​Aproape 5 ore. Atat a petrecut Ionut Grama vineri dupa-amiaza, in redactia HotNews.ro, unde s-a lasat "descusut" pe toate partile, intr-o discutie online cu cititorii. Cum a ajuns sa joace intr-un film aflat pe primul loc in box-office-ul american al inceputului de an, cati bani a castigat pentru asta, cum face sa fie sigur pe el cand urca pe scena, de ce nu a "spart gheata" intr-un film romanesc, ce fel de prieteni are, ce citeste, de ce se teme, la ce viseaza, cum e cu "succesul la fete" - sunt cateva dintre lucrurile pe care cititorii au vrut sa le afle despre actorul roman al momentului, chiar de la el. Discutia cu cititorii a fost urmata de un interviu in studioul HotNews, in care Ionut a vorbit despre copilaria marcata de "Jurassic Park", ezitarile de la inceputul carierei, cum l-a schimbat intalnirea cu lumea artistica si despre viata lui care a ramas "normala": "Nu ma duc acasa si pun jazz intr-o sufragerie plina de pene... Am o casa normala, o viata normala, prieteni normali, o pisica."

Ionut Grama in studioul HotNews.roFoto: HotNews.ro

Interviu cu Ionut Grama (partea I):

Ionut, stiu ca traversezi o perioada buna profesional, ai spectacole, ai filmari - de noapte, mi-ai zis tu. Povesteste-mi.

E o perioada in care intr-adevar s-au adunat niste lucruri si am avut noroc la sfarsitul anului trecut sa apar in doua filme, sa scot un spectacol nou - care a iesit de fapt anul asta. Se poate spune ca e o perioada buna, nu o constientizez foarte mult, in momentul de fata sunt doar obosit si incerc sa ma linistesc. Am un spectacol - "Iulius Caesar" in regia lui Eugen Gyemant la Godot Cafe Teatru, vom relua "Cui i-e frica de Virginia Woolf?" la Teatrul Nottara, cat de curand, sper luna viitoare si acum am filmari de noapte, de-aia sunt asa de obosit, la un film regizat de Paul Negoescu. "365 de revelioane" se numeste si este un film in care nu am un rol foarte mare, dar in care ma simt foarte bine pentru ca suntem o gasca de actori tineri - gasca la propriu, pentru ca ne si stim - si jucam o gasca si e foarte bine.

Interviu cu Ionut Grama (partea a II-a):

E bine, dar nu a fost mereu asa. Eu am citit un interviu cu tine in care spuneai ca te-a batut gandul sa te lasi... Acum se poate spune ca a iesit soarele pe strada ta.

Toti trecem prin asta si ma gandeam la un moment dat ca toti actorii trec prin asta, dar de fapt, toti oamenii, in orice meserie trec prin asta, mai devreme sau mai tarziu, cand nu le merge bine, cand nu fac ceea ce si-ar dori sa faca si se gandesc "mai, mi-am gresit vocatia, mi-am gresit meseria, ar trebui sa incerc altceva". Si de multe ori incercam altceva, am facut si eu alte lucruri, dar oricat de mult ti-ar placea noul lucru pe care-l faci, ti se face dor mai devreme sau mai tarziu si sare iepurele de unde nu te astepti. Am lucrat timp de 5 luni ca PR, mi-a placut foarte mult, ii coordonam eu pe actori atunci, ii programam si nu imi doream sa fiu actor atunci, pentru ca toti ma sunau sa-i programez.

Mi-am dat seama de un lucru: cu cat esti mai setat si mai indarjit spre un scop - e bine sa ai scopul in fata, dar in clipa in care te tii de el cu dintii si tragi foarte tare sa sa intample lucrurile, lucrurile nu se intampla. Sau se intampla, dar in clipa in care se intampla sub asteptari esti foarte dezamagit, esti foarte nervos, spui in interviuri cat esti tu de suparat pe situatie si la un moment dat e important sa intervina un soi de liniste. Nu sa nu iti mai pese, dar pur si simplu sa te linistesti si sa lasi lucrurile sa se intample. Si de regula, atunci cand m-am dus la casting fara stres si fara sa zic "trebuie sa-l iau", atunci l-am luat, pentru ca s-a vazut relaxarea. De fapt asta e important, mai ales in meseria asta: sa nu fii incordat si sa nu fii obtuz in vedere.

