Cu regularitate apar in spatiul public diferite initiative vizind dialogul inter-religios si/sau inter-cultural; potential, aceste actiuni sint benefice. Punind in contact oameni provenind din spatii identitare diferite se pot crea canale de comunicare si se poate ajunge la o mai buna intelegere a modului in care ceilalti gindesc si simt.
Da, se poate ajunge la o mai buna intelegere, dar cu o conditie: sa existe disponibilitate pentru comunicare, iar deschiderea sa nu fie mimata. Un dialog autentic presupune o legatura bidirectionala, bazata pe incredere; o incredere greu de cistigat, dar usor de pierdut atunci cind una dintre parti ignora sistematic preocuparile celeilalte.
Recent, Vaticanul a lansat o noua serie de actiuni menite sa promoveze dialogul dintre credinciosi si atei(i); debutul a avut loc la Paris in martie. Saptamina trecuta, conferintele sustinute la Bucuresti(ii) de cardinalul Gianfranco Ravasi s-au inscris in cadrul aceleiasi initiative – “Curtea Neamurilor”. Sugerata, evident, de traditia biblica, denumirea trimite catre sectiunea omonima din vechiul Templu din Ierusalim in care aveau acces si cei care nu erau evrei si a fost aleasa de Papa Benedict drept reprezentare metaforica a dialogului dintre catolici si necredinciosi.
Dialog? Da, sa fie dialog!, a zis Papa, dar un dialog in care noi, Biserica Catolica, vorbim, iar ceilalti ne asculta. Dialog prin care noi, Biserica Catolica, incercam sa-i convertim pe nehotariti, sa-i convingem pe cei in dubiu, sa-i atragem pe cei “care nu mai cauta”(iii).
Explicind acest proiect, un inalt prelat, arhiepiscopul Giampaolo Crepaldi, afirma fara echivoc:
“Nu este vorba de o invitatie la dialog intr-un context neutru sau impartial cu privire la Dumnezeul crestin. Curtea Neamurilor era de fapt amplasata in Templu, nu in afara sa. Era un loc sacru, nu profan.” (iv)
Mai mult, manifestarile de la Paris s-au incheiat printr-o petrecere pentru tineri al carei punct de atractie a fost mesajul video al Papei Benedict, urmata de rugaciune si meditatie in Catedrala Notre Dame (v ).
Dialog? Daca asa arata dialogul, ma intreb ce forme ia misionarismul…
La Bucuresti, cardinalul Ravasi a continuat pe acelasi ton; pina la urma “Curtea Neamurilor” este al sau “pet-project”. Eminenta sa este “scriitor, erudit, arheolog amator si un desavirsit vorbitor”(vi), dar, mai presus de toate, este un om cu un sistem de valori foarte bine pus la punct. In cadrul conferintei sustinute la Ateneu, vorbind cu dispret despre acei credinciosi “calduti”(vii) care se simt din ce in ce mai instrainati de religie, ii descrie drept “aproape [s.n.] inferiori ateilor”. Credinciosi “adevarati”, credinciosi “calduti”, atei. Mai rau de atit nu se poate…
Aceasta impartire mai ridica si o alta problema interesanta. Cine hotaraste in privinta credintei, domnule Patapievici? Cine si cum decide; cine spune “tu, esti un drept-credicios, iar tu esti un saltimbanc”?
Papa? Patriarhul? Preotul de parohie? Sfatul batrinilor? Vecina de la parter?
Exista un standard ISO al bunului crestin? Nu ne putem raporta direct la cuvintele lui Isus; ceea ce a ajuns la noi sint doar relatari tirzii, la a doua sau la a treia mina. Optam pentru cele patru evanghelii canonice sau le includem si pe cele apocrife? Ce varianta a Bibliei consideram “sfinta”? Ne limitam la Biblie, indiferent care ar fi ea, sau ii luam in considerare si pe Tertullian, Ambrosie, Augustin, Beda Venerabilul, Toma din Aquino, ca sa numim doar o mica parte dintre ei?
