Despre cauzele acestei situații precare a unei discipline moderne precum istoria religiilor aș dori să discut în articolul de față.
Pentru a vorbi despre ele trebuie să discutăm mai întâi, cred eu, despre trei lucruri: 1) felul în care personalitățile mai sus amintite și-au urmat și împlinit cariera profesională; 2) geneza și statutul istoriei religiei ca disciplină modernă; și 3) modernizarea societății românești. Să le luăm pe rând:
1) Cum se face că asemenea personalități educate și formate în România, țară în care istoria religiilor nici măcar nu exista ca disciplină, au reușit să se impună în acest domeniu? Răspunsul poate fi dat amintind de acea deschidere, despre care și Eliade vorbea, pe care spațiul nostru o are prin poziționarea sa între Orient și Occident. Asta ne face să nu avem rigorismul cartezian al gândirii pe care occidentalii îl posedă în general și nici europo-centrismul acestora. Ceea ce ne permite o mai ușoară deschidere spre alte spații culturale, spre sisteme de valori și de gândire străine Occidentului. Este, poate, ceea ce l-a îndemnat pe Eliade să ia calea Indiilor și l-a făcut să viseze la mult dorita sinteză culturală dintre Orient și Occident pe care românii sunt îndemnați s-o împlinească! Dar, dincolo de dimensiunea utopică a unui astfel de proiect, se pare că Eliade presimte aici un potențial real. Și este, până la urmă proiectul pe care va paria, și care, pentru el personal, a fost unul câștigător. Iar pentru a câștiga Eliade pune la lucru o hermeneutică de tip religios, care aplică metode și instrumente de lucru occidentale la realități culturale și spirituale străine Occidentului.
Dincolo de potențialul nostru cultural despre care am amintit aici, mai trebuie remarcat un lucru: faptul că nici una dintre personalitățile menționate mai sus nu și-au împlinit potențialul cultural în România. Ar fi avut șansa s-o facă? Balanța răspunsului cred că înclină într-un singur sens: categoric nu! De ce? Pentru a încerca un răspuns voi trece la punctul următor, referitor la geneza și statutul disciplinei istoria religiilor.
2) Istoria religiilor este o disciplină relativ recentă (comparativ cu discipline precum matematica, filosofia, teologia etc.) ale cărei rădăcini trebuie căutate în Europa Occidentală începând cu secolele XVII-XVIII. Mediile religioase în care s-a dezvoltat sunt două: catolicismul și protestantismul.
O dată cu descoperirile geografice și cu ocuparea noilor teritorii de către europenii din Occident, aceștia întâmpină noi provocări culturale: au de-a face cu populații străine, „primitive”, în orice caz nemaiîntâlnite până atunci, al căror comportament este cu totul bizar și, nu de puține ori, imposibil de explicat. De aici și numeroasele legende despre sălbatici care iau naștere în perioada respectivă, multe dintre ele „deconstruite” de antropologii moderni. Viziunea omului occidental despre lume, de extracție creștină, este pusă la încercare. Dogmele și doctrinele creștinismului catolic nu mai pot reda și explica întreaga varietate a fenomenelor întâlnite pe teren (se constată, spre exemplu, că „păgânismul” inițial al societăților primitive nu are nimic de-a face cu religia grecilor sau a romanilor). Astfel se face că aceste concepte se relativizează, pierzând din pretenția unei explicații exhaustive a vieții, iar în urma acestei relativizări apar concepte mai bine adaptate noilor realități. Deschiderea de perspectivă are un efect: neutralizarea discursului care explică comportamentul religios față de un anumit tip de adevăr religios (aici, față de adevărul creștinismului). Cu alte cuvinte, adevărul creștin nu mai este singurul adevăr central.
În cazul protestantismului situația este într-o oarecare măsură diferită. Disputele protestanților cu catolicii, referitoare la dogmele religioase, precum și îndemnul lui Luther de a recurge la textul biblic ca unică sursă a autorității doctrinare, vor conduce, în mediul protestant, la o explozie a studiilor filologice și istorice care au Biblia ca obiect de studiu. Preeminența sensului literal al textului aduce cu sine o relativizare a adevărului absolut al dogmei (adevăr obținut de multe ori prin alegorizarea sensului literal), lucru ce se întoarce uneori chiar împotriva catolicilor nevoiți, din motive polemice, să recurgă la rândul lor la metodele filologiei. În plus, interesul suscitat de textul biblic și de originile creștinismului va avea drept rezultat descoperirea imensei bogății a religiilor existente în spațiul mediteranean în perioada Antichității târzii. La început categorisirile sunt stângace, fiind infiltrate mai mult sau mai puțin explicit de sensul unei apologetici creștine. Însă, folosirea instrumentelor critice de lucru va duce, încetul cu încetul, la recuperarea sensului originar al religiilor respective și la o neutralizare a mesajului lor în raport cu adevărul creștinismului.