Ce e ciudat acum e ca, daca la un moment dat imi doream ca lucrurile sa se intample si trageam foarte tare, acum ele se intampla, dar nu constientizez foarte mult ca se intampla. Vad ca mai imi spune lumea, uite, cum imi spui tu, ca "acum e o perioada buna". In momentul de fata sunt un pic obosit dupa lucrurile care s-au insiruit si imi doresc o scurta pauza sa le vad din afara, ca sa imi dau si eu seama de ce se intampla. Ceea ce poate suna arogant, pentru ca am avut perioade in care nu faceam nimic si tot ce imi doream era sa fac lucruri pe banda.

Hai sa ne intoarcem putin cu niste ani in urma si spune-ne cum ai ajuns tu sa iti doresti sa faci meseria asta.

Si incursiunea mea prin lumea teatrului si a filmului a fost tot dintr-un fel de intamplare. Am avut afinitati artistice de mic, dar n-am fost dat sa fac muzica si sa ma axez doar pe muzica sau sa ma dea parintii la cursuri de ceva si sa... Pur si simplu am fost un copil mai visator si desenam cand eram mic, voiam sa devin animator la Disney, am invatat sa desenez personaje din Disney, ma puneau toti colegii sa le desenez.

Apoi, am avut tot felul de declicuri, aparent din surse aberante pentru multi oameni din lumea artei, care considera ca arta e de la un anumit punct incolo. Unul din filmele care pentru mine au fost de referinta, nu atat prin calitatea lui, cat prin ce a insemnat pentru mine la momentul respectiv, a fost "Jurassic Park", pentru ca am vazut "Jurassic Park" cand eram foarte mic, si in momentul ala am devenit obsedat de dinozauri si de tot ce inseamna lumea asta de demult. Am inceput sa imi iau carti despre asta, mi-am luat DVD-ul si carti despre film si am inceput sa devin foarte pasionat de cum a fost facut filmul si de cum se fac filmele in general si de tot ce presupune tot procesul asta. Si asta se intampla cand aveam 10-11 ani. Atunci nu am luat DVD-ul, ca nu se gasea la noi, l-am luat pe o caseta, cum se gaseau in piata. Am cumparat caseta cu muzica, si am devenit pasionat de muzica de film si de orchestratie. Cumva, m-am dus in mai multe directii, dar intuitiv, fara sa imi propun sa fie o meserie. Si tocmai pentru ca nu eram canalizat spre ceva, m-am lasat dus din inertie.

Dupa ce am terminat liceul, jumatate din colegii mei s-au dus la Politehnica, cealalta jumatate la ASE. Si pentru ca n-aveam nicio treaba cu Politehnica, m-am dus la ASE. Nu mi-am pus problema sa dau la ceva artistic, nici nu cunosteam oameni din lumea artistica, sa ma indrume sau sa am un model palpabil. Artistii mi se pareau asa, niste oameni care functioneaza dupa alte reguli. Si cand eram in anul II de ASE mi-am pus problema "ce-ar fi daca as da la Actorie?". Si stiu ca in momentul in care eram anul I la ASE am trecut pe la UNATC, m-am speriat foarte tare pentru ca era plin de caini vagabonzi - cainii adoptati ai UNATC-ului, cu care dupa aia am ajuns sa fiu prieten bun - si tin minte ca m-am uitat la lista cu ce trebuie pregatit, cu repertoriul pentru examen, si am zis "domne, cum poate cineva sa invete toate lucrurile astea, sa le memoreze?". Si n-am dat. Anul urmator, cu o luna inainte de examen, o luna si un pic, s-a intamplat, printr-o cunostinta comuna, sa ajung la domnul Papaiani, sa facem o pregatire pe cat s-a putut in timpul ala atat de scurt, ne-am inteles foarte bine, a fost foarte productiv pentru mine.

Am dat admiterea fara sa am o miza puternica si ma simteam cumva... simteam ca nu merit sa fiu acolo, pentru ca toti cei care erau in jurul meu fusesera... unii din provincie la Scoala populara de arta, altii in Bucuresti fusesera la cunoscutul Pod, facusera actorie intr-un fel sau altul, pana atunci. Eu n-aveam nicio treaba. Pur si simplu ma uitam eu la filme, eram pasionat, empatizam cu personajele si ma gandeam "Ce-ar fi?". Si s-a intamplat sa iau, au vazut ceva profesorii in mine, nu stiu ce pentru ca acum, amintindu-mi admiterea, a fost ceva... a fost o experienta ciudata. S-a intamplat sa iau si apoi au intervenit hopurile pentru ca, neavand miza puternica si un limbaj, intr-un fel, deja format, chiar la un stadiu incipient, nu reactionam foarte bine la ce trebuia sa facem. Mai ales in anul I, cand nu faci direct, ti se da textul si hai, sa jucam o scena din nu stiu ce, ceea ce mi-as fi dorit eu. Se incepe cu jocuri, se incepe cu jocuri de dezinhibare, de relationare, de atentie si pentru mine erau ceva... eu la 20 si ceva de ani trebuie sa stau sa ma joc aici... Si a fost un blocaj, acolo a fost un mare blocaj. De care am trecut, pana la urma.