Sint de acord, in mare, toate aceste surse spun cam acelasi lucru, dar Diavolul sta in detalii. Istoria Crestinismului este plina de conflictele dintre multitudinea de biserici si de secte, una mai “sfinta” decit alta, invariabil hotarite toate sa-i omoare pe “eretici”. Bogomili, Catari, Iconoclasti, Waldensieni. Schisma, Reforma, Contrareforma; o serie nesfirsita de razboaie, persecutii si crime, milioane si milioane de morti. Pentru ce? Toti erau credinciosi, toti erau crestini, toti incercau sa urmeze invataturile lui Isus asa cum puteau ei mai bine. Si atunci?
Cine hotaraste in privinta credintei, domnule Patapievici? Cine si cum decide; cine spune “tu, esti un drept-credicios, iar tu esti un eretic”?
De ce considerati Crestinismul un panaceu domnule Patapievici? De acord, invataturile lui Isus sint dominate de umanism si de optimism, iar principiul fundamental al dragostei fata de semeni trebuie sa stea la baza unei societati sanatoase. Nimeni nu poate nega aceste aspecte ale Crestinismului.
Din pacate, Crestinismul nu inseamna doar iubirea de aproape; inseamna si “Crede, nu cerceta!”(viii), inseamna si obsesia pacatului, inseamna si teama de o divinitate capricioasa.
Mai mult, Crestinismul inseamna organizatii mari, puternice, bogate; capabile sa-si impuna propria vointa. Diferitele Biserici sint stat in stat si beneficiaza de privilegii aparte; dispun de o putere imensa si nu ezita sa o foloseasca in beneficiul propriu.
Puterea corupe; e o realitate ce nu tine cont de nationalitate sau de confesiune. Biserica Catolica a ascuns in repetate rinduri infractiunile de natura sexuala ale preotilor, in Grecia Biserica Ortodoxa e implicata in nenumarate tranzactii imobiliare dubioase, la noi BOR ii protejeaza pe prelatii corupti sau care au colaborat cu Securitatea.
In cazul Bisericii Catolice abuzurile sexuale asupra copiilor sint endemice, dar adevarata problema nu rezida in cazurile individuale, oricit de grave si de blamabile ar fi ele, ci in atitudinea institutionala. In mod repetat, in nenumarate tari (Statele Unite, Germania, Irlanda etc.), Biserica a musamalizat, cu consecinte grave, incidentele. Nu numai ca preotii pedofili au fost protejati de anchetele justitiei, dar, si mai cumplit, li s-a permis, de facto, sa continue sa maltrateze copii. Un nou scandal, pe acelasi calapod, a izbucnit saptamina trecuta; in Kansas City; preotul pedofil nu a fost raportat politiei timp de aproape un an, parintilor nu li s-a spus nimic, iar intre timp acesta a continuat sa aiba acces la copiii din parohie(ix).
Nu pare sa fie un comportament foarte “crestinesc”, nu? Ce concluzie trebuie sa tragem, domnule Patapievici? Ca Biserica Catolica nu este “drept-credincioasa”? Unde tragem linia intre raspunderea individuala si cea institutionala? In cazurile acestor musamalizari exista nenumarate niveluri ierarhice implicate, nu sint niste exceptii. Si atunci revin la vechea intrebare; cine hotaraste in privinta “adevaratei” credinte, aceeasi Biserica care-i apara pe pedofili?
Aceeasi Biserica care in Spania a rapit si vindut mii de copii? Da, pare de necrezut, dar ati citit bine. In Spania lui Franco, timp de zeci de ani, cu binecuvintarea autoritatilor si sprijinul doctorilor, preoti si calugarite raportau drept morti nou-nascutii din familiile considerate “necorespunzatoare” si-i vindeau familiilor de catolici “drept-credinciosi”(x). Acesta este modelul de Europa crestina la care visati, domnule Patapievici?
Citati din Georges Bernanos. Macar sinteti consecvent; e in acelasi spirit. Catolic incrincenat, monarhist convins, anti-semit si adept al lui Franco (chiar daca spre sfirsitul vietii si-a nuantat pozitia). Obsedat de “imbecilii” din jur si de “plictis”. “Ma paroisse est dévorée par l’ennui, voilà le mot.”(xi) Nu mi-ar place sa traiesc intr-o societate creata dupa chipul si asemanarea unui astfel de om!
Citeste tot articolul pe Contributors.ro