Privită din acest punct de vedere, ca o deschidere pornită din interiorul creștinismului, al cărei scop este recuperarea adevărului propriu altor religii, disciplina istoria religiilor apare ca un element tipic al modernității, fiind unul din factorii constitutivi ai mentalității moderne. Ea se dezvoltă în paralel cu un alt fenomen ce caracterizează societățile moderne occidentale: secularizarea. Paralelismul celor două fenomene capătă sens dacă ne gândim că secularismul se impune ca o soluție de pacificare a Europei în condițiile războaielor religioase dintre catolici și protestanți, presupunând o retragere a religiosului din spațiul public. Avem așadar de-a face în ambele cazuri cu o neutralizare a discursului religios și cu o relativizare a relevanței adevărului creștin pentru societate. Care este însă situația României din acest punct de vedere?
După cum putem lesne observa, ortodoxia majoritară la noi este străină mediilor religioase care au condus la apariția istoriei religiei ca disciplină de studiu modernă. De asemenea și contextul istoric al Țărilor Române din ultimele sute de ani este diferit de cel occidental. Așadar nici un motiv pentru ca o disciplină precum istoria religiilor să fi apărut la noi în secolele XIX sau XX. Dar, dacă istoria religiilor nu este o plantă care să fi crescut pe solul nostru, ea putea fi „transplantată”. Acest lucru s-a întâmplat și cu alte discipline științifice introduse o dată cu începerea procesului de modernizare a României, însă nu s-a întâmplat și în acest caz. De ce?
3) Explicația trebuie căutată, cred eu, în raportul pe care societatea românească l-a avut și îl are cu modernitatea. Și, din acest punct de vedere, unul dintre elementele constitutive ale modernității este tocmai secularismul. Or secularismul presupune, după cum am spus, retragerea discursului religios din spațiul public și o anumită neutralitate a politicii în raport cu ideologia religioasă. În acest sens acționează, prin perspectivismul pe care îl implică, și disciplina istoria religiilor.
În România, secularizarea este pusă în aplicare de Al. I. Cuza, când domnitorul confiscă moșiile mănăstirilor închinate Patriarhiei de la Constantinopol, trecându-le în proprietatea statului. Motivația gestului este una eminamente politică: în condițiile unei economii bazate pe agricultură și în care circa un sfert din suprafața arabilă a țării era în posesia acestor mănăstiri, trecerea lor în proprietatea statului reprezintă un instrument semnificativ pentru consolidarea economică noului organism politic.
Dar, în România modernă, acesta este și singurul sens pe care secularizarea îl are. Nu există la noi o retragere a religiosului din spațiul public ci, dimpotrivă, discursul religios devine o componentă semnificativă (dacă nu cea mai semnificativă) a discursului identitar național, adică a discursului politic. În condițiile în care unitatea națională nu este încă realizată, religia ortodoxă pare a fi cel mai important element care să constituie unicul substrat al tuturor provinciilor locuite de români. Astfel, discursul național și naționalist este potențat de o ideologie de extracție creștin-ortodoxă care-i servește propriile scopuri. Acest discurs este îmbrățișat, începând cu secolul XIX, de o parte a reprezentaților autohtoni ai conservatorismului, fiind dezvoltat în prima parte de secolului a secolului XX de ideologii conservatorismului de dreapta, care merge, uneori, până la extrema dreaptă. Este de asemenea discursul la care aderă și membrii BOR, unii dintre ei devenind exponenții de frunte ai acestei ideologii.
După căderea regimului comunist, perioadă în care avem de-a face cu o retragere forțată a Bisericii din spațiul public, aceasta încearcă să-și recapete influența pe care o exercita odinioară. Iar șansele par destul de mari: politicienii se bucură de fiecare dată să fie pozați cu ocazia unei procesiuni religioase iar, pe de altă parte, aceste procesiuni adună tot mai multă lume. Sumele de la bugetul de stat alocate cultelor cresc considerabil în perioadele electorale. Icoanele sunt reintroduse în școli și, de asemenea, și religia ca materie de studiu. Mai mult decât atât, aceasta reușește să câștige teren în fața unor teorii moderne, precum teoria darwinistă a evoluției. Pe de altă parte, există în democrația noastră firavă și câțiva militanți pentru un secularism radical dar aceștia sunt, deocamdată, pe cât de activi pe atât de lipsiți de influență.
0
1