Noua, celor din afara, ni se pare ca actorii au o viata foarte spectaculoasa. Artistii, in general. Cum e, de fapt?

Poate actorii din afara or avea o viata foarte spectaculoasa, pentru ca li se intampla... acolo e un cu totul alt nivel si financiar, si acest glamour, si presa. La noi, actorii... Am prieteni actori, am prieteni din facultate cu care mai ies in continuare la un vin sau la o cafea, ne uitam la un film sau... Am inca prieteni din liceu. Si cu toti ma identific mai mult sau mai putin. Nu-mi dau seama daca mi s-a schimbat viata de cand am devenit actor, decat ca am devenit un pic mai deschis si m-a ajutat pe mine sa vad lucrurile altfel si sa ma vad pe mine altfel. Si sa fiu constient de niste defecte, sau de niste lucruri bune sau... Pentru ca asta cu imaginea noastra despre noi insine oricum e o mare problema si la actori si la toti oamenii. M-a ajutat cumva sa ma vad altfel. Dar nu ma duc acasa si pun jazz intr-o sufragerie plina de pene si... Am o casa normala, o viata normala, prieteni normali, o pisica.

Asta da, m-a facut mai deschis si sa vad altfel lumea artistica si sa simt ca fac parte de acolo. Am avut ocazia sa joc cu niste nume, la urma urmei, si actori romani si actori straini, si sa nu simt ca joc cu Dumnezeu si ca eu sunt un nimeni. Simt ca suntem din aceeasi meserie. Adica sa stau de vorba cu Rachel Weisz la o filmare si sa... Da, bineinteles, la inceput sa ma uit "Uau, Rachel Weisz!". Dar apoi sa vorbesc cu ea, ea sa ma intrebe "Tu ce mai faci, ce-ai mai facut?" si sa zic "Bine, tu?". Adica cumva sa vezi toata lumea asta, care pentru un om care nu e din arta pare ceva care nu e palpabil, ceva fascinant, s-o vezi ca pe ceva din care faci parte si... sunt pur si simplu niste oameni. Cumva se demitizeaza. Si cumva e bine, capeti si tu incredere in tine si iti dai seama ca si tu esti un om care poate sa faca lucruri, nu numai ei, si nu sunt ei, oamenii astia care apar prin reviste, niste supraoameni.

Marea dragoste - teatrul sau filmul? Am stat de vorba cu multi actori tineri care, cumva, incep de la teatru, si din ce spun, par sa iubeasca mai mult teatrul. Stand de vorba cu tine, mi s-a parut ca tu ai pornit de la film, de la dragostea pentru film.

Da, ca prima dragoste, filmul a fost cel care m-a fascinat, nu mergeam la teatru cand eram mic, decat cand ma ducea mama la "Ion Creanga", la spectacole pentru copii. Da, a inceput cu filmul. Automat, in facultate, actoria este incadrata in Facultatea de teatru, nu in Facultatea de film, si te pregatesti pentru actorie. Dar te pregatesti intr-un fel, cu public, chiar daca publicul la examene sunt colegii si profesorii, te pregatesti, intr-un fel, pentru teatru, mai mult decat pentru film. Si chiar daca se spune ca actoria de teatru este identica cu actoria de film... intr-adevar, daca nu ai ceva experienta pe film, cand te vezi filmat, primele experiente intotdeauna sunt socante. Pentru ca tinzi sa vii cu toate gesturile tale si cu tot firescul tau, care inseamna o anumita mimica, eventual gesticulat excesiv, care pe film nu dau foarte bine. Si atunci, trebuie sa inveti sa te mai controlezi putin. Adica automat este usor o alta poveste. S-a intamplat sa fac mai mult teatru, pentru ca se face mai mult teatru in Romania. Mi-as dori sa fac mai mult film...

