Proza scurtă a lui Ilf şi Petrov împarte cu dipticul romanesc această capacitate de a camufla subversiunea în hainele aparent inofensive ale satirei comuniste. Jocul este unul atent condus, iar limitele contestării nu sunt depăşite, în nici un moment. Texte ce apar în patria sovietică, naraţiunile lui Ilf şi Petrov nu pot propune radicalitatea critică a literaturii insurgente. Diferenţa faţă de Mihail Bulgakov sau Andrei Platonov ţine de această convenţie, asumată, a prudenţei şi angajamentului ideologic.
Dincolo de acest cadru pe care îl imaginează ca un mecanism de protecţie, ficţiunile lui Ilf şi Petrov sunt un rezervor de imagini, sunete şi culori ce contrastează, prin vitalitate şi excentricitatea conduitei, cu norma sovietică. Atentă la o dinamică a grotescului şi a fantasticului, îndatorată unei tradiţii gogoliene, “ O personalitate luminoasă” reuşeşte performanţa de a grefa pe trunchiul inovaţiei tehnologice malformate substanţa etică şi intelectuală a “ revizorului”. Căci micul oraş sovietic în care inventatorul ciudat se joacă de-a demiurgul, nascând lucrurile sale trăsnite, este un microcosmos în care se poate ghici silueta Uniunii Sovietice înseşi . Ştiinţa este văduvită de acea aură mitică pe care regimul muncitorilor şi ţăranilor o face să se nască în jurul ei. Ea nu mai este instrumentul de emancipare al omului şi vehicol al raţiunii eliberate de misticism, ci o unealtă ce creează confuzie şi introduce în spaţiul sovietic un imprevizibil carnavalesc.
Omul invizibil, “ Transparentul” Filiurin, este un perfect om mărunt sovietic, pe care un capriciu al unui săpun jucăuş îl transformă în echivalentul revoluţionar al vechiului revizor ţarist. Invizibilitatea sa este punctul de plecare al unui ciudat şi familiar fenomen de hipnoză şi agitaţie colectivă- invizibilul pătrunde în cele mai ascunse cotloane, iar intimitatea, refugiul ultim al celor ce trăiesc în cochilia sovietică, este anulată. Dotat cu această calitate wellsiană a invizibilităţii, Filiurin este duhul care bântuie acest univers dominat de patimi meschine. Omul invizibil este expresia cea mai închegată a suspiciunii ce cariază umanitatea sovietică.
Şi dacă “ O personalitate luminoasă” este o moralitate comunistă cu final optimist, “ Neobişnuitele istorii din viaţa orăşelulului kolokalamsk” sunt tentativa de a constitui un spaţiu faulknerian din cărămizile şui ale unei lumi pe jumătate arhaice şi pe jumătate comuniste. Micile istorii ale lui Ilf şi Petrov nu sunt niciodată inocente, iar cititorul central- european recunoaşte timbrul echivoc al privirii ce refuză tentaţia entuziasmului decerebrat. Întâmplările din această urbe uitată de lume sunt dintre cele pe care cenzura le poate accepta, invocând absenţa unui nucleu constestar vizibil. Şi totuşi, Kolokalamskul este infinit mai complicat decât autorităţile sovietice îşi pot imagina. Entuziasmul întregii comunităţi pentru modernitatea urbanistică pe care o aduce fiul rătăcitor din America de sud este înşelător. Zgârie norul care se ridică,sfidând ordinea patriarhală, este magnetul în jurul căruia se mobilizează pasiunea pentru noutate şi viitor. Însă această utopie ce mizează pe saltul către lumina tehnologică este subminată de incapacitatea comunităţii de a rezista propriilor năravuri. Decădarea blocului futurist este precipitată de invazia în noul spaţiu aseptic a obiceiurilor kolomakameştene, de la făcutul focului în bloc până la transformarea turmelor în locatari-model. Progresul improvizat al puterii sovietice este la originea unei mutaţii ce face să se ivească combinaţii teratologice.
“ 1001 de zile sau noua şeherazadă” este triumful unei arte a povestirii şi ironiei. Iconoclast, gestul lui Ilf şi Petrov plasează strategia fabulatorie în decorul familiar al unei instituţii sovietice, iar perspectiva ( atât de premodernă) a execuţiei este înlocuită de procedura ( atât de materialist-dialectică) a epurării cadrelor. Şeherezada este actorul abil care îşi salvează, cu graţie şi cerbicie, şeful aflat în dizgraţie. Momeala ficţională este destinată să adoarmă vigilenţa noilor conducători, iar hainele pe care le îmbracă vechile personaje- mit orientale sunt pe potriva timpurilor sovietice. Lampa lui Aladin, atât de mistică şi de reacţionară, este înlocuită de atotputernicul carnet de partid. Peşterile în care se adună comori de nepreţuit lasă loc, în Uniunea Sovietică a lui Ilf şi Petrov, mult mai terestrelor averi acumulate prin viaţa dublă a ipocriziei şi corupţiei.
Ca şi în dipticul romanesc, istoria expune, picaresc, faţa de umbră a unei societăţi ce aspiră la exemplaritate. Însă imperfecţiunea se încăpăţânează să supravieţuiască. Dincolo de suita de istorii, se întrevede edificiul unei puteri de stat ce legiferează epurarea şi teroarea ca forme de disciplinare socială. Zilele şeherezadei sovietice sunt cronica unui cotidian post-leninist.
Comenteaza pe Contributors.ro