Si povestea asta cu filmul a fost tot o chestie de noroc. S-a intamplat sa ma duc la niste casting-uri, sa le iau si sa ajung sa joc in anumite filme. Nu cred ca exista actor roman care joaca si care traieste in Romania si care sa zica "Eu sunt un actor de teatru" sau "Eu sunt un actor de film". Pentru ca nu iti permiti sa alegi. Nu cred ca sunt actori care joaca atat de mult pe teatru, incat sa spuna "Eu iubesc doar teatrul". Sau actori care fac atat de multe filme, avand in vedere cate filme se fac anual in Romania, le numeri pe degetele de la o mana, incat sa zica "Eu fac doar film, nu servesc teatru". In America e alta poveste, cele doua "turnuri" sunt foarte bine diferentiate. La noi faci si reclame, faci ce simti tu ca e ok pentru tine in momentul respectiv si faci ce ti se da ocazia sa faci.

Tu esti actor, ai lucrat si ca PR. As vrea sa te intreb cum se vede prin ochii unui actor - deci un om din interior, care a lucrat si ca PR al unui teatru - slaba promovare. Care crezi tu ca sunt motivele? Pe de o parte e un paradox, pentru ca salile sunt pline, asadar exista interes, dar pe de alta parte oamenii de acolo nu razbat, nu sunt nicidecum vedete. Nu ii vedem nicaieri, doar acolo.

Multe din spatiile de teatru din Bucuresti se autopromoveaza. Inevitabil, daca Teatrul National scoate o noua premiera, vor fi cozi, si asta se stie. Si, fara rautate, indiferent de calitatea spectacolului respectiv, chiar daca este un spectacol foarte bun sau e un spectacol mai putin bun, lumea se va duce, pentru ca lumea se duce implicit la Teatrul National. Fiecare teatru are publicul lui. La fel la Teatrul Odeon, de exemplu, sau la Teatrul Act. Nici nu sunt foarte familiarizat. Teatrele noastre, fiind de stat, avand Secretariatele literare si asa mai departe...

Sincer sa fiu, nu stiu cat de mult se ocupa oamenii din teatru de promovarea efectiva. Am o prietena foarte buna care a fost PR la Teatrul National si stiu ce facea ea pentru asta si cum incerca ea sa promoveze si cum venea cu o gandire destul de moderna, pentru ca nu era neaparat specializata pe teatru, era specializata pe promovarea unui produs. Si asta deja e o alta poveste - cum promovezi un produs, la urma urmei, dar care are o componenta culturala si care trebuie sa ajunga la oameni altfel decat un produs obisnuit. E greu. E greu si totusi nu e greu. Nu stiu cat de mult se investeste in oameni specializati. Si foarte multa lume isi doreste rezultate vizibile, rapide, fara sa investeasca foarte multi bani si fara sa caute foarte mult un om extrem de bine pregatit. Si avem oameni foarte bine pregatiti.

Cunosc oameni specializati pe PR care nu gasesc de lucru si care sunt extraordinar de bine pregatiti. Eu as garanta pentru ei, oriunde s-ar duce, ca ar face o treaba extraordinara. Si nu isi gasesc de lucru. Sunt, slava Domnului, locuri in care oamenii se preocupa mai mult si locuri in care oamenii se preocupa mai putin. Dar observ asa o preocupare generala, o preocupare relativ redusa pe zona asta de promovare. Teatrul este cunoscut pentru ca este teatrul respectiv, pe care il stie deja lumea, lumea se uita in revista de program si vede ce e acolo si se duce. Cam asa functioneaza, cred.

La final, le recomanzi cititorilor nostri un spectacol de teatru si un film care pot fi vazute acum in Bucuresti si care ti-au placut tie foarte mult?

Am sa par ignorant acum, la capitolul asta. N-am mai fost la teatru si nici la film, la cinema, in ultima perioada pentru ca nici n-am avut timp, si atunci cand am avut timp am stat cat mai mult si m-am vazut cu prietenii. Sincer nu stiu ce sa le recomand, astept sa imi recomande ei mie ceva. Cred ca ei sunt mai in tema. De multe ori, publicul este mai in tema cu ce este nou si bun in teatru si in cinema decat sunt specialistii si actorii. Ce pot sa zic? N-as vrea sa fac autopromovare. Nu pot sa le recomand, dar pot sa-i invit la spectacolul in care joc la Godot Cafe Teatru, la "Iulius Caesar", pe 1 februarie. Cu drag. Sunt curios de reactii, pentru ca e premiera de-abia iesita, acum o saptamana.

• Pe Ionut Grama il revedeti in curand pe HotNews.ro, intr-un reportaj video la "Iulius Caesar", cel mai nou spectacol de teatru in care joaca